Cele mai vechi relatări legate de medicina practicată în Persia Antică se află în Avesta, cea mai importantă colecție de texte ale zoroastrismului, scrisă în timpul sasanizilor (care au domnit în Persia din 224 până în 651 d.Hr), dar al cărei conținut datează dintr-o perioadă mult mai îndepărtată, undeva în mileniul II î.Hr. Este foarte interesant faptul că sănătatea, diversele tipuri de boli și tratamentele aferente acestora sunt menționate în nenumărate rânduri în Avesta. De aceea, această colecție de texte reprezintă o sursă prețioasă de informații legate de modul în care era practicată medicina de către popoarele iraniene, în timpul Antichității.
În Avesta există fragmente în care se face referire la Thrita, primul tămăduitor din Persia, care avea abilitatea de a vindeca febra și rănile cauzate de săgeți, era un bun cunoscător al plantelor medicinale și a fost primul care a alungat moartea și boala. Conform credinței zoroastriene, ploaia, care era coborâtă din Rai, făcea ca plantele și copacii să crească, iar produsul acestor plante și copaci vindeca bolile și împiedica moartea. Ahura Mazda i-a adus din Rai lui Thrita mii de plante tămăduitoare, care creșteau în preajma Copacului vieții eterne:
„Ahura Mazda, cel mai binefăcător duh, făcătorul lumii, O, tu cel sfânt! Cine a fost cel dintâi dintre cei sănătoși, cei înțelepți, cei fericiți, cei înstăriți, cei glorioși, cei puternici ai vremii, care a condus moartea la moarte și a îndepărtat primul vârful pumnalului și focul febrei de trupurile muritorilor?” îl întrebă Zarathustra pe Ahura Mazda.
„Thrita a fost cel care, primul dintre cei sănătoși, cei înțelepți, cei fericiți, cei înstăriți, cei glorioși, cei puternici ai vremii, a îndepărtat boala, a condus moartea la moarte și a îndepărtat primul vârful pumnalului și focul febrei de trupurile muritorilor”, răspunse Ahura Mazda.
„A cerut o sursă pentru remedii; a obținut-o de la Khshathra -Vairya pentru a se împotrivi bolilor și pentru a se împotrivi morții, pentru a se împotrivi durerii și febrei, pentru a se împotrivi bolilor, putreziciunii și infecțiilor pe care Angra Mainyu le-a creat ca vrăjitorie împotriva corpurilor muritorilor. Iar eu, Ahura Mazda, am coborât plantele tămăduitoare, dintre care, o multitudine, multe sute, multe mii, cresc toate în jurul aceluiași Gaokerena.”
În credința zoroastriană existau șase îngeri numiți ”Amshâspand” care asigurau buna funcționare a lumii. Cuvântul ”amshâspand” înseamnă ”sacrul care nu moare”. Doi dintre acești îngeri erau însărcinați, în special, cu asigurarea stării de bine și a sănătății ființelor umane. Boala era privită ca o consecință a acțiunii nefaste a Divilor, care reprezentau forțele malefice și care erau, de asemenea, sursa tuturor dezordinilor și răutăților în lume. Așadar, păstrarea sănătății și prevenirea îmbolnăvirilor reprezentau o datorie care stătea la baza principiului luptei permanente dintre forțele Binelui și forțele Răului.
Pe baza acestei teorii generale se explică faptul că în Iranul antic, medicii erau preoți (purtau numele de mobed sau mag); însă aceștia erau considerați doar intermediari, iar puterea de vindecare îi aparținea strict Amshâspand-ului Ordibehesht. Rugăciunea avea, de asemenea, un rol important în procesul de tratare a bolnavului. Aceasta era metoda de tratament prin forța cuvântului. Medicii care dețineau cel mai înalt rang erau cei care tratau bolnavii prin utilizarea Mantrei, adică prin utilizarea Cuvântului Divin. Această metodă terapeutică, numită Manthru Baeshazou[1], era utilizată în mod obișnuit și era de foarte mare importanță atunci când tratamentul cu plante sau prin chirurgie nu vindeca pacientul. Însă unii medici nu erau Magi, ci oameni din clasa agricultorilor, care cunoșteau cu precizie proprietățile plantelor. Medicina pe baza plantelor se numea Orvaru Baeshazou. De obicei, bolnavului i se dădea să bea o infuzie, esența sau fructul unei plante, sau chiar vinul produs din planta respectivă. Alte practici erau reprezentate de inhalații cu plante medicinale, spălatul trupurilor bolnavilor cu apa care conținea esența plantei sau masajul trupurilor cu esența acelei plante pentru ca aceasta să penetreze cu ușurință pielea bolnavului. O altă metodă de tratament utilizată de către iranieni în Antichitate era intervenția chirurgicală, numită în textele avestice Karetu Baeshazou și înseamnă ”medicina prin intermediul cuțitului”. Se folosea pentru tratarea abceselor, rănilor, tumorilor și pentru amputare. Pentru intervențiile chirurgicale, medicul folosea un anestezic, pulbere de Bangha (numele acesteia era menționat în Avesta și este ceea ce numim noi în zilele noastre cânepa indiană sau canabisul) amestecată cu vin. În plus, vinul era folosit singur ca somnifer și anestezic.
Pe lângă practicile medicale, în Avesta sunt numeroase paragrafele privitoare la igiena personală și publică, iar acestea atestă importanța acordată igienei de către popoarele iraniene încă din Antichitate, cu mult înainte ca aceste aspecte să reprezinte un interes pentru civilizațiile învecinate. În Avesta se spune că, pe lângă viață, cel mai de preț lucru pentru o persoană este puritatea. Puritatea trupului este o condiție indispensabilă pentru puritatea minții și a sufletului. Curățenia trupească contribuie la sănătatea individuală, iar sănătatea este darul suprem pe care veneratorii îl cer constant de la spiritele cerești. Iranienii acordau o importanță ridicată spălării corpului și a hainelor, care reprezentau atât o datorie religioasă, cât și un comportament social. Trebuia să fii curat pentru a fi considerat virtuos și evlavios.
Una dintre regulile religiei zoroastriene menționată în textele avestice era spălatul pe mâini și pe față, de mai multe ori pe zi. În textele avestice, igiena se reflectă sub diferite aspecte, însă cele mai importante sunt dezinfectarea și regulile pentru menținerea curată a apei și a solului. Conform cărții Vendidad (una din cărțile componente ale Avestei), murdăria, noroiul și mlaștina dădeau naștere bacteriilor și microbilor care duceau la diferite tipuri de boli. Era interzis spălatul hainelor în apă curgătoare (a unui râu, a unui canal etc.) pentru a nu polua apa, iar oricine dorea să se scalde într-un râu, trebuia să se spele înainte să intre în acesta. Contaminarea apei curgătoare prin aruncarea murdăriei sau a unui cadavru era un mare păcat și oricine vedea murdărie în apa curgătoare avea datoria să o scoată din apă. Contaminarea solului era considerată, de asemenea, un păcat; de aceea, zoroastrienii nu își îngropau morții. Pentru ”înmormântarea” cadavrelor erau construite niște turnuri, numite ”turnurile tăcerii”. Acestea erau construite în așa măsură încât niciun animal să nu poată intra și să ducă cu el o parte din corpul persoanei care murise. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, animalul ar fi contaminat zona prin care ar fi trecut și ar fi răspândit în acest mod diverse boli. Regulile pentru construirea turnurilor erau prestabilite și, punându-le în aplicare, nu numai că animalele nu puteau accede la acele cadavre, ci nici apele sau solul nu puteau fi contaminate. O porțiune de pământ pe care se afla un cadavru uman sau animal era considerată contaminată și necorespunzătoare pentru agricultură timp de un an de la îndepărtarea cadavrului din acel loc. Probabil, prin păstrarea murdăriilor departe de apă și de terenurile agricole, iranienii au avut apă curată majoritatea timpului și au reușit, în acest mod, să reducă răspândirea bolilor în rândul populației. Contactul cu cadavrul era, de asemenea, considerat unul dintre motivele răspândirii bolilor, iar medicii insistau ca trupurile celor morți să fie mutate dintr-un loc în altul cu grijă, altfel însăși persoana care muta cadavrul ar fi devenit sursa contaminării oamenilor sănătoși.
Existau multe alte reguli destinate prevenirii transmiterii bolilor. Interdicția de a atinge cadavrele și excrementele viețuitoarelor, interdicția de a bea din același vas cu altcineva, făceau parte din aceste reguli. Saliva era considerată murdară și nimeni nu trebuia să bea dintr-un vas pe care altcineva l-a atins cu buzele. În mod normal, toată lumea trebuia să mănânce din vase separate, dar dacă două sau mai multe persoane mâncau din aceeași farfurie, fiecare trebuia să ducă mâncarea la gură fără să-și atingă buzele cu degetele. De asemenea, când se bea apa, ulciorul nu trebuia să fie atins cu buzele, ci trebuia să fie ținut de sus, iar apa să curgă în gură. Și aerul expirat era considerat impur. Preotul trebuia să-și acopere gura cu o pânză albă atunci când se apropia de altarul de foc sau când oficia alte ceremonii sacre.
Se recomanda, de asemenea, distrugerea insectelor, în special a muștelor. Muștele erau considerate cele mai dăunătoare și murdare vietăți din lume și reprezentau factorul răspândirii bolilor și morților în rândul oamenilor.
Tot pentru prevenirea răspândirii bolilor, în textele sacre ale zoroastrienilor există paragrafe despre carantinarea pacienților contagioși și distrugerea hainelor acestora. Din aceste texte reiese, de asemenea, faptul că iranienii aveau metode de dezinfectare a obiectelor contaminate încă din Antichitate: aerul curat și lumina erau considerate purificatori naturali ai tuturor murdăriilor, iar soarele era considerat cel mai important dezinfectant; un cadavru trebuia mutat pentru odihna veșnică pe timp de zi, și niciodată după apusul soarelui, deoarece lumina soarelui era cel mai bun element pentru prevenirea transmiterii bolii, iar deplasarea cadavrului pe timpul nopții îi putea expune la infectare pe cei care îl duceau și pe cei care urmau cadavrul la locul de odihnă veșnică. Focul era și el considerat dezinfectant prin căldura emanată și, de aceea, acesta era și unul dintre motivele pentru care era venerat de zoroastrieni. Frigul, precum căldura, erau considerate elemente dezinfectante. Soarele, căldura și frigul erau utilizate pentru dezinfectarea obiectelor și a lenjeriei după ce erau spălate. Focul era utilizat și pentru dezinfectarea obiectelor metalice. În plus, pentru dezinfectarea încăperilor unei clădiri, era aprins focul și erau arse plante aromatice, deoarece vaporii acestor plante erau considerați dezinfectanți. Cele mai utilizate plante erau ruta sălbatică, mirtul, cuișoarele, cimbrul persan (āvišan), lemnul de santal roșu sau alb, camforul, lemnul de agar și guma de amoniac care emana fum de amoniac când era aprinsă. Un alt dezinfectant utilizat încă de pe vremea zoroastrismului era amestecul de oțet, usturoi și vin.
De asemenea, iranienii conștientizaseră încă de pe atunci că sângele avea un rol important în răspândirea bolilor. Mobezii zoroastrieni îi sfătuiau pe oameni să-și păstreze puritatea sângelui și să aibă grijă ca acesta să nu fie contaminat, deoarece sângele curat era considerat o podoabă pentru trup.
Informațiile pe care le avem la dispoziție din textele sacre ale zoroastrienilor reflectă modul în care era practicată medicina în Iranul antic, cu circa 700 de ani înainte de Hristos. După aceea a fost introdusă medicina altor civilizații – în special cea egipteană și cea greacă– și a fost combinată cu practicile iraniene existente până la acea dată.
[1] Cuvântul baeshazou s-a transformat ulterior (în persana medie) în bajashki, care a devenit mai apoi pezeshki (”medicină” în persana modernă).
Articol semnat de asist. univ. dr. Adela Chiru, Secţia de persană, Departamentul de Limbi şi Literaturi Orientale al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.