„Cred că mentoratul este cel mai bun mod de a face educație”– interviu cu cercetătorul Alexandru Nicolae, cadru didactic la Facultatea de Litere a UB

Alexandru Nicolae a câștigat, în cadrul celei de-a treia ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „Cea mai prestigioasă publicație”în domeniul Științe Umaniste. Totodată, cartea acestuia, „Word order and parameter change in Romanian: A comparative Romance perspective”, a fost recompensată cu Marele Premiu al Senatului UB. Domeniile de interes predilecte ale prof. Nicolae sunt lingvistica teoretică, gramatica generativă, lingvistica romanică, lingvistica comparată, gramatica istorică a limbii române și sintaxa diacronică. Printre numeroase realizări, prof. Nicolae  are o activitate științifică remarcabilă: este autor a trei cărți de autor și a patru volume, în coautoriat, a scris capitole în 16 volume de prestigiu. De asemenea, cercetătorul are peste 45 de studii și articole publicate în reviste de specialitate din România și din străinătate.

Despre activitatea sa ca profesor la Facultatea de Litere a Universității din București și cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, afinitatea pentru gramatică, oportunități de cercetare și mentori, ne va vorbi în continuare chiar profesorul Alexandru Nicolae.

Reporter: Ce v-a motivat să concurați la cea de-a treia ediție a Premiilor Senatului Universității din București?

Alexandru Nicolae: Prezența mea în competiția pentru Premiile Senatului Universității din București se datorează doamnei profesor Rodica Zafiu, care a propus ca monografia mea „Word Order and Parameter Change in Romanian” să fie înscrisă în competiție.

R.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu? Din CV-ul dvs. reiese că este cel de-al doilea premiu semnificativ din cariera de profesor și cercetător, după ce, în 2012, ați câștigat Premiul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din partea Academiei Române pentru contribuția dvs. ca autor la „Gramatica de bază a limbii române” (coordonator Gabriela Pană Dindelegan)?

A.N.: Ambele premii înseamnă foarte mult pentru mine pentru că sunt acordate de instituțiile în care îmi desfășor activitatea (sunt și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române). Sunt, așadar, o formă prin care instituțiile în care lucrez, la cel mai înalt nivel (Senatul Universității din București, respectiv Prezidiul Academiei Române), îmi recompensează munca – cine nu s-ar bucura de o asemenea recunoaștere?

Premiul primit din partea UB este însă special dintr-o altă perspectivă. Monografia mea nu a primit doar premiul pentru cea mai prestigioasă publicație în domeniul Științe Umaniste, ci a fost recompensată cu Marele Premiu al Senatului Universității din București. Dacă nu mă înșel, este pentru prima dată când, la categoria publicații, Științele Umaniste primesc Marele Premiu al Senatului; disciplinelor umaniste li se recunosc astfel performanțele, un fapt îmbucurător. Disciplinele umaniste – în special cele filologice – sunt domenii de performanță ale universității noastre: nu e puțin lucru că Universitatea din București este singura universitate din țară clasată în QS–University Ranking by Subject 2020 în seria 201-250 la domeniul „Lingvistică” și în seria 251-300 la „Limbă și literatură engleză”.

R.: Atât în 2014, cât și în 2017, ați  predat, în calitate de profesor Erasmus, la Departamentul de Italiană și Lingvistică Romanică din cadrul Facultății de Limbi Moderne și Medievale a Universității din Cambridge. Cum ați putea descrie această experiență, precum și interacțiunea cu studenții uneia dintre cele mai performante instituții de învățământ superior ale lumii?

A.N.: Am ocazia să trăiesc într-o perioadă privilegiată istoric pentru România. Pe de o parte, este o perioadă în care se poate călători liber în interiorul Europei și cu relativă ușurință și în afara Uniunii Europene (profesoarele cărora le datorez cel mai mult, mentorii mei, doamnele Gabriela Pană Dindelegan și Alexandra Cornilescu, nu au putut călători în afara țării până în 1990) și în care bibliografia de bună calitate este din ce în ce mai accesibilă, aproape „la un click distanță”, dacă ne gândim la politicile din ce în ce mai largi de Open Access. Pe de altă parte, este o perioadă în care există o serie de oportunități de finanțare pentru universitarii de toate vârstele: mă refer aici la diversele granturi și rețele ale Uniunii Europene care înlesnesc schimburile academice.

Relația mea cu Universitatea din Cambridge a fost stabilită în perioada doctoratului. Unul dintre coordonatorii mei, profesorul Ian Roberts, este profesor în Departamentul de Lingvistică Teoretică și Aplicată, iar unul dintre membrii comisiei doctorale, profesorul Adam Ledgeway, este profesor în Departamentul de Lingvistică Romanică. Ambii au fost și decani ai Facultății de Limbi Moderne și Medievale a Universității din Cambridge și sunt și Doctor Honoris Causa ai universității noastre. În perioada doctoratului, împreună cu doamnele Oana Chelaru Murăruș (decan al Facultății de Litere pe atunci) și Adina Dragomirescu (al cărei stagiu postdoctoral la Cambridge s-a suprapus cu stagiul meu doctoral), am pus bazele unui acord Erasmus între cele două universității, care funcționează și în prezent și în baza căruia am predat de mai multe ori la Cambridge. Am avut, de asemenea, ocazia să țin ore la Massachusetts Institute of Technology (ca Fulbright Visiting Scholar), Universitatea din Oxford, Universitatea din Padova și Universitatea din Hamburg.

Din toate aceste ocazii de a lucra cu studenți din aceste universități de top, pot să extrag câteva diferențe majore între sistemul nostru de învățământ și sistemele de învățământ din universitățile menționate. În primul rând, chiar și la licență, cifra de școlarizare a acestor universități este mult mai mică; se lucrează, așadar, cu grupe mai mici de studenți (la MIT, o grupă de seminar are maximum 10 studenți; seminarele la Cambridge se numesc „supervisions”, iar numărul maxim de studenți este de 6). Această formulă asigură o mai bună interacțiune între profesorul de curs/seminar și student și metode mai potrivite de evaluare (de exemplu, scrierea de eseuri, care sunt analizate de profesori și discutate în detaliu cu studentul). Însă, cel mai important, prin această formulă, se pun bazele reale ale mentoratului.

Cred că mentoratul este cel mai bun mod de a face educație (nu doar în universitate). În al doilea rând, curriculumul este mult mai aerisit: studenții au un număr mai mic de cursuri, ceea ce le permite să aprofundeze mai bine materiile și subiectele pe care le studiază. În al treilea rând, infrastructura joacă un rol foarte important: fiecare student are un e-mail instituțional, există platforme educaționale electronice (din cauza pandemiei de corononavirus, aceste platforme devin o realitate și în România!) și o serie de alte instrumente de lucru moderne – ei bine, toate acestea înlesnesc interacțiunea dintre profesori și studenți și contribuie la îmbunătățirea actului educațional. În fine, nu trebuie uitat nici faptul că o cifră de școlarizare mai mică înseamnă o bază de selecție mai mare, al cărei reflex este, desigur, o mai bună motivare a studenților.

R.: Cartea dvs.,„Word order and parameter change in Romanian: A comparative Romance perspective”, a fost publicată la celebra editură Oxford University Press. Cum ați reușit această performanță? Aveți în plan să o publicați și în limba română?

A.N.: Nu cred că am făcut nimic special în afară de a urma căile obișnuite de a obține un contract cu o casă editorială străină. Așadar, am scris o propunere de carte extinsă, în care am explicat noutatea demersului – o analiză empirică și teoretică a schimbărilor de topică din istoria atestată a limbii române – și modul în care se potrivește în colecția „Oxford Studies in Diachronic and Historical Linguistics” – există un model care m-a inspirat, și anume monografia „Word Order in Old Italian”, de Cecilia Poletto, în aceeași colecție. Deși există două precedente (monografia „The Syntax of Old Romanian”, coordonată de doamna profesoară Gabriela Pană Dindelegan și monografia „Verb Movement and Clause Structure in Old Romanian” de Virginia Hill și Gabriela Alboiu,apărute tot la Oxford University Press, ambele în 2016), bibliografia de sintaxă a limbii române vechi este virtualmente inexistentă, cel puțin pe plan internațional. Propunerea de carte a fost evaluată de doi referenți și de consiliul editurii și, în cele din urmă, am primit acordul de publicare. Cred că a contat destul de mult colaborarea mea constantă cu Oxford University Press (am colaborat ca autor de capitole la o serie de cărți publicate de OUP, inclusiv la masivul „The Oxford Guide to the Romance Languages”). Nu cred că o să o public și în română: este o carte tehnică, nu se adresează marelui public, ci unui grup restrâns de lingviști teoreticieni și romaniști.

R.: Publicația pentru care ați primit această distincție este o lucrare extrem de riguroasă, fie și dacă ținem cont doar de volumul uriaș de informații pe care îl conține. Ce ne puteți povesti despre acest proiect, care este ideea de bază, cum ați valorificat-o pe parcurs și cât timp v-ați dedicat pentru a termina cartea?

A.N.: Este un proiect de suflet, care nu este, de fapt, un „proiect” în sensul modern al termenului, adică nu este o carte care să fieun „livrabil” al unui proiect de cercetare finanțat. Este, mai degrabă, în parte, o sinteză a unor cercetări personale anterioare, în parte, o muncă de cercetare nouă. În carte analizez în detaliu o serie de fenomene sintactice a căror principală manifestare de suprafață sunt schimbările în ordinea constituenților, iar majoritatea fenomenelor sunt abordate dintr-o perspectivă dublă, și anume din perspectiva istoriei limbilor romanice și din aceea a uniunii lingvistice balcanice – româna are această calitate unică, de a fi o limbă romanică și o limbă balcanică.

Mă ocup, așadar, de o serie fenomene privitoare la diacronia verbului – analizez, în principal, fenomene precum dispariția inversiunii verb-auxiliar și a enclizelor pronominale în propozițiile nonimperative, dispariția interpolării ș.a.m.d., din perspectiva teoriei deplasării verbului – și diacronia domeniului nominal – dispariția articolului hotărât inferior, a structurilor cu centru-final din domeniul nominal, specializarea demonstrativelor (demonstrativele românești sunt organizate într-un sistem unic, nu doar din perspectivă romanică, ci din perspectivă tipologică!), apariția articolului liber cel ș.a.m.d.

Analiza schimbărilor de topică este unul dintre mijloacele de a investiga schimbări mai profunde din structura gramaticală a limbii și de a propune soluții noi pentru unele „mistere” din istoria gramaticală a limbii române – de exemplu, propun o soluție etimologică nouă pentru particula „a” (acesta vs acest) din structura demonstrativelor românești. Lucrul efectiv la redactarea cărții a fost de un an și jumătate, dar multe dintre idei musteau de mult. Cea mai interesantă parte a lucrului la această carte este reprezentată de „reconversia” mea profesională: pregătirea mea de bază este de lingvist teoretician, sincronist, specializat în studiul românei; lucrul la această carte a presupus competențe în studiul de corpus, diacronie și lingvistică comparată romanică și balcanică.

R.: Sunteți atât conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, cât și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române? Cum se împacă cele două profesii? Preferați mai degrabă muncade cercetare, percepută ca oarecum „sterilă” într-o bibliotecă, înconjurat de manuscrise, sau un seminar interactiv cu studenții dvs.?

A.N.: Cred că aceste două profesii nu se pot disocia; universitarul este, prin „fișa postului”, nu doar profesor, ci și cercetător. Predarea te obligă să ai o perspectivă mai largă asupra domeniului, nu îți permite să te limitezi la nișa ta, iar cercetarea îți permite să abordezi în detaliu o serie de teme și subiecte. Lucrul într-un institut de cercetare avansată, cum este Institutul de Lingvistică al Academiei Române, oferă șansa de a lucra în proiecte fundamentale, tip de activitate mai greu (dar nu imposibil) de făcut într-o universitate.

R.: Când și-a dat seama tânărul Alexandru Nicolae că îi place gramatica? Unii spun că aceasta e ca o „matematică aplicată”.Există vreo valoare de adevăr în această afirmație? Ne-am putea aștepta ca pe viitor să vă reorientați, de exemplu,spre beletristică?

A.N.: Mi-am dat seama „devreme” că vreau să devin lingvist, din liceu – nu a trebuit să ajung la facultate ca să îmi dau seama de asta. Chiar dacă în liceu am fost la un profil real, de științe ale naturii (un profil care îmbinăîn mod armonios biologia, chimia, matematica și fizica), am fost atras întotdeauna de limbi – atras însă într-un mod ciudat, adică nu în sensul de învățare a limbilor străine (nici nu am vreun talent deosebit de învățare rapidă a unei limbi străine), ci în sensul înțelegerii structurii lor ca obiecte de studiu „sub microscop”.

Lingviștii caută reguli și tipare, deci da, se poate spune fără exagerare că lingvistica este o disciplină tare; cercetarea lingvistică presupune respectarea cu strictețe a unei metodologii de lucru – chiar dacă obiectul de studiu, „limbajul”, pare, la prima vedere inefabil. Deși eram elev la profilul real, am mers la olimpiada de latină și am fost și premiat la faza națională (când eram eu elev nu exista olimpiada de lingvistică…).

Cred că prin clasa a 11-a am descoperit una dintre cărțile Gabrielei Pană Dindelegan („Teorie și analiză gramaticală”) și mi‑am dat seama pe loc că lingvistica mi se potrivește. În ce privește ultima întrebare, deși există vorba neversaynever, trebuie să recunosc că nu am deloc talent literar; citesc beletristică, dar citesc de plăcere, cu ochii unui cititor naiv. Mai citesc filosofie (mai ales filosofie analitică, intim legată cu lingvistica teoretică, și etică) și cărți de popularizare a științei – o bună cultură nu înseamnă doar literatură și arte.

R.: Ați colaborat în calitate de consultant lingvist cu o televiziune din România. Cum ați descrie această experiență? Ce recomandări generale, pe lângă cele punctuale, le-ați oferit jurnaliștilor?

A.N.: Da, am fost în echipa de consultanți ai emisiunii „Greșelile noastre” de la Realitatea TV și am mai colaborat la emisiunea „Vorbește corect” la TVR. Ambele emisiuni erau concepute de producători ca având un scop explicit educativ, deci se poate spune că am făcut tot o muncă de profesor.

R.: Parcursul dvs. profesional este un exemplu de continuitate, perseverență și excelență. Ați avut o afinitate pentru gramatica limbii române și ați valorificat-o încă din timpul studenției, continuând apoi cu un masterat și un doctorat de specialitate. Cât de important este ca un student să își găsească „drumul” lui și să rămână consecvent?

A.N.: „Găsirea drumului” este o problemă a fiecăruia dintre noi în adolescența târzie, iar rezolvarea este întotdeauna un demers individual – orice ar spune cărțile de „dezvoltare personală”, nu există rețete! În cazul meu, s-au îmbinat două lucruri. Primul este, cum am spus mai sus, faptul că am descoperit ceva ce mă pasionează: interesul pentru structura limbii. Al doilea este, indiscutabil, mentoratul.

Am avut șansa să lucrez cu o serie de profesori de la București și din alte centre universitare – doamnele profesoare Gabriela Pană Dindelegan, Alexandra Cornilescu, Camelia Stan, Rodica Zafiu și Andra Vasilescu, domnii profesori Adam Ledgeway, Ian Roberts și regretatul academician Marius Sala – cu unii dintre Domniile Lor chiar din primii ani de facultate; cu alți profesori am avut ocazia să lucrez la maturitate, de exemplu, cu doamna profesoară Florica Dimitrescu și cu domnii profesori Alexandru Gafton și David Pesetsky. Toți acești profesori și-au făcut datoria în sala de clasă, dar mai ales în afara ei: prin ghidarea bibliografiei, prin lungi discuții, prin lectura textelor mele – într-un cuvânt, prin mentorat în adevăratul sens al cuvântului. Abilitatea de a fi mentor este o formă de generozitate pură, un dar pe care nu îl au toți oamenii.

R.: Cum considerați că ar mai putea stimula excelența didactică și în cercetare Universitatea din București?

A.N.: Am petrecut șase luni la MIT în Departamentul de Lingvistică și Filosofie, înființat în anii 1950 de Noam Chomsky. În urma acestei experiențe americane am dobândit o anumită doză de pragmatism pe care nu îl aveam înainte. Mai concret, mă refer la faptul că orice inițiativă de stimulare a excelenței (didactice sau de cercetare) trebuie susținută financiar. Excelența didactică presupune investiții în infrastructură și în resursa umană. Excelența în cercetare presupune investiții în laboratoare, centre de cercetare, biblioteci, abonamente la baze de date și, din nou, în resursa umană (cercetătorii de top, foarte performanți, trebuie plătiți corespunzător, altfel migrează către alte universități/centre de cercetare).

Conducerea universității noastre face demersuri susținute în această direcție – de exemplu, noua inițiativă de finanțare a participării la o conferință pe an pentru fiecare cadru didactic mi se pare de-a dreptul excelentă. Însă fiind o universitate de stat, finanțarea noastră este în bună parte dependentă de politicile guvernamentale, care nu sunt în ograda noastră.

Trebuie să fim realiști și să acceptăm că este greu de imaginat că în Romania se poate face cercetare de top cu un buget atât de mic alocat de guvern pentru acest domeniu.

În final, vă mulțumesc mult pentru ocazia acestui interviu.