Adriana Babeți este profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara și profesor asociat la Universitatea din București.
Printre volumele ştiinţifice publicate de Adriana Babeți se numără Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir-strategii de lectură (Amarcord, 1998), Dilemele Europei Centrale (Mirton, 1998), Arahne şi pânza (Editura Universităţii de Vest, 2002), Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004), Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013). Îi poartă semnătura coordonarea volumului Le Banat. Un Eldorado aux confins, apărut în seria „Cultures d’Europe Centrale”, 2007, CIRCE, Université de Paris-Sorbonne (Paris IV) şi, alături de Cornel Ungureanu, coordonarea antologiilor Europa Centrală – nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997) şi Europa Centrală – memorie, paradis, apocalipsă (Polirom, 1998). La acestea se adaugă o suită de volume din sfera beletristicii şi publicisticii: romanul Femeia în roşu, scris în colaborare cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş (Cartea Românească, 1990 – republicat în 6 ediţii), Ultimul sufleu la Paris (Polirom, 2006), Prozac. 101 reţete pentru bucurie (Polirom, 2009) și Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeţii (Polirom, 2014).
A coordonat, de asemenea, colecțiile editoriale „Câmp deschis” (Editura Amarcord, Timişoara) și „A treia Europă” (Editura Univers, Bucureşti şi Editura Polirom, Iaşi). A alcătuit şi tradus (în colaborare cu Delia Şepeţean-Vasiliu) antologii de teorie literară franceză, a îngrijit ediții critice, a scris studii introductive, iar de la începutul carierei publicistice, în 1972, și până în prezent, a publicat peste 2.000 de cronici literare, recenzii, eseuri, articole, în principalele reviste literare şi culturale de impact din România. În prezent pregăteşte pentru editura Polirom Dicţionarul romanului central-european din secolul XX.
De-a lungul carierei, i-au fost acordate numeroase premii literare, distincții și titluri onorifice. În 2017, Senatul Universității din București i-a decernat premiul Profesorul Asociat al anului în domeniul Științelor Umaniste, „pentru contribuția excepțională în anul universitar 2016-2017 la îndeplinirea misiunii Universității din București”. Adriana Babeți este, de trei ani – răspunzând invitației prof. univ. dr. Mircea Vasilescu și conf. univ. dr. Oana Fotache-Dubălaru –, profesor invitat la Universitatea din București (masteratul de Studii literare de la Facultatea de Litere), unde predă cazul Europei Centrale, în cadrul cursului Forme de hibridare artistică în contemporaneitate.
Reporter: Privind în urmă, ce domeniu v-a adus cele mai multe satisfacţii? Ipostaza de cercetător, scriitor sau cea de cadru didactic?
Adriana Babeţi: Dacă e să vorbesc despre bucurie şi împlinire, aş alege fără să ezit pedagogia. Nimic – din zona profesională – nu îmi aduce o satisfacţie mai mare decât o oră de curs sau seminar reuşită, decât o disertaţie sau o teză de doctorat pe care simt că le-am coordonat bine, decât o comunicare adânc umană cu studenţii, care trece dincolo de zidurile unui amfiteatru şi de anii de şcoală propriu-zisă.
R: În cadrul cursului Forme de hibridare artistică în contemporaneitate, susținut pentru studenții Masteratului de Studii Literare, predați cazul Europei Centrale. Dat fiind că majoritatea studenților sunt născuți după decembrie ’89, este aceasta o temă de actualitate pentru ei?
A.B.: Să încep prin a adresa câteva mulţumiri profesorilor de la UB cărora le datorez prezenţa la acest masterat: Oana Fotache Dubălaru, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima. Invitaţia de a preda la Literele bucureştene, deosebit de onorantă, s-a întemeiat cu siguranţă şi pe faptul că ne cunoaştem de multă vreme, lucrând împreună la câteva proiecte ştiinţifice.
Cât priveşte întrebarea, ar trebui să vă răspundă întâi studenţii, colegii, şi abia apoi eu. Mă încumet să îi devansez şi să spun că am, totuşi, câţiva indici care pot să probeze interesul studenţilor de la Studii literare pentru un asemenea curs. Şi masteranzii de la Literele bucureştene, şi cei de la Universitatea de Vest din Timişoara, unde predau literatura şi cultura Europei Centrale de vreo 10 ani, dar şi cei de la Cluj, de la UBB, unde – prin programul NEC-link – am ţinut un curs asemănător mai demult, au venit constant în număr mare la ore, au fost foarte activi şi au compus în final eseuri absolut notabile. Unii şi-au probat în continuare interesul optând pentru teme specifice de dizertaţie sau chiar pentru doctorate. Şi nu mă refer doar la timişoreni. Indicii aceştia pot cuantifica (desigur, parţial) interesul studenţilor pentru o asemenea tematică de curs, care acum, în 2018, cu toată evoluţia evenimentelor din Europa Centrală, merită să fie studiată pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în jurul nostru.
R: Cum percep studenții ororile istoriei trăite de oamenii acestei „alte” Europe?
A.B.: Cu multă empatie. Cel puţin aşa simt din felul în care pun întrebări, comentează, polemizează unii cu alţii şi chiar cu mine. Cursurile noastre nu sunt doar nişte cadre aseptizate pentru transmis informaţii dinspre profesor spre student, ci se transformă – îmi place să cred – în spaţii ale dialogului liber. Fiind vorba despre istorie şi cultură, despre o istorie de cele mai multe ori „rea”, nefastă pentru micile state dintre Est şi Vest şi despre o cultură mare, prea puţin cunoscută, orele noastre au şi o componentă civică asumată.
R.: Până acum, trei generații de studenți ai Masteratului de Studii Literare s-au bucurat de o Școală de vară, La Est de Vest/ la Vest de Est. O hibridare culturală, organizată din iniţiativa dv. şi a conducătorilor masteratului de Studii literare în parteneriat cu Universitatea de Vest din Timişoara. S-a creat astfel un cadru prin care studenţilor li s-a oferit ocazia de a vedea Banatul istoric. De unde a pornit această idee și cât de lung și greu a fost drumul de la idee la punere în practică?
A.B.: Totul a pornit de la constatarea mea că masteranzii bucureşteni (dar şi destui dintre cei timişoreni), deşi urmăreau cu interes cursurile, nu ajunseseră să vadă cu ochii lor acest extract de Europă Centrală aflat la intersecţia cu sud-estul european, adică Banatul istoric. Deci am conceput un itinerar care selecta obiective de interes pentru tema noastră din trei judeţe din România, dar şi din zona transfrontalieră (Ungaria, Serbia). Evident, nu a fost doar turism cultural, ci şi un bun prilej de a aprofunda şi extinde cursurile de la masteratele din Bucureşti şi Timişoara. Am organizat pe tot parcursul seminarii deschise, ateliere, mici prelegeri, la care au participat nu doar colegii mei timişoreni şi bucureşteni, ci şi o parte din alumnii noştri, ale căror cariere sunt tangente temelor şcolii de vară.
Odată conturat proiectul, punerea sa în operă nu a fost deloc dificilă, deoarece conducerile celor două Universităţi au susţinut cu multă solicitudine, prompt şi eficient ideea noastră. Le mulţumesc, încă o dată, şi pe această cale, ca şi colaboratorilor timişoreni, studenţi sau alumni.
R.: Ce are specific Banatul? Ce lecţie ne poate el servi?
A.B.: Banatul are, întâi de toate, o istorie aparte, conferită de „starea de graniţă” şi de poziţia sa periferică (geo-politic) în raport cu centrii succesivelor autorităţi statale care l-au inclus pe parcursul timpului. Nu mai puţin relevant este şi procesul său de modernizare de la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul a fost transformat într-un soi de laborator în care s-au experimentat o serie de politici demografice şi sociale (colonizările), economice, fiscale, culturale. S-a conturat astfel treptat o lume desprinsă din spiritul emancipator, raţionalist, pragmatic, al veacului Luminilor. Studii competente datorate istoricilor zonei lămuresc pe deplin cauzele care au generat o provincie distinctă pe teritoriul României („inter confinia”, îmi place să-i spun, neuitând să amintesc faptul că ea a tot fost numită în ultimii aproape 300 de ani, Eldorado, Mica Americă, Pământul făgăduinţei, Terra Nova ş.a.m.d.).
Dubla sa poziţionare (in-between spaces şi cea de margine în raport cu o succesiune de centri) a generat un proces de hibridare culturală (în sens extins). Arealurile de acest tip, caracterizate prin multi-etnicitate (în Banat există şi în prezent peste 20 de etnii şi grupuri etnice), multi-confesionalitate, multi-lingvism au frontierele poroase, permeabile. Acolo, identităţile se construiesc şi reconstruiesc prin negocieri succesive, iar întâlnirea cu Celălalt e dedramatizată, marcată prioritar de curiozitate şi respect. În mare, cam aşa stau lucrurile şi azi. Ceea ce cursanţii şcolii de vară au putut constata şi la Timişoara, Oraviţa, Lipova sau Novi Sad.
R.: Studiem, în școală, ceea ce se cheamă istoria cu majusculă. Astfel că dăm peste fapte al căror adevăr numai literatura îl mai poate restitui posterității. Are literatura capacitatea de a rescrie biografii?
A.B.: Cu siguranţă că are, ca şi celelalte arte, de altfel. Dar forţa literaturii rămâne unică. Iar miza multor autori central- şi est-europeni despre care vorbim la cursurile noastre este tocmai de a scoate biografii reale, tragice, din anonimatul cifrelor cu care operează marea istorie. Asta fac, de pildă, Danilo Kiš, dar şi Varlam Şalamov, Primo Levi, Bohumil Hrabal, Péter Eszterházy, Jáchym Topol sau Olga Tokarczuk.
R: Mulți absolvenți de Litere se întreabă ce vor face la finele facultății. În final, ne-ar bucura câteva cuvinte de îmbărbătare pentru ei.
A.B.: Sper să nu sune ipocrit ceea ce am să spun, deoarece tot mai des, privind în jur, ajung să nu mai am încredere în optimismul meu şi în capacităţile de îmbărbătare. Şi totuşi, zic că ceea ce se studiază la Litere, cu toate imperfecţiunile şi inerţiile existente, poate ajuta un tânăr inteligent, ambiţios şi energic să ajungă acolo unde simte că are vocaţie. La un bilanţ al alumnilor pe care îi cunosc, cu toţii absolvenţi de Litere, s-ar vedea clar că ei nu sunt doar la catedre, ci şi în media, în administraţia publică, în ONG-uri, în edituri şi case de filme, în diplomaţia culturală. Deci, se poate. Sau, mai bine zis, s-ar putea.
Postări asemănătoare:
„Aptitudinile unui cercetător și cele ale unui cadru didactic sunt intim legate, stimulându-se reciproc” – interviu cu Remus Breazu
De vorbă cu cu prof. univ. dr. emerit Aurel Popescu despre provocările din cariera unui biofizician
Conf. univ. dr. Virgil Iordache, cadru didactic al UB și cercetător, despre „exploatarea doctoranzilor și regulile eticii academice”
Despre probațiune, viața post-carcerală și diversitatea metodelor de predare în învățământul universitar – interviu cu prof. univ. dr. Ioan Durnescu
