Istoric

ÎNFIINȚAREA FACULTĂȚII DE LITERE (1863-1864)

Demersurile de creare în Principatele Române, la jumătatea secolului al XIX-lea, a facultăţilor şi a universităţilor laice şi publice îşi aflau corespondentul în mişcarea generală din Europa centrală şi estică, de afirmare a statelor şi a identităţilor naţionale, precum şi de clădire şi consolidare a noilor lor instituţii reprezentative. Şcoala Superioară de Litere (1863) avea să fie nucleul din care, în anul următor formării ei, se va dezvolta Facultatea de Litere şi Filosofie (cu trei ani de studii, din 1866), al cărei prim decan a fost latinistul August Treboniu Laurian (până în 1881; preşedinte al Academiei Române). Alături de Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Legi (care se va despărţi ulterior în Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe), va forma Universitatea din Bucureşti (prin Decretul Domnesc nr. 765 din 4/16 iulie 1864), a doua instituţie de acest fel în Principatele Române, după cea din Iaşi (1860). Programa iniţială a Şcolii Superioare de Litere, aşa cum prevedea Regulamentul său, publicat în Monitorul Oficial, nr. 219, din 2 noiembrie 1863, conţinea:

 

            „Anul I 
            Istoria filosofiei
            Istoria literaturii clasice
            Istoria critică universală antică
            Istoria critică a Ţărilor Române

             Anul II
            Filosofia (Psychologia, Logica, Metafisica şi Ethica) 
            Istoria literaturii moderne
            Istoria critică universală medie şi modernă
            Istoria critică a Ţărilor Române şi a literaturii române
            Gramatica comparativă a limbilor elene, latine, române, italiene, franceze,
            hispanice şi portugalice
            Arheologia clasică
            Pedagogia şi metodica”

Acest curriculum şcolar a generat direcţiile majore pe care se va dezvolta ulterior structura complexă a Facultăţii de Litere şi Filosofie (numite de Filosofie şi Litere, după 1899), în diferitele ei etape istorice. În această structură s-au regăsit laolaltă principalele domenii umaniste – filologia, filosofia, istoria −, cărora li s-au adăugat pentru anumite perioade de timp (uneori, îndelungate) alte domenii ştiinţifice, ca geografia sau ştiinţele sociale (inclusiv psihologia), precum şi istoria artei. Dimitrie Bolintineanu, ministrul secretar de stat la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, căruia i se datorează demersurile instituţionale din 1863 de înfiinţare a Şcolii, subliniază în Regulamentul publicat în Monitorul Oficial odată cu actul de înfiinţare, la ultimul articol, că este necesar să se creeze:

            „ ... succesiv toate acele catedre care se vor afla necesare pentru 
            completarea învăţăturilor ce se ţin de resortul acesta, ţinându-se 
            totdeauna în vedere că şcoala aceasta, pe de o parte este menită a 
            servi de Şcoală Normală Superioară, iar pe de altă parte a deveni o 
            Facultate de Litere corespunzătoare trebuinţelor intelectuale şi 
            morale ale acestei Ţări.”

DEZVOLTAREA FACULTĂȚII DE LITERE PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

Din anul 1874, Facultatea de Litere şi-a diversificat oferta de cursuri (arheologie, filologie comparată, psihologie), iar din 1877 au început să se formeze catedrele corespondente, coordonate de personalităţi ale timpului, printre care Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Lor li s-au adăugat în timp, cu contribuţii majore în această direcţie la dezvoltarea facultăţii şi a ofertei de conferinţe şi de cursuri, Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Tache Papahagi, Titu Maiorescu, Constantin Dimitrescu-Iaşi, Ioan Bogdan, Lazăr Şăineanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi, Ioan Bianu (preşedinte al Academiei Române), Alexandru Rosetti, Nicolae Cartojan, Ştefan Ciobanu, I. A. Candrea, Petre P. Negulescu, Constantin C. Giurescu, Ramiro Ortiz şi numeroşi alţii.

Regulamentele ulterioare de până la sfârşitul secolului al XIX-lea (din anii 1883, 1888, 1891; în 1897, învăţământul universitar filologic a trecut la patru ani; 1899) au modificat fundamental structura facultăţii, din nevoia de delimitare şi consolidare a diferitelor specializări academice. S-au creat trei secţii principale – filosofie, filologie, istorie – (ulterior au devenit patru, filologia împărţindu-se în clasică şi modernă; după 1900 sunt documentate licenţe acordate în geografie şi istorie-geografie), iar cursurile au fost grupate astfel încât să corespundă noilor discipline şi profilului catedrelor. Separat sau în cadrul acestora au fost înfiinţate seminarele specializate, începând cu 1899, pe lângă cursuri, apoi institute de cercetare şi reviste ştiinţifice. Din anul 1905, facultatea a început să acorde şi doctorate (primul, în filosofie, lui Ion Petrovici), în urma unui program de studiu care includea un an de pregătire în domeniul tezei, apoi elaborarea acesteia şi susţinerea examenului.

Facultatea a cunoscut în timp mai multe titulaturi: Facultatea de Litere şi Filosofie (1864-1897), Facultatea de Filosofie şi Litere (1897-1948). După 1948 a devenit „de Filologie” (până în 1963), de „Limbă şi Literatură Română” (până în 1989) şi în cele din urmă Facultatea de Litere (după 1990). În timp, din Facultatea de Litere şi Filosofie s-au desprins alte structuri universitare, corespunzătoare domeniilor umaniste (istorie, filosofie, teologie), ştiinţelor naturale sau celor sociale (geografie, ştiinţe sociale), facultatea rămânând însă legată de voinţa exprimată prin actul de întemeiere şi de obiectivul principal stabilit în 1863, acela de a forma profesori pentru învăţământul preuniversitar.

Mişcarea generală de creare a fondurilor de carte specializată, începută de August Treboniu Laurian în 1867, continuă prin bibliotecile seminarelor şi ale catedrelor facultăţii. Un moment istoric îl reprezintă înfiinţarea Fundaţiei Universitare Carol I (1891), cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de domnie a regelui. Ea a urmărit, pe lângă rolul asumat de deţinătoare a unui important fond de carte universitară, publicarea de lucrări ştiinţifice, susţinerea unor programe de burse sociale pentru studenţi, organizarea de conferinţe publice.

În anul 1892, la Facultatea de Litere și Filosofie se pun bazele primei biblioteci de specialitate, la Catedra de limbi slave, condusă de profesorul Ioan Bogdan. În anul 1907, se deschide Biblioteca Facultăţii, cu un fond bogat de carte, reprezentativ pentru toate domeniile umaniste. După 1 ianuarie 1928, odată cu numirea ca bibliotecar a lui Nicolae Georgescu-Tistu (strălucit fondator în România al bibliologiei şi al biblioteconomiei, în forma lor modernă), va începe, din iniţiativa decanului facultăţii, profesorul Ioan Bianu, reorganizarea documentelor şi a fondului de carte. În anul 1929 se reorganizează şi bibliotecile de seminar, în strânsă legătură cu Biblioteca Facultăţii de Litere şi Filosofie, astfel încât, în 1931, fondul comun de carte număra 14.561 de volume. În anul 1948, prin decret, Biblioteca Fundaţiei Universitare devine Biblioteca Centrală Universitară, instituţie ştiinţifică şi culturală la rândul ei, dar şi cu rol de coordonare a bibliotecilor Universităţii din Bucureşti.

Începând cu 1922, în perioada interbelică s-au înfiinţat mai multe fundaţii culturale patronate de Casa regală a României, care sprijineau învăţământul superior şi cercetarea printr-o susţinută activitate de editare şi publicare de lucrări ştiinţifice (spre exemplu, Revista Fundaţiilor Regale, 1934-1947), iar prin programe cu caracter social şi patrimonial (construcţie de cămine), viaţa comunităţii studenţeşti.

În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, în prima jumătate a secolului al XX-lea, au apărut numeroase reviste ştiinţifice, coordonate şi realizate de profesorii ei, care îi invitau să publice şi pe tinerii cercetători, şi pe studenţi. Unele dintre ele au rezistat în timp, altele şi-au încetat activitatea în diferite etape istorice. Printre revistele prestigioase ale perioadei interbelice se numără Grai şi suflet (revistă înfiinţată de Ovid Densusianu în 1923), Revista de filosofie (Constantin Rădulescu-Motru, 1923), Dacia (Vasile Pârvan, 1924), Revista istorică română (C. C. Giurescu, 1931), Bulletin Linguistique (Al. Rosetti, 1933), Cercetări literare (Nicolae Carojan, 1933), Sociologie românească (Dimitrie Gusti, 1938).

Derivate din seminarele aplicative, în perioada interbelică au fost fondate de către profesorii facultăţii şi menţinute în strânsă relaţie cu activitatea academică mai multe institute de cercetare, care, în timp, au devenit unităţi cu relevanţă naţională şi cu recunoaştere internaţională. Printre ele, trebuie menţionat Institutul Social Român, fondat în 1922 de Dimitrie Gusti, urmat de un Institut de Literatură şi bibliografie (1930/1931), condus de Mihail Dragomirescu. Lui Dumitru Caracostea i s-a datorat fondarea Institutului de Istorie Literară şi Folclor (1933 sau 1935), lui Nicolae I. Herescu, Institutul de Studii Latine (1938), iar lui Al. Rosetti, Institutul Lingvistic (1938). Au existat de asemenea un Institut de Istorie a Românilor (1929), redenumit de Istorie Naţională, înfiinţat de C. C. Giurescu şi recunoscut mai târziu, în 1942, precum şi unul de Istoria Artei (1941), coordonat de Gheorghe Oprescu, Ioan Andrieşescu şi I.D. Ştefănescu.

Organizarea facultăţii în perioada interbelică a fost marcată de câteva reglementări legislative, printre care Legea de raţionalizare din 1938 (în urma căreia mai multe catedre au fost suprimate sau altele au fost integrate în Facultatea de Ştiinţe), precum şi Legea învăţământului universitar din 1942, care a făcut posibilă refacerea unora dintre vechile substructuri. Învăţământul complex practicat aici a rămas în totalitate umanist după 1938, integrând filosofia, filologia română, studiul filologic al limbilor şi literaturilor străine, istoria, arheologia şi istoria artelor. În cele din urmă, prin Legea învăţământului din 1948, s-au creat patru facultăţi distincte – Filologie, Filosofie, Pedagogie-Psihologie, Istorie-Geografie −, iar institutele de cercetare au trecut sub patronajul Academiei Republicii Populare Române (care a înlocuit fosta Academie Română).

Pe lângă activitatea didactică (conferinţe şi cursuri), s-a configurat şi dezvoltat de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică (inclusiv) un tip de activitate aplicativă, de seminar, ce a îmbinat studiul practic, realizat de profesori-coordonatori împreună cu studenţii lor, cu pregătirea unor cercetări ce au condus la introducerea de noi discipline în planul de învăţământ. Seminarele erau, în fapt, microcentre de cercetare în grupe specializate, cu o relevanţă particulară în consolidarea relaţiilor profesionale din cadrul comunităţii universitare şi în pregătirea umaniştilor din rândul cărora s-au ridicat marile valori româneşti ale perioadei interbelice (precum Eugen Lovinescu), unele dintre ele cu o foarte scurtă activitate didactică în facultate (tânărul savant Mircea Vulcănescu, mort în închisorile comuniste, sau mult apreciaţii oameni de cultură din exilul românesc, Mircea Eliade şi Eugen Ionesco).

 

Catedrele şi institutele facultăţii, alături de fundaţiile regale, au dezvoltat fondurile de carte universitară şi au susţinut activitatea de publicare şi de promovare a lucrărilor de cercetare şi a revistelor ştiinţifice ale vremii. Cu toate interferenţele politicului în activitatea instituţiei (în anumite situaţii, cu consecinţe severe – suspendarea cursurilor din cauza războiului sau închiderea unor conferinţe sau catedre, dată fiind arestarea din motive politice a profesorilor titulari), facultatea şi-a întărit structurile pe baza direcţiilor iniţiale, dar şi a celor care au intervenit ulterior – prin reorganizare în conformitate cu noile regulamente şi cu legislaţia aferentă fiecărei perioade.

FACULTATEA DE LITERE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1944-1989)

Istoria dramatică a facultăţii în timpul regimului comunist

Perioada comunistă, începută prin epurarea elitelor, a grevat profund viaţa învăţământului superior în ansamblu prin Legea învăţământului din 1948. Arestările, concedierile, condamnările la domiciliu forţat, cenzurarea publicaţiilor, listele cu cărţi interzise şi crearea fondurilor secrete au marcat direct viaţa şi activitatea comunităţii Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Instituţia a pierdut atunci (începând, de fapt, chiar cu 23 august 1944, când s-a declanşat prima campanie de defăimare a unui profesor al său, Gh. I. Brătianu) pe cei mai importanţi şi mai respectaţi cercetători şi dascăli, precum şi autonomia instituţională. Politica dusă de regimul comunist a impus ideologizarea masivă a cursurilor şi a seminarelor, decimarea şi înlocuirea personalului didactic universitar, introducerea criteriilor socio-politice în admiterea studenţilor la facultate; totodată, formularea unui discurs nou, pe baza reinterpretării marxist-leniniste şi a falsificării istoriei românilor, prin deturnarea adevărului (inclusiv campanii de defăimare), prin blocarea accesului la informaţie şi la fondurile de carte. Pe lista de autori interzişi, decretată în decembrie 1944, se aflau numeroşi membri ai corpului profesoral al facultăţii, care participaseră în deceniile anterioare la dezvoltarea ei instituţională şi la consolidarea prestigiului ei ştiinţific şi educaţional: C.C. Giurescu, Gh.I. Brătianu, D. Caracostea, C. Rădulescu-Motru, P.P. Panaitescu, Nae Ionescu etc.

„Modelul sovietic” după care au fost transformate viaţa şi activitatea universitară a dus la distrugerea elitei intelectuale româneşti, alături de alte sute de mii de oameni obişnuiţi, dar liberi în gândire, prin îndepărtarea şi chiar eliminarea lor fizică, în urma condamnării, adesea chiar în absenţa oricărei judecări, şi a detenţiei în închisori şi în lagăre de reeducare şi de muncă silnică. Numele profesorilor facultăţii, arestaţi de comunişti, era şters din cartea culturii şi a învăţământului românesc, posturile lor fiind desfiinţate, iar memoria lor denigrată, pentru a fi nu uitaţi, ci huliţi. Torturaţi şi, mulţi dintre ei, în cele din urmă ucişi, unii dintre marii profesori ai facultăţii din perioada interbelică au devenit în timpul gulagului comunist martiri ai neamului românesc.

În locul celor îndepărtaţi au fost aduşi noi profesori, dintre care foarte puţini au avut ulterior şi o activitate ştiinţifică, în majoritate fiind foşti ilegalişti comunişti, participanţi ei înşişi la campaniile de defăimare şi la comisiile de epurare a elitelor româneşti. Structurile de partid nou create în facultate au controlat activitatea comunităţii studenţeşti şi au recurs la reprimarea manifestărilor de libertate şi de gândire democrată, prin exmatriculări şi interdicţii de reînmatriculare, prin arestări şi chiar uciderea studenţilor în închisori. Discursul ideologic comunist a fost prezent în programa universitară (prin cursuri) şi în viaţa comunităţii (prin organizarea structurilor politice pentru cadrele didactice şi pentru studenţi), ca de altfel în toată societatea românească până în 1989.

Facultatea a trecut în perioada de după război prin multiple transformări şi prin reorganizări, dictate de raţiuni politice şi ideologice. De la desfiinţarea catedrelor, la asimilarea impusă a Facultăţii de Ziaristică (un bastion al discursului comunist), de la anularea a zeci (în timp, sute) de posturi, la separarea studiului limbilor şi literaturilor străine de cel al limbii şi literaturii române (în principal, tot din raţiuni ideologice, nu doar administrative) − prin înfiinţarea unui institut, apoi a unei facultăţi dedicate studiului acestora (1963). În perioada 1963-1989, Facultatea de Limba şi Literatura Română a funcţionat cu o singură secţie, cu dublă specializare (Limba şi literatura română – o limbă şi literatură străină), pregătind profesori pentru învăţământul gimnazial şi liceal. Numărul de locuri bugetate a scăzut dramatic, de la câteva sute în anii 1950, la numai 50 pe serie în anii 1980. În aceeaşi perioadă, studenţilor li se acorda licenţa în limba şi literatura română, în limba şi literatura străină sau ca dublă specializare.

Până la începutul anilor ’90, schema de organizare a facultăţii a fluctuat, incluzând mai multe catedre (Istoria limbii române, Istoria literaturii române vechi şi folclor, Istoria literaturii române moderne, Limba română contemporană, Lingvistică generală, Teoria literaturii, Literatură universal şi comparată), care, în timp, s-au reconfigurat, s-au redus ca număr, prin comasare.

Valori ale şcolii bucureştene de filologie

Şcoala filologică bucureşteană este ilustrată strălucit în perioada postbelică de nume de lingvişti şi filologi ca: Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck, Dimitrie Macrea, Boris Cazacu, Ion Coteanu, Emanuel Kant Vasiliu, Matilda Caragiu Marioţeanu, Tatiana Slama-Cazacu, Valeria Guţu Romalo, Grigore Brâncuş, Florica Dimitrescu, Paula Diaconescu, Liviu Onu, Gabriela Pană-Dindelegan, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Angela Bidu-Vrănceanu, Mihaela Mancaş, Theodor Hristea, Gheorghe Chivu, Narcisa Forăscu, Georgeta Ciompec, Maria Cvasnîi-Cătănescu, Nicolae Saramandu ş.a., de critici, istorici şi teoreticieni ai literaturii: G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Ştefan Cazimir, Dan Horia Mazilu, George Gană, Florin Manolescu, Eugen Negrici, Mircea Anghelescu, Mihai Moraru, Florin Mihăilescu, Elena Zaharia-Filipaş, Silvian Iosifescu, Mircea Martin, Antoaneta Tănăsescu, Ion Vasile Şerban, Alexandru Tudorică, Nicolae Raţă ş.a., de comparatişti: Al. Dima, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Grigorescu, Romul Munteanu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Gelu Ionescu, Victor Ciobanu, Tudor Olteanu, Marian Popa, Mihai Pop Jr., Ioan Alexandru, Cornel Mihai Ionescu ş.a., de etnologi şi folclorişti: Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu şi mulţi alţii.

Numeroşi profesori ai facultăţii au primit de-a lungul timpului recunoaşterea meritelor lor prin acordarea calităţii de membru de onoare, membru titular sau membru-corespondent al Academiei Române. Printre aceştia, se numără, în afara celor 6 preşedinţi – August Treboniu Laurian, Dimitrie Onciul, Ioan Bianu, Constantin-Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Eugen Simion −, lingviştii şi filologii B.P. Hasdeu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, P.P. Panaitescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, Boris Cazacu, Dimitrie Macrea, Ion Coteanu, Emmanuel Kant Vasiliu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Gabriela Pană-Dindelegan, Valeria Guţu-Romalo, Grigore Brâncuş, Florica Dimitrescu, Gheorghe Chivu, istoricii V.A. Urechia, Nicolae Iorga, Gh.I. Brătianu, Th. Sauciuc-Săveanu, criticul de artă George Oprescu, folcloristul Mihai Pop, precum şi literaţii Titu Maiorescu, Al. Odobescu, Ştefan Ciobanu, Mihail Dragomirescu, Dumitru Caracostea, Alexandru Marcu, Nicolae Cartojan, G. Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Dima, Şerban Cioculescu, Alexandru Balaci, Vladimir Streinu (post mortem), Alexandru Piru (post mortem), Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, Nicolae Manolescu. În colaborare cu institutele de profil, afiliate Academiei Române sau chiar Universităţii din Bucureşti (1975-1990, Institutul de Lingvistică şi cel de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”), profesorii facultăţii au realizat tratate, istorii şi dicţionare, lucrări fundamentale pentru orice cultură, iar studenţii au desfăşurat practică de specialitate în domeniu.

Au fost înfiinţate de-a lungul timpului cenacluri („Cenaclul de luni”, condus de Nicolae Manolescu; „Universitas”, moderat de Mircea Martin; „Junimea”, coordonat de Ovid S. Crohmălniceanu; în ultimii ani în tandem cu Florin Manolescu) şi cercuri ştiinţifice integrate (de poetică, de critică literară, de teoria literaturii, de folclor, de filologie şi textologie etc.), la care participau deopotrivă profesori, studenţi şi tineri cercetători, cu o activitate apreciată şi internaţional.

Începând cu anii ‘60, Universitatea din Bucureşti a organizat pentru prima oară în România, cu sprijinul Facultăţii de Filologie (denumirea sa la acea dată), Cursurile de Vară de limba română (la Sinaia, Braşov, Bucureşti) şi Colocviile ştiinţifice de limbă, literatură, istorie şi artă a poporului român, destinate profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor străini interesaţi de studiile româneşti. Desfăşurate sub patronajul marelui lingvist Alexandru Rosetti şi conduse de profesorul Boris Cazacu, neobosit organizator, energic şi pasionat, cursurile au avut încă de la început o mare deschidere internaţională. Printre numele prestigioase de lingvişti, literaţi, istorici străini care au participat la aceste cursuri se numără: Roman Jackobson, Eugen Coseriu, Einar Haugen, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, René Gsell, C.Th. Gossen, Pierre Guiraud, Robert Anderson Hall Jr., Wolfgang U. Dressler, Thomas Sebeok, Andreas Blinkenberg, Ladislau Gáldi, Alain Rey, Eddy Roulet, Dieter Messner, Michael Metzeltin, Klaus Heitmann, Klaus Bochmann, Michèle Mattusch, Horst G. Klein, Lauri Lindgren, Petar Atanasov, Lorenzo Renzi, Marco Cugno, Luisa Valmarin, Bruno Mazzoni, Teresa Ferro, Gisèle Vanhese, Roberto Scagno, Alain Guillermou, Catherine Durandin, Jiři Felix, Dennis Deletant, Norman Davis, Adam Ledgeway şi numeroşi alţii.

Amintim cu acest prilej aniversar numele celor opt directori care au dus mai departe tradiţia Cursurilor de Vară ale universităţii bucureştene ajunse astăzi la a 53-a ediţie: Alexandru Piru (istoric şi critic literar), Ion Coteanu (lingvist), Dan Horia Mazilu (istoric şi critic literar), Silviu Angelescu (folclorist, etnolog), Mihai Zamfir (critic şi istoric literar), Romaniţa Constantinescu (specialist în teoria literaturii), Ioana Valentina Murăruș (lingvist), Ana Maria Teodorescu (specialist în ştiinţele comunicării).

În aceeşi direcţie a predării limbii române ca limbă străină, Facultatea de Litere a asigurat din deceniul al şaptelea al secolului trecut cursuri intensive (un an pregătitor) pentru cetăţenii străini aflaţi la studii în România. De asemenea, facultatea participă de zeci de ani, constant, la dezvoltarea lectoratelor române din străinătate, atât prin cadrele sale didactice, care predau cursuri de limbă şi literatură, cultură şi civilizaţie românească, dar şi prin colaborările cu specialiştii străini în românistică, din universităţi, centre şi asociaţii culturale a căror activitate este dedicate României.

FACULTATEA DE LITERE DUPĂ ANUL 1989

După 1990, facultatea şi comunitatea sa universitară au trecut printr-un amplu proces de redefinire a identităţii şi a valorilor lor tradiţionale, într-un climat liber, de autentic dialog intelectual. Studenţii au avut libertatea să-şi spună din nou cuvântul chiar în ceea ce priveşte corpul profesoral (au cerut retragerea din facultate a profesorilor compromişi politic) şi planurile de învăţământ (eliberate de conţinutul doctrinar comunist). Structura facultăţii s-a modificat după o viziune nouă şi s-a diversificat în chip pragmatic, prin înfiinţarea unor specializări inexistente până la acea oră în România; ele au fost corelate atât cu învăţământul superior internaţional, cât şi cu piaţa muncii din România, cu profilul societăţii democrate. Aceste noi domenii şi colectivele profesorale înfiinţate şi formate pentru a le susţine în cadrul facultăţii începând cu 1992 au constituit noile sale substructuri, astăzi denumite (după Legea Educaţiei din 2011) departamente (de Studii culturale, de Ştiinţe al comunicării, de Ştiinţe administrative) şi care se adaugă la cele tradiţionale (de Lingvistică, de Studii literare).

Facultatea propune la ora actuală, în cadrul specializărilor sale (Limba şi literatura română – limbă şi literatură străină; Literatură universală şi comparată – limbă şi literatură străină; Studii europene; Etnologie; Comunicare şi relaţii publice; Ştiinţe ale informării şi documentării; Asistenţă managerială şi secretariat), programe de licenţă de trei ani (învăţământ cu frecvenţă) şi 12 programe specializate de masterat acreditate de către ARACIS (Studii literare româneşti; Studii avansate în lingvistică – structura şi funcţionarea limbii române; Teoria literaturii şi literatură comparată; Etnologie, antropologie culturală şi folclor; Teoria şi practica editării; Didactici ale disciplinelor filologice; Cultură şi politică în context european şi internaţional; Cultură şi civilizaţie ebraică; Gestionarea informaţiei în societatea contemporană; Consultanţă şi expertiză în publicitate; Modele de comunicare şi relaţii publice; Managementul informaţiei şi al documentelor).

În relaţie cu acestea se află Şcoala Doctorală, al şaselea departament al facultăţii, cu două direcţii de cercetare filologică (Studii literare şi Lingvistică). Totodată, pentru specializarea Comunicare şi relaţii publice se organizează şi învăţământ cu frecvenţă redusă, în cadrul unei structure departamentale separate.

Activitatea de cercetare din facultate se desfăşoară în parte individual, prin natura domeniului principal (filologic), dar şi în cadrul celor nouă centre de cercetare afiliate colectivelor şi departamentelor, susţinute prin proiecte şi granturi naţionale şi internaţionale, prin publicaţii proprii sau realizate în colaborare cu institute de profil sau cu alte facultăţi din ţară şi din străinătate. În activitatea de cercetare sunt implicaţi şi studenţi, ca şi în manifestările ştiinţifice ale departamentelor şi în publicaţiile ştiinţifice proprii. Activitatea studenţească extracurriculară se desfăşoară în cadrul asociaţiilor cu filiale în facultate (ASLUB, PRIME, SSUB) sau ale universităţii (Team Work).

Cu ocazia aniversării sale din 2013, Facultatea de Litere a înfiinţat Centrul Studenţesc de Cercetare şi Comunicare, organizator de stagii de practică, de ateliere şi dezbateri studenţeşti, de evenimente culturale (Conferinţele „Valorile nostre”, moderate de criticul literar Eugen Negrici, şi Conferinţele alumnilor) şi de evenimente dedicate, de prezentare a instituţiei şi a tradiţiei sale prestigioase, în această perioadă de sărbătoare, a anilor universitari 2012-2014.

Facultatea de Litere este o instituţie în care, în prezent, studiul literaturii şi al limbii române se împleteşte cu cel al studiilor culturale sau al ştiinţelor comunicării, astfel încât, fie că vorbim de profesori, de diplomaţi, de bibliotecari sau de specialişti în comunicare, există un fundament comun al formării lor intelectuale: respectarea, cultivarea şi reprezentarea tuturor valorilor umaniste moştenite din cultura locală şi din marea cultură europeană. În ultimele decenii, Facultatea de Litere a fost şi a rămas spatial de solidă formare intelectuală a tinerelor generaţii de profesori, dar şi a unor prestigioşi lingvişti, folclorişti, istorici şi critici literari, precum şi un efervescent climat de stimulare a creaţiei literare a multor scriitori români contemporani de la Nichita Stănescu la Mircea Cărtărescu, de la Ioan Alexandru la Florin Iaru, Traian T.Coşovei, Ion Stratan, Bogdan Ghiu sau Alexandru Muşina, de la Gabriela Adameşteanu la Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Simona Popescu, Ioana Pîrvulescu, Ion Manolescu sau Ovidiu Verdeş ş.a.

Cu cei aproape 3000 de studenţi, cu o un corp profesoral de elită de peste 100 de titulari şi profesori-emeriţi, împreună cu colaboratorii lor recunoscuţi, amintindu-şi de marii săi profesori, dar şi de alumni, Facultatea de Litere sărbătoreşte, bucurându-se de respect şi de apreciere, 150 de ani de prestigioasă tradiţie academică.

 

Pagină actualizată la 11 Noiembrie 2014.