„Aptitudinile unui cercetător și cele ale unui cadru didactic sunt intim legate, stimulându-se reciproc” – interviu cu Remus Breazu

În cadrul celei de-a patra Gale a Premiilor Senatului, desfășurată la finalul anului 2020, Remus Breazu a câștigat premiul pentru cea mai bună lucrare de doctorat în domeniul Științelor Umaniste.

Lucrarea, „Reconstrucția conceptului de transcendental în fenomenologia lui Edmund Husserl și a lui Martin Heidegger”, a fost coordonată inițial de prof. univ. dr. Ilie Pârvu, unul dintre reprezentanții de prim rang ai școlii românești de filosofie analitică, apoi de conf. univ. habil. dr. Bogdan Mincă, specialist de marcă ai operei heideggeriene.

În prezent, autorul este cadru didactic asociat al UB și, totodată, membru în echipa unui proiect de cercetare demarat de către Institutul de Cercetări a Universității din București.

Despre provocările din spatele redactării unei lucrări de doctorat, precum și despre ambițiile și planurile de viitor în cercetare ne vorbește chiar Remus Breazu.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a patra ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru cea mai bună lucrare de lucrare de doctorat în domeniul Științelor Umaniste. Ce v-a motivat să participați la această competiție și ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Remus Breazu: Ideea i-a aparținut profesorului Viorel Cernica, directorul Școlii Doctorale de Filosofie, iar recomandarea argumentată a fost făcută de profesorul Cristian Iftode, directorul Departamentului de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei. M-am gândit că e o idee bună să aflu cum e percepută și evaluată în spațiul academic mai larg al universității raportul dintre teza pe care am scris-o și alte teze de doctorat, din alte domenii decât filosofia. Desigur că m-a bucurat obținerea premiului, mai ales având în vedere că este totodată și o reușită a disciplinei de care mă ocup.

R.: Cum ați descrie, pe scurt, domeniul dumneavoastră de cercetare?

R.B.: Domeniul de cercetare de care mă ocup vizează ceea ce în limbajul specializat al filosofiei moderne se cheamă „condiții ale posibilității experienței”. Aș putea să ilustrez acest lucru recurgând la o analogie pe care o folosește Platon în dialogul „Republica”. În această arie, în loc să privim lucrurile care se văd în lumină, privim către lumina care face cu putință ca noi să vedem lucrurile. Veți argumenta că degeaba ar fi lumină, dacă nu ar fi un ochi care să privească lucrurile sau lucruri care să fie privite. Într-adevăr, a vorbi despre lumină în absența acestora ne-ar duce la un discurs gol. De aceea, în expresia „condiții ale posibilității experienței”, genitivul în care se află termenul „experiență” este dublu: ca genitiv obiectiv, experiența este obiect al condițiilor care o fac cu putință; iar ca genitiv de apartenență, condițiile sunt întotdeauna accesate dinspre experiența pe care o avem. Ceea ce e în plus relevant aici este faptul că lumina, spre deosebire de lucruri, prin caracterul ei diafan, are această caracteristică de a nu fi în primă instanță în centrul atenției noastre, având, ca să zic așa, un alt statut decât lucrurile vizibile. Așa cum lumina reprezintă un de la sine înțeles în percepția noastră vizuală, la fel sunt aceste condiții în cadrul experienței noastre. Tot acest „de la sine înțeles” reprezintă un posibil obiect din cadrul domeniului de care mă ocup.

R.: Cercetarea dumneavoastră, „Reconstrucția conceptului de transcendental în fenomenologia lui Edmund Husserl și a lui Martin Heidegger”, a fost coordonată de către conf. univ. habil. dr. Bogdan Mincă, cadru didactic la Facultatea de Filosofie a UB, un specialist în Filosofie greacă, fenomenologie franceză, și, mai ales, germană, mai ales că a abordat aspecte ale filosofiei lui Martin Heidegger în lucrările personale de licență, masterat și doctorat. Cum a decurs această colaborare, au fost exigențe mai ridicate având în vedere supraspecializarea coordonatorului dvs.?

R.B.: Mai întâi aș vrea să spun că eu am avut, ca să spun așa, doi coordonatori. Căci mi-am început doctoratul cu profesorul Ilie Pârvu, într-un moment în care Bogdan Mincă încă nu avea abilitarea, astfel încât să poată coordona studenți doctoranzi. Lucrul acesta a fost însă extrem de benefic pentru mine, căci Ilie Pârvu nu este numai un rafinat cunoscător al filosofiei transcendentale kantiene, care era esențială în teza mea, ci și al metodologiei filosofice. În plus, discuțiile cu dumnealui mi-au dat curaj să continui să abordez frontal această temă. Cu Bogdan Mincă am lucrat încă din perioada licenței, colaborarea cu dumnealui fiind tot ceea ce-și poate dori un student de la un profesor. Pot să zic că am beneficiat din plin de pe urma faptului că este un specialist în tematica lucrării mele de doctorat. Mi-a oferit o disponibilitate filosofică maximă, spre exemplu, citindu-mi de fiecare dată textele cu toată atenția și făcându-mi ample sugestii, de la chestiuni de conținut până la punctuație. Exigențele dumnealui nu au putut să-mi facă decât bine, căci cu cât sunt mai mari pretențiile și așteptările, cu atât mai mari vor fi și rezultatele, așa că în privința aceasta chiar nu am de ce să fiu nemulțumit.

R.: Tematica lucrării dumneavoastră pune în evidență mecanismele de reconstrucție și resemantizare a conceptului de „transcendental” în fenomenologia lui Husserl și Heidegger. Care a fost motivația alegerii acestei teme și ce deschidere există spre acest domeniu în spațiul românesc, dar și în cel internațional?

R.B.: Interesul pentru tema aleasă îl am de dinainte să intru la facultate, iar ea vine în întâmpinarea unor nedumeriri pe care cred că le are oricine cu privire la o anumită stranietate a lumii care se manifestă uneori. Știu că acest termen tehnic, cel de „transcendental”, pare departe de ceea ce spun acum, însă de aici izvorăște toată problematica, anume de la faptul că ne găsim câteodată în orizontul unei mirări în fața lumii ca întreg, fie că ea pornește de la privitul stelelor, de la speranțele omului, de la ororile de care sunt în stare semenii noștri uneori sau de la alte lucruri. Astăzi, conceptul de „transcendental” aș spune că este unul inactual, atât în spațiul românesc, cât și în cel internațional. Dacă vorbim de fenomenologie, iar acum mă refer doar la o impresie personală, majoritatea alege să se focalizeze pe aplicații asupra anumitor categorii de obiecte, lăsând problematica transcendentalității în suspensie. Însă găsim interese izolate față de această temă în centre academice din București, Cluj-Napoca sau Iași, la noi, respectiv în unele centre academice din Franța, Germania, Statele Unite ale Americii și altele.

R: Conceptul supus analizei, de „transcendental” în opera celor doi filosofi, reprezintă o temă centrală a filosofiei, în general, cât și a curentului fenomenologic, în special. Prin ce se distinge lucrarea dvs. de altele în domeniu?

R.B.: Lucrarea se distinge în primul rând prin faptul că am abordat acest concept din perspectiva unui vechi raport tematizat pentru prima oară de filosofii greci. Este vorba de raportul dintre unu și multiplu. Miza mea reconstructivă nu a fost aceea de a compara două, trei concepții filosofice, ci de a accesa o problematică printr-un demers de scoatere la iveală a presupozițiilor care funcționează în încercările lui Husserl și ale lui Heidegger de a da seama de originea și de raportul ei cu ceea ce este originat, într-una dintre cele mai vii confruntări filosofice. I-am ales pe cei doi autori, deoarece mi s-a părut că la ei demersul transcendental este dus cel mai departe, rămânând în același timp în limitele experienței noastre. Spre finalul lucrării, am semnalat că cele două demersuri intră într-un impas, lucru pe care l-am făcut din interiorul concepțiilor celor doi. Acest impas despre care vorbesc nu este însă ceva accidental, iar eu am încercat în final să indic către o posibilă cale de depășire a lui.

R.: Ce metode de cercetare ați folosit și ce dificultăți ați întâmpinat în elaborarea lucrării?

R.B.: Metoda folosită apare încă din titlul lucrării. Este vorba de „reconstrucție”, o metodă pe care am dezvoltat-o pornind de la cercetările metodologice ale profesorului Ilie Pârvu. Prin acest termen înțeleg travaliul de interpretare a experienței pe care un fapt textual o provoacă, reconstrucția presupunând așadar un demers istoric, dacă accentuăm particula „re” din „reconstrucție”, respectiv un demers sistematic, dacă accentuăm termenul „construcție”. Deși m-am folosit de acești termeni, am încercat astfel să evit ceea ce eu consider a fi o opoziție naivă între istoric și sistematic. Referitor la dificultăți, îmi vine acum în minte un moment în care a fost necesar să citesc într-un timp foarte scurt niște scrieri ale lui Georg Cantor și în care, într-adevăr, m-am cam poticnit inițial. Dar ca provocări generale, aș remarca faptul că, în opinia mea, trei ani reprezintă o perioadă prea scurtă pentru o lucrare de doctorat (eu am făcut patru ani și tot mi s-a părut puțin), chiar dacă cineva ar putea spune că trebuie alese teme poate mai înguste. La fel, aș remarca că pentru doctoranzi încă există dificultăți de a procura unele dintre textele relevante cercetării.

R.: Având în vedere că lucrarea dvs. este bazată pe aplicații practice, pe analize de text, cum v-ați organizat, astfel încât să dovediți eficiență în munca de redactare și de cercetare?

R.B.: Ca doctorand, am petrecut foarte mult timp într-o sală pe care Facultatea de Filosofie a avut bunăvoința să o pună la dispoziție doctoranzilor, și în care am avut ocazia să port cu câțiva colegi discuții numeroase și foarte vii pe teme filosofice. Aceste discuții m-au ajutat enorm, mai ales având în vedere că majoritatea dintre ei nu lucra neapărat în domeniul în care lucram eu, ci în domenii precum epistemologie, filosofie greacă, filosofie politică, istoria filosofiei științei sau logică. Cred că familiarizarea cu alte metode și demersuri de cercetare nu poate fi decât benefică, iar cercetarea autentică nu se poate face decât printr-un dialog constant și onest în cadrul comunității academice. În plus, în acel mediu ne potențam unii pe alții, încercând mereu să scriem mai riguros, să publicăm în reviste mai vizibile, să mergem la conferințe mai prestigioase, să ținem seminare mai captivante. Lucram în jur de zece ore pe zi, inclusiv în weekend, însă eu am făcut parte și din echipa unui proiect de cercetare sau am ținut multe seminare, de aceea, nu-mi dau seama dacă e relevant timpul meu de lucru.

R.: Cercetarea dumneavoastră a avut parte de o receptare pozitivă din partea comisiei de susținere a doctoratului, lucrarea primind calificativul maxim din partea comisiei de susținere a doctoratului, iar teza e apreciată drept o contribuție de excepție la înțelegerea uneia dintre problemele de bază ale filosofiei moderne (conceptul de „transcendental”) și recomandată spre publicare. În acest sens, v-ați gândit deja la o posibilă continuare a acesteia în cadrul studiilor postdoctorale și la publicarea acesteia și într-o limbă de circulație internațională?

R.B.: În finalul lucrării am încercat să indic o posibilă cale de depășire a aporiei semnalate mai devreme, iar acest lucru îl fac inspirat fiind de anumite cercetări ale profesorului Viorel Cernica, concretizate în ceea ce dumnealui numește hermeneutică prejudicativă. În acest moment, lucrez la dezvoltarea acestor instrumente filosofice, axându-mă asupra unor experiențe care, dacă ar fi să mă folosesc de analogia platoniciană de mai devreme, s-ar identifica cu întunericul, și pe care, din rațiuni care țin de istoria fenomenologiei și a hermeneuticii, le prind sub expresia generică de nonsens. Fiind scrisă în limba română, am de gând să public lucrarea de doctorat la o editură românească, imediat ce finalizez revizuirea ei. Nu-mi dau seama dacă voi avea timp în viitor să o rescriu într-o altă limbă. Însă am de gând să dezvolt anumite teme pe care doar le-am deschis în cadrul tezei în articole redactate în limbi de circulație internațională și să le public în reviste prestigioase în domeniu.

R: În referatul cu privire la teza dvs. de doctorat, profesorul Bogdan Mincă remarca, printre altele, faptul că ați avut acces la limba originară a textelor, adică germana și, în cazul lui Platon, a limbii grecești. Afinitatea pentru domeniul filosofic v-a determinat să vă familiarizați cu aceste limbi străine și cât de important este într-o cercetare ca un autor să acceseze versiunea inițială, netradusă, a unui text?

R.B.: Din unghiul meu de vedere, este esențial accesul la textul original, mai ales în cazul textelor filosofice, deoarece travaliul filosofic se află într-o legătură intimă cu limba în care acel filosof a gândit. De obicei, filosofii asumă un soi de principiu regulativ, conform căruia ceea ce scriu trebuie să fie cât mai precis cu putință. Toate acestea făcându-se într-o anumită limbă, este atunci extrem de relevant accesul la textul original, care poate să ascundă sensuri inaccesibile în traducere. Însă traducerile textelor filosofice cred că sunt iar foarte importante, căci un traducător, cunoscând foarte bine gândirea autorului tradus, poate să ne atragă atenția asupra unor astfel sensuri prin traducere și comentariile care o însoțesc. Încă o dată, dialogul, de data aceasta între mai multe limbi, este fundamental. Din fericire, în cultura noastră sunt câțiva traducători de texte filosofice foarte buni, chiar dacă efortul lor poate că nu este îndeajuns de apreciat.

R.: Există un moment anume, nu neapărat singular, care v-a apropiat de universul filosofiei? Ați avut vreun mentor printre profesorii dvs.?

R.B.: Eu cred că omul este predispus dintru început la genul de dificultăți care sunt tematizate mai ales în ceea ce numiți universul filosofiei, numai că fiecare dintre noi se apleacă mai mult sau mai puțin sistematic asupra lor. Eu am început să citesc texte filosofice spre sfârșitul gimnaziului, însă multă vreme mi-am dorit să urmez o carieră într-un alt domeniu. Treptat, mi-am dat seama că dificultățile despre care discută filosofii sunt mai relevante pentru mine decât ceea ce mă pasiona, așa că spre sfârșitul liceului am decis să urmez studii în filosofie. Nu pot să zic că am avut mentori în perioada preuniversitară, însă, în timpul facultății, aș spune că profesorii Bogdan Mincă și Viorel Cernica m-au mișcat cel mai mult, aceasta poate și datorită faptului că lucrau în jurul unor teme apropiate de interesele mele. Chiar dacă voi spune ceva care sună a clișeu, aș remarca la dumnealor o anumită tendință de asumare existențială a chestiunilor filosofice despre care scriu și discută, însoțită de multă modestie.

R.: Ce planuri legate de parcursul profesional, continuarea studiilor și propria dezvoltare intelectuală aveți? Sunteți un autor prolific, ați publicat un însemnat de articole, rezultate în urma unor cercetări științifice riguroase. Dacă ar fi să alegeți între o carieră academică și o alta, în cercetare, pentru care ați opta mai mult, cu amendamentul că cele două coexistă?

R.B.: Planurile mele se leagă în primul rând de cercetarea din lucrarea de doctorat. Cum spuneam, încerc să găsesc modalități de a vorbi adecvat despre o anumită întrepătrundere între sens și nonsens. În prezent, sunt membru în echipa unui proiect de cercetare despre felul în care violența se manifestă în imagine, proiect care se desfășoară la Institutul de Cercetare al Universității din București, și mai predau în calitate de cadru didactic asociat al Universității din București. Știu că se vorbește mult despre diferențele dintre aptitudinile unui cercetător și cele ale unui cadru didactic, însă eu cred că, cel puțin la acest nivel, cele două sunt intim legate, fiecare dintre cele două activități venind nu doar în completarea celeilalte, ci stimulându-se reciproc.

R: Cum considerați că ar mai putea stimula excelența didactică și în cercetare Universitatea din București?

R.B.: În general, cred că excelența se atinge într-un mediu liber în care există atât cooperare, cât și competiție, pe de o parte, respectiv într-un mediu în care interesul este dat de o chestiune aflată la mijloc, pe de altă parte. Această din urmă chestiune este centrul de dragul căreia se cooperează și se desfășoară competiția – e vorba de aducerea celuilalt la majorat, în privință didactică, respectiv de adevăr, în privința cercetării. În ultimă instanță, atât formarea celuilalt, cât și adevărul vizează propria excelență a celui care colaborează și concurează. Încurajarea acestui tip de mediu, care cred că se regăsește deja în misiunea și viziunea Universității din București, cred că ar contribui la stimularea excelenței. Însă presupun că întrebarea dumneavoastră vizează chestiuni mai puțin generale. Cred că Universitatea din București ar trebui să continue anumite programe, precum Procedura privind încurajarea performanței în activitatea de cercetare a studenților doctoranzi, prin intermediul căreia eu, de exemplu, am accesat fonduri pentru un stagiu de cercetare sau pentru a participa la o conferință prestigioasă din străinătate. Un alt lucru care m-a ajutat foarte mult a fost faptul că am făcut parte din echipa unui proiect de cercetare desfășurat la Institutul de Cercetări al Universității din București. Prin acel proiect, am participat cu lucrări la conferințe din străinătate, intrând astfel în contact cu profesori și cercetători din marile centre universitare din lume, ceea ce m-a făcut să privesc altfel propriile cercetări. Aș zice deci că ar trebui încurajați profesorii și cercetătorii universității să aducă în echipele de cercetare inclusiv doctoranzi. Însă, mai general, intensificarea relațiilor Universității din București cu universități de top din străinătate, atât pe planul didactic, cât și pe cel al cercetării, ar trebui să reprezinte o prioritate. Un alt lucru benefic stimulării excelenței cred că ar fi investiții mai mari în Editura Universității din București, pe modelul marilor edituri universitare din Europa sau America.