Epidemiile în culturile lumii | Despre politici de sănătate publică în islamul clasic – Laura Sitaru

Moto

Lumea se întemeiază pe patru lucruri: învăţătura înţelepţilor, dreptatea celor mari, rugăciunile celor drepţi şi vitejia celor bravi (inscripţie la intrare în universităţile din Andaluzia islamică).

În anul 931, ne spune istoricul arab Philip Hitti, şeful medicilor de la curtea califului al-Muqtadir, Sinan ibn Thabit, primeşte sarcina de a-i testa pe toţi medicii din Bagdad, în urma unui caz de malpraxis. În urma acestei ample şi minuţioase testări, doar 860 de medici au trecut testul şi au primit certificat de practică. Tot sub califul al-Muqtadir, funcţionează echipe de medici itineranţi care acordau ajutor celor care nu puteau ajunge la spital şi celor din închisori. Cu un secol înainte, califul Harun ar-Rashid, asociat în imaginarul occidental despre Orient cu populara O mie şi una de nopţi, înfiinţează la Bagdad primul spital din lumea islamică şi îl numeşte, după modelul persan din care s-a inspirat, bimaristan. Istoricii vremii ne lasă mărturii despre zeci de spitale care se construiesc după modelul celui din Bagdad; astfel, la Cairo, primul spital se ridică în 872, în timpul lui Ibn Tulun.

Spitalele au secţii speciale pentru femei, şi maladiile asociate acestora, sunt dotate cu biblioteci de specialitate şi, de regulă, găzduiesc şcoli de medicină care oferă şi posibilitatea de practică ucenicilor. În aceste aşezăminte, se lucrează sub îndrumarea ştiinţifică şi spirituală a unor mari medici şi filosofi precum ar-Razi (lat. Rhazes), 865-925, al cărui portret este expus în aula Şcolii de Medicină a Universităţii din Paris, alături de cel al lui Ibn Sina (lat. Avicenna). El a lăsat lumii cel mai consistent tratat de medicină care rezuma toate cunoştinţele medicale pe care arabii le deţineau la acea vreme preluate de la greci, persani, hinduşi, adăugând o serie de informaţii noi (despre boli precum variola şi oreionul, precum şi tratarea acestora). Tratatul este tradus în latină sub titlul Continens şi reprezintă o lucrare de referinţă pentru medicina occidentală premodernă şi modernă. Ucenicii erau cazaţi, de regulă, în complexul spitalicesc, iar unii dintre ei beneficiau de burse, prin grija vreunui binefăcător. Se spune că acest model ar fi fost replicat şi în organizarea primelor universități din Occidentul european.

În partea de vest a lumii islamice, în Andaluzia, funcţionează un sistem de educaţie şi practică medicală care asigură o lectură foarte modernă şi realistă, de pildă, a fenomenului medieval cunoscut sub numele de „moartea neagră”. Astfel, în vreme ce Europa creştină a secolului al XIV-lea se considera neputincioasă în faţa „pedepsei divine”, un medic musulman din Granada scria: Celor ce se întreabă: Cum putem accepta posibilitatea infectării când religia neagă aşa ceva?, noi le spunem că existenţa contagierii este stabilită prin experienţă şi cercetări, prin observaţia simţurilor şi afirmaţii demne de încredere. Toate acestea sunt argumente temeinice. Transmiterea e clară pentru cel care vede cum un om intrat în contact cu bolnavul ia la rândul său boala, iar un om care nu intră în contact cu un bolnav rămâne sănătos. Se vede prea bine cum transmiterea se face prin haine, vase de mâncare şi cercei.

Sistemul public de educaţie în perioada clasică a islamului era susţinut de mari oameni de stat, califi, sultani şi viziri, căci întemeierea unei şcoli (madrasa) este considerată o faptă bună în tradiţia islamică, iar încurajarea artelor şi a educaţiei în general a reprezentat un mijloc de a atrage bunăvoinţa şi sprijinul populaţiei. Mecenatul individual practicat pe califi renumiţi precum abbasidul al-Ma’mun (813-833) a produs emulaţie în rândurile aristocraţiei musulmane,  devenind în curând o virtute şi un model de comportament social. Începând cu secolul a IX-lea, donarea averii unor cauze nobile, după moarte, devine o practică socială, fapt care a impus apariţia unei instituţii, waqf, care să se ocupe cu distribuirea echitabilă fondurilor astfel rezultate. Dreptul islamic se adaptează şi el acestei noi practici sociale pe care o reglementează prin apariţia conceptului de habus. Fenomenul cu origine în răsăritul lumii islamice iradiază către vestul acesteia, către Maghreb şi Andaluzia.

Călătorul andaluz Ibn Jubayr (secolul al XII-lea) notează existenţa a peste treizeci de şcoli publice la Bagdad, douăzeci în Damascul aflat sub cârmuirea lui Salah ad-Din, unul dintre sultanii cei mai ataşaţi de ideea de educaţie larg răspândită. În biografiile tuturor medicilor iluștri, pentru că discutăm despre medicină, apare invariabil informaţia referitoare la susţinerea activităţii acestora de către mari oameni de stat. De pildă, cel mai renumit chirurg arab, abu l-Qasim az-Zahrawi (m. 1013), în latină Abulcasis, a fost medicul de curte al califului andaluz al-Hakam al II-lea care i-a asigurat mediul propice pentru a-şi desfăşura experimentele şi a-şi testa teoriile. Tratele lui despre cauterizarea rănilor, necesitatea vivisecţiei şi a disecţiei, alături de ilustraţiile cu instrumentele folosite, au fost traduse în latină şi au reprezentat manuale de chirurgie pentru primele şcoli de medicină din Europa de la Salerno şi Montpellier. Este şi destinul faimosului Ibn Maymun (Maimonide) care părăseşte Cordoba natală pentru a-l sluji, ca medic personal şi al curţii ayyubide de la Cairo, pe sultanul Salah ad-Din. Ibn Maymun, dincolo de opera lui filosofică pe care nu o luăm în discuţie aici, face observaţii medicale concrete, cum ar fi faptul că hemoroizii se datorează constipaţiei şi prescrie ca tratament o dietă uşoară, vegetariană. De la celebrul filosof Ibn Rush (Averroes) care a practicat şi medicina, cu ceva mai puţin succes însă, ne-a rămas constatarea că un om nu se poate îmbolnăvi de două ori variolă şi alte câteva observaţii despre funcţionarea retinei. Şi el, la rându-i, medic de curte la Marakesh la sfârşitul secolului al XII-lea.

La umbra lui Hipocrat şi Galen, medicina islamică, considerată multă vreme în catalogul ştiinţelor în islam ca parte a fizicii, a înţeles importanţa igienei individuale, dar şi colective, în prevenirea şi, mai apoi, tratarea maladiilor. Astfel, sistemul de hammam-uri, de băi publice, privit din această perspectivă, capătă o altă dimensiune. În secolul a X-lea, Bagdadul, capitala abbasizilor, avea câte o baie publică pe fiecare stradă, iar alte oraşe precum Damascul sau Cordoba nu erau mai prejos, aşa cum semnalează Ahmed Djebbar. Terapiile cu arome şi alternanţa de apă rece şi caldă erau cunoscute şi practicate pentru vigoarea trupului, dar şi pentru relaxarea sufletului. Deloc surprinzător să aflăm că spitale precum cel de la Cairo, al-Mansuri (ridicat în secolul al XII-lea şi funcţional până în secolul XX), avea o secţie pentru boli nervoase. Îngrijirea trupului şi a sufletului în egală măsură este un principiu preluat mai târziu şi de medicina otomană şi pus în practică în centre de shifa’, de îngrijire, precum cel de lângă Edirne. Începând cu secolul al XII-lea, putem vorbi la Bagdad şi la Cairo, dar şi în Andaluzia, de un corp medical bine închegat, cu o conducere ra’is al-atibba’, şi un control permanent asupra practicii medicale reprezentat de al-muhtasib.

Inscripţie din spitalul-muzeu din Edirne, Turcia: „Dacă mă voi îmbolnăvi, EL mă va vindeca!”

Dincolo de studiile medicale avansate din lumea islamului clasic, mai există o latură, poate la fel de importantă, în înțelegerea raportării sociale la sănătate şi igienă. Este vorba despre dimensiunea atotcuprinzătoare a practicii religioase care nu poate fi desăvârşită decât în condiţii de curăţenie trupească şi sufletească. Ritualurile de purificare a corpului, aşa cum remarcă Malek Chebel, au ca scop pregătirea acestuia pentru intrarea în teritoriul sacrului unde are loc întâlnirea cu divinitatea, iar această reunire nu poate avea loc în condiţii de murdărie. Murdăria trupească este atent descrisă şi clasificată de textele canonice ale islamului, aşa cum se întâmplă şi cu metodele de purificare şi de ieşire din starea de impuritate. Apropierea de Dumnezeu prin rugăciune este validată doar de starea de curăţenie (tahara), iar cea fizică, trupească poate fi uşor monitorizată de comunitate. Curăţenia este jumătate din credinţă, spune un hadith profetic, citat de al-Ash’ari. Apa este, aşadar, extrem de importantă în ritualul de purificare, iar atunci când nu este de găsit din pricina climei potrivnice, nisipul o poate înlocui (tayammum). Curăţirea trupului înainte de rugăciune se face, în cazul moscheilor, în locul special amenajat care separă în mod simbolic curtea moscheii de interiorul acesteia unde se împlineşte rugăciunea. Există două tipuri de spălare ritualică, în funcţie de gradul de impuritate: spălarea mică, comună (al-wudu’ as-saghir) care precede orice rugăciune şi care presupune spălarea mâinilor până la cot, a picioarelor până la genunchi, a feţei (şi a părului uneori) şi spălarea mare (al-ghusul) care presupune spălarea în întregime a trupului după impurităţi majore cum ar fi actul sexual.

Igiena nu este legată doar de momentul rugăciunii şi nu este reglementată în islam doar în relaţie cu aceasta. Igiena trebuie pusă, de asemenea, în legătură cu tradiţiile alimentare, cu categoriile dihotomice halal şi haram în jurul cărora se structurează o întreagă societate. Textele canonice, dar şi tratatele de medicină din categoria qanun fi t-tibb, alături de scrierile cu caracter educativ din genul adab, fac referire la relaţia intrinsecă dintre sănătate şi igienă (între sihha şi tahara) punând ordine şi reglementând diverse aspecte ale vieţii cotidiene. Subiect, poate, al unei alte discuţii.

Articol semnat de conf. univ. dr. Laura Sitaru, cadru didactic și Decan al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.