„Având în vedere câți oameni suferă de depresie și cât de debilitantă este această tulburare, orice creștere a eficacității unei intervenții se poate translata în reducții substanțiale de costuri la nivelul societății” – interviu cu prof. univ. dr. habil. Cezar Giosan

Premiat cu distincția „cea mai prestigioasă publicație a anului 2021 din domeniul Științelor Sociale”, prof. univ. dr. habil. Cezar Giosan este, în prezent, cadru didactic la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București.

Proeminent specialist în psihologie aplicată, cu precădere în terapia comportamentală și psihologia evoluționistă, cu o solidă activitate academică, o bogată experiență practică și cu o largă recunoaștere în comunitatea internațională de specialitate, prof. univ. dr. habil. Cezar Giosan, directorul Centrului de Psihologie Aplicată al UB, este autorul a zeci de articole științifice publicate în reviste internaționale de psihologie, citate de peste 1300 de ori în literatura internațională de specialitate.

Experiența didactică acumulată în cadrul Departamentului de Psihiatrie de la Cornell University și Berkeley College din Statele Unite ale Americii i-au influențat atât modul de predare, cât și interacțiunea cu studenții români.

Volumul semnat de prof. univ. dr. habil. Cezar Giosan, cu titlul “Cognitive Evolutionary Therapy for Depression”, publicat la finalul anului 2020 la editura Springer din SUA, a avut parte de o receptare de excepție. Pe lângă partea teoretică, volumul valorifică și rezultatele unui studiul clinic la care au participat 100 de pacienți depresivi care au beneficiat de câte 12 ședințe de terapie individuală gratuită.

Pe lângă pacienți, profesorul Giosan a angrenat în cercetare cadre didactice universitare, psihologi clinicieni și terapeuți, precum și personal administrativ.

Despre psihologia clinică și psihologia evoluționistă, provocările cercetării în domeniul științelor sociale, importanța finanțării în cercetarea științifică, efectele depresiei, „boala secolului al XX-lea”, asupra individului și a societății, precum și despre rezultatele „palpabile” ale unei lucrări de referință în domeniu, ne va spune mai multe chiar prof. univ. dr. habil. Cezar Giosan.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a cincea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru cea mai prestigioasă publicație a anului 2021 la categoria Științe Sociale. Ce înseamnă pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Cezar Giosan: Am fost foarte plăcut surprins, mai ales în condițiile în care output-ul academic al UB per ansamblu este de mare nivel calitativ, deci îmi imaginez că a fost o „concurență” serioasă pentru acest premiu. Dar, dincolo de acest aspect, cel mai important lucru pentru mine este faptul că această distincție ajută la diseminarea mai largă a ideilor prezentate în carte.

R: Având în vedere că volumul “Cognitive Evolutionary Therapy for Depression”, publicat la finalul anului 2020, a avut parte de o receptare pozitivă, vă rugăm să ne spuneți mai multe despre acesta. Cum s-a conturat această lucrare și ce o face atât de importantă?

C.G.: Această lucrare reprezintă doar una dintre publicațiile rezultate dintr–un grant de cercetare UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării) pe care l-am obținut cu câțiva ani în urmă, în cadrul căruia care am testat, într-un studiu clinic randomizat, beneficiile terapeutice ale acestei intervenții pentru depresie. În cadrul acestuia, am comparat un grup de pacienți care a primit această intervenție – care este descrisă în acest manual de terapie publicat de Springer – cu un grup de pacienți care au primit una dintre intervențiile cele mai recomandate pentru aceasta tulburare (terapia cognitivă). Într-adevăr, lucrarea pare că a fost receptată foarte bine. Pe website-ul Springer există o mențiune că, până în momentul de față, a fost descărcată de 5,1 mii de ori.

R: Având în vedere că încă din titlu semnalați tema volumului, „terapia pentru depresie” din perspectivă evolutivă și diacronică deopotrivă, așadar e vorba de o lucrare de specialitate, este aceasta adresată și publicului larg?

C.G.: Lucrarea ca atare este destinată în special psihologilor clinicieni și psihoterapeuților, în particular celor care sunt specializați pe CBT (Cognitive Behavioral Therapy). Ea prezintă un protocol terapeutic detaliat și include informații complementare suficiente încât un practician să înțeleagă logica din spatele acestei intervenții și cum se face concret aceasta, fără să aibă nevoie și de alte surse de informare. Partea introductivă a lucrării, care ocupă cam jumătate din volum, este scrisă în așa fel încât și publicul larg să o poată înțelege fără probleme. Deci, din această perspectivă, oricine este interesat de psihologie (chiar și fără background în domeniu) poate să înțeleagă ușor raționamentele și argumentația.

Mai mult, unele dintre indicațiile prezentate în acest manual pot fi încercate de orice persoană interesată într-o creștere a well-being-ului, întrucât acestea acoperă paliere care nu necesită în mod necesar consultul unui psiholog (de exemplu, aspecte ce țin de stil de viață: nutriție, activitate fizică etc.).

R: Cartea dumneavoastră a fost publicată la celebra editură Springer din Statele Unite ale Americii. Cum ați reușit această performanță? Aveți în plan să o publicați și în limba română, mai ales că prezentați terapiile integrative pentru depresie, o afecțiune care afectează peste 10% dintre români, potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății (OMS)?

C.G.: Publicarea acestei cărți la editura Springer nu a urmat traseul „bătătorit”, în sensul că nu am trimis manuscrisul la diferite edituri ca să aștept apoi să văd dacă/cine o acceptă. În anul 2019, am prezentat rezultatele studiului clinic randomizat pe care l-am menționat anterior la cea mai importantă conferință în domeniu, 31st Annual Human Behavior & Evolution Society Meeting, Boston. A fost o prezentare orală care a avut – spre marea și plăcuta mea surpriză – un succes extraordinar. În audiență s-a aflat și un specialist de la editura Springer care m-a abordat la sfârșit ca să îmi propună pe loc să public la ei rezultatele cercetării în forma unei cărți. Și de acolo a pornit totul. În ceea ce privește publicarea în limba română, acest lucru deja nu mai depinde de mine, pentru că eu nu mai dețin copyright-ul pe acest material. Este decizia editurii Springer să o traducă în alte limbi sau nu.

R: Având în vedere că procesul de elaborare a publicației a fost unul complex, fiind un volum aflat la congruența mai multor domenii științifice, ce dificultăți ați întâmpinat și care au fost cele mai mari provocări?

C.G.: Teoria din spatele acestor studii nu este neapărat interdisciplinară în adevăratul sens al cuvântului. Da, ea combină două subdiscipline psihologice – psihologia clinică și psihologia evoluționistă – deci, din acest punct de vedere, nu se subsumează doar unui domeniu specific, însă nu combină două domenii clar distincte.

R: Care au fost principalele instrumente, resurse pe care le-ați utilizat în realizarea volumului, precum și metodele de cercetare folosite?

C.G.: Resursele care au stat la baza acestei cărți au provenit din grantul menționat anterior. În cadrul acelui grant de cercetare, am derulat studiul clinic randomizat, pe aproximativ 100 de pacienți depresivi, studiu care a fost, la rândul lui, publicat în Journal of Clinical Psychology. Grantul mi-a permis să angrenez în această cercetare cadre didactice universitare, psihologi clinicieni și terapeuți, precum și personal administrativ. Fiecare pacient înrolat în acest studiu a primit terapie gratuită (12 ședințe) și am avut doi terapeuți pe fiecare grup.

Efortul a fost substanțial: un calcul sumar arată că s–au oferit aproximativ 1200 ședințe individuale de terapie, de câte o oră fiecare, în cadrul acestui proiect, deci, pe lângă noutatea științifică în sine, am reușit și să oferim un ajutor palpabil pacienților care s–au înrolat în studiu.

R: În România, depresia e încă un stigmat, iar a merge la psihiatru și la psiholog e încă o rușine pentru mulți oameni, „o vulnerabilitate”. În acest context, a–ți expune experiența personală pentru un scop nobil, valorificarea acesteia într-o lucrare științifică, reprezintă un act de curaj?

C.G.: În orice publicație de acest gen, numele persoanelor sunt schimbate, pentru a menține confidențialitatea. Dar da, a face acel prim pas spre un terapeut reprezintă un act de curaj, pentru că el implică recunoașterea faptului că persoana se confruntă cu anumite probleme emoționale. Într-o țară unde bolile psihice sunt încă asociate cu un grad ridicat de stigmă – și sunt multe astfel de țări, nu doar România – acest act de curaj este cu atât mai lăudabil.

R.: Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai importante concluzii pe care le-a evidențiat lucrarea dvs. cu privire la tema analizată și care este potențialul acestora de a îmbunătăți abordarea terapeutică în cazul „bolii secolului al XXI-lea”?

C.G.: Cred că cel mai important lucru pe care cercetările acestea le evidențiază este faptul că, oricât de bună și validată ar fi o intervenție psihologică, întotdeauna există o posibilitate de a o îmbunătăți pe anumite paliere. Reamintesc faptul că studiul clinic randomizat a comparat grupul experimental (care a primit această intervenție evoluționistă descrisă în carte) cu un grup care a primit așa-zisul standard of care, adică una din cele mai recomandate intervenții pentru tulburarea depresivă. Faptul că am obținut rezultate mai bune pe anumite dimensiuni la intervenția experimentală poate avea, la nivel macro, un impact substanțial. Având în vedere câți oameni suferă de depresie în lume (între 8–12% în țările dezvoltate) și cât de debilitantă și costisitoare este această tulburare (cea mai costisitoare, după estimările WHO), orice creștere a eficacității unei intervenții, fie ea și aparent minoră, se poate translata în reducții substanțiale de costuri la nivelul societății per ansamblu.

R.: Există un moment anume, nu neapărat singular, care v-a apropiat de domeniul vast al psihologiei? Ați avut vreun mentor printre profesorii dvs.?

C.G.: Un moment anume care m-a apropiat de psihologie nu aș putea identifica. Pot spune, însă, că am fost foarte „norocos” într-un anumit aspect și anume acela că am știut ce vreau să fac în viață – în speță, înțelegerea comportamentului uman – încă de timpuriu (înainte de liceu, în condițiile în care psihologia ca disciplină nici nu exista atunci în România, fiind interzisă de regimul comunist).

Interesul acesta nu a fost cauzat de vreun eveniment anume, sau o serie, pe care să le pot descrie. Pur și simplu, am fost fascinat de când mă știu de diferențele individuale, în special de outliers sau talentele extraordinare. Acest interes, cuplat cu șansa de a pune mâna pe niște cărți de Sigmund Freud în liceu, pe care le–am absorbit ca un burete, au conturat bine drumul meu ulterior. Mentorii mei au fost mai degrabă cărțile, pe care practic întotdeauna le-am citit înainte de a avea șansa să cunosc unii dintre autori în persoană.

În ceea ce privește domeniul meu principal de interes academic (psihologie/psihopatologie evoluționistă), startul a fost dat cu mulți ani în urmă, în momentul în care m-am înrolat, mai mult din curiozitate, fără să anticipez că asta îmi va schimba viața, la un curs opțional de “Evolutionary Psychology”, la New School University, în New York, unde eram doctorand. Acela a fost punctul de „cotitură”, în sensul că am fost atât de marcat de puterea explicativă a psihologiei evoluționiste, încât am știut în acel moment că acela va fi domeniul în care îmi voi concentra aproape toate eforturile academice în viitor.

R.: Sunteți atât profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, cât și cercetător și psiholog clinician. Cum se împacă cele trei paliere complementare?

C.G.: Cercetarea este o componentă default a unei cariere academice. Nu poți fi cadru didactic fără să faci și cercetare (în mod ideal, recunoscută internațional). Deci, nu există deloc un conflict între activitatea de predare și cea de cercetare. Dimpotrivă, ele se îmbină, pentru că orice profesor are în coordonare studenți pe care îi îndrumă în proiectele de cercetare. Mai mult, a fi profesor bun implică nu doar un talent deosebit de a preda, ci și a fi la curent cu ultimele descoperiri în domeniu, lucru care, iarăși, nu se poate decât fiind un cercetător activ. Dat fiind faptul că predau în mare parte discipline clinice (de exemplu, Psihologie clinică, Psihopatologie evoluționistă), faptul că sunt (și) psiholog clinician nu poate decât să ajute, întrucât aduc în cursurile pe care le predau și experiență clinica în sine (exemple de pacienți, diagnostice clinice, studii de caz etc.).

R: Ce credeți că ar mai putea face Universitatea din București pentru a stimula excelența didactică și în cercetare, mai ales că aveți o dublă perspectivă asupra a două sisteme de învățământ distincte, după experiența predării în Statele Unite ale Americii, la Berkeley College și la Union College?

C.G.: Este o întrebare dificilă, care trebuie raportată la contextul specific din România. Sistemul universitar american este profund diferit de cel românesc. În primul rând, doctoratele au o cu totul altă structură, care le face mult mai competitive în general. În al doilea rând, promovările în universitățile americane – mă refer aici la instituțiile care oferă și programe doctorale, care sunt echivalentul UB – se fac aproape exclusiv pe baza productivității științifice și practic deloc pe alte considerente (ca, de exemplu, activitatea de predare sau administrativă).

Deci, cadrele didactice sunt forțate să își concentreze aproape toate eforturile pe activități de cercetare și pe publicații – predatul este un aspect secundar. În al treilea rând, banii în general nu constituie o problemă, universitățile mari din Statele Unite ale Americii dispunând de sume considerabile, uneori zeci de miliarde de dolari, cu care pot atrage și din care pot plăti salarii exorbitante cercetătorilor de top.

Salarii de un sfert de milion de dolari pe an nu sunt deloc imposibile la universități Ivy League. În opinia mea, UB face tot ce este posibil ca să stimuleze excelența academică, având în vedere contextul în care ne aflăm. Nu pot să vorbesc de alte facultăți, dar, la Psihologie și Științele Educației, în ultimii ani am asistat la o creștere exponențială a output-ului academic internațional măsurat prin articole publicate în reviste de impact. Este un fenomen care mă bucură enorm și la care, sper eu, am avut și eu o mică contribuție. Într-o lume „ideală”, în care ar exista buget suficient din care să se poată plăti salarii occidentale generoase, un efort din partea UB de a aduce visiting professors – personalități consacrate în domeniu – care să stea în România pentru o perioadă mai îndelungată (cel puțin un an – de exemplu, în timpul anului lor sabatic) și care să lucreze efectiv, hands-on, în cadrul acelor departamente (predat, mentorat de doctoranzi) ar fi o strategie extrem de productivă.

Pentru că astfel de personalități coalizează tineri cercetători pe lângă ei și creează entuziasm. Unii dintre acești tineri poate obțin apoi un „post-doc” la universitățile respective și revin în țară cu un set de competențe de cel mai înalt calibru, pe care le transmit și altora. Spun asta practic și din proprie experiență, pentru că prin ceva asemănător am trecut chiar eu, pe când eram student la UB: în anul al III-lea de facultate, am avut șansa extraordinară să mă înscriu la un curs predat de un profesor american – Christopher Frost – care venise pentru un an la Departamentul de Psihologie ca Fulbright Fellow. Acel profesor mi-a deschis „apetitul” pentru a aplica la un doctorat în SUA, iar experiența academică dobândită în SUA mă ajută acum imens să îndrum studenți și să conduc doctorate la UB.

Și iată că cercul se închide: la rândul meu, am acum o studentă doctorandă la Universitatea din București care a plecat pentru un an la Stanford University cu o bursă Fulbright.