Falsul nume dat rromilor – acela de „ţigan”, care, în limba rromani, nu există și cu care începe istoria stereotipurilor negative despre rromi, se referea, la prima sa atestare, în Imperiul Bizantin, la o grupare considerată eretică de către sistemul religios ortodox. Termenul provine din greaca medie, din “athinganos” sau “athinganoy“, înţelesul fiind acela de “păgân”, “de neatins” sau “impur” și desemnează un grup de persoane considerate vrăjitori, cititori în stele și în palmă, prezicători și cunoscători ai limbii animalelor. “Cea dintâi referire privind prezenţa rromilor în Constantinopol vine, cel mai probabil, din textul hagiografic georgian: Viaţa Sfântului Gheorghe Ancoritul, scris la Mănăstirea Iberon de pe Muntele Athos, în jurul anului 1068”. Opera relatează cum împăratul Constantin Monomachus, în anul 1050, bolnav fiind de ciumă, “a invocat ajutorul poporului samaritean, descendenţi ai lui Simon Magicianul, numiţi athingani, notorii pentru preziceri şi vrăjitorii”, cu rugămintea de a distruge, prin vrăjitorie, animalele sălbatice din Parcul Philopation, bănuite a fi vinovate de îmbolnăvirea sa[1]. Iată, așadar, cum, în mentalul colectiv nerrom, rromii sunt portretizați stereotip, încă de la primele atestări, ca vrăjitori, având inclusiv capacități de a distruge ciuma.
În cultura tradiţională rromă există numeroase reprezentări ale supranaturalului, majoritatea personificări ale binelui sau ale răului, între reprezentările maleficului aflându-se şi bolile, faţă de care s-au dezvoltat forme de protecţie ce ţin de utilizarea denominaţiei lor în limba rromani: eufemismul lingvistic (numirea bolii cu un nume mai frumos) şi tabu-ul lingvistic (numirea bolii cu un alt nume decât al ei). De pildă cancerul şi bolile sexuale sunt numite “зungalo nasvalipe” (boală urâtă / rea), iar, după ce s-a vorbit despre bolnav, trebuie să se spună: Othe lesθe! (La el, acolo!).
Același tabu lingvistic se manifestă și în raport cu moartea, aceasta nefiind acceptată ca subiect de discuţie: a rosti numele morţii este considerat semn rău şi poate aduce nenorocire sau chiar moarte, deoarece cuvântul este văzut ca element creativ, capabil să modeleze realitatea după voinţa, chiar şi inconştient manifestată, celui care îl foloseşte. Eufemistic, moartea poate fi numită „i phuri” (bătrâna), „i jungali” (urâta), „i bengali” (diabolica), întotdeauna în chip de femeie vrăjitoare, de cele mai multe ori privită ca „biuji” (necurată) sau „bibahtali” (purtătoare de nenoroc).
La fel, rostirea numelui unei persoane moarte poate aduce strigoiul acesteia – „o ciohano” – care va lua pe cineva din familie şi îl va purta spre „o them e mulengo” (țara morților), de aceea mortul nu este numit cu numele lui, ci cu referire la poziţia sa în familie sau în comunitate („murro kak” – unchiul meu; „amaro şero” – conducătorul nostru) sau, pur şi simplu, printr-un substitut pronominal – „ou” (el).
Această viziune se bazează pe credinţa puternică a rromilor în noroc, şansă sau soartă – „baht” –, dar şi în nenoroc, ghinion, neşansă sau destin rău – „bibaht” –, alt subiect despre care nu este uşor şi nici bine de vorbit.
A evita să vorbeşti despre subiecte precum moartea sau boala este un mod de a te proteja pe tine, dar şi de a-ţi proteja familia şi comunitatea împotriva „bibaht”-ului. Aceasta pentru că boala are drept cauză principală acest „bibaht”, deseori provenit din încălcarea regulior purității sau dintr-un blestem.
În ceea ce privește combaterea bolilor, magia curativă / reparatorie / taumaturgică este principala armă, cu condiția să se afle în mâna inițiaților.
Un exemplu de descântec ursăresc este cel „de junghi”. Se pune apă într-o cană şi se descântă cu cuţitul în cana respectivă, după care se înfige cuţitul după uşă. Cu această apă se frecţionează zona unde se simte durerea şi se bea apă din cană de trei ori, iar cuţitul cu care s-a descântat va rămâne înfipt după uşă. Vraja, ca de altfel toate practicile magice de acest tip (reparatorii), are trei etape: purificare – junghiul va fi spălat de apă, inducţie – junghiul va fi tăiat de cuţit şi protecţie – junghiul se va duce şi va rămâne pe uşă, eliberându-l, astfel, de durere pe bolnav. Ceea ce este important de remarcat se referă la faptul că boala este îndemnată să iasă nu numai din trup, ci şi din suflet („Iar de sufletul lui X / Să nu te mai atingi”), răul fiind considerat a avea originea în spaţiul spiritual, ca rezultat al impurităţii, abia apoi transferându-se în plan fizic, epuizându-se astfel toate locurile unde acest rău s-ar putea ascunde.
În același spirit, al luptei magice cu boala, epidemia de ciumă nu putea lipsi din foclorul rrom. Povestea ursărească “Ciuma”[2] se vrea adevărată prin încadrarea sa istorică precisă: “Era în anul 1724 o mare molimă, de mureau pe drum și rrromi și de alte nații.”
Sentimentul rromilor nomazi față de molimă este frica, aceasta conducând la fugă (“Când văzură rromii că nu-i de șagă, se vârâră în căruțe ca să fugă din sat [și plecară].”) și, după o lungă și grea reflecție (“Să-l ducă mai departe cu ei, i-ar putea îmbolnăvi pe toți, să-l lase pe drum nu-i lăsa inima…”), la abandonarea unui bolnav, considerat incurabil, pentru a opri răspândirea molimei în interiorul comunității (“pe drum se îmbolnăvi un băiețandru de cincisprezece anișori. (…) În cele din urmă se hotărâră să-l dea jos [din căruță] și să-l abandoneze, că oricum o să moară, ca să nu răspândească ciuma printre ei.”).
Personajul cu potențial de a fi inițiat în lupta cu molima este sora celui abandonat, care demonstrează, dincolo de iubirea fraternă, devotament și un profund spirit de sacrificiu nu atât pentru a încerca vindecarea fratelui, cât pentru a onora cutumele funerare, ca ultim omagiu fratelui muribund și ca respect pentru familie (“rămân cu frățiorul meu, căci, de va muri, vreau să-l primenesc, să-l îmbrac și să-i pun o cruce”).
Într-o atmosferă tensionată, prielnică magiei, ce reunește elementele și spațiile primordiale (apă, foc, cer și pământ) – noaptea, la lumina lunii oglindite în apă, în jurul focului –, Ciuma apare personificată într-o bătrână cu copite de cal, care iese din apă și tremură de frig, așadar are nevoie de ajutor.
Inițierea fetei se produce prin trei probe: ajutorul voluntar pe care i-l oferă Ciumei, chemând-o lângă foc să se încălzească, moment în care bătrâna își dezvăluie natura demonică – picioarele cu copite de cal –; ajutorul solicitat – Ciuma îi cere fetei s-o treacă apa, iar fata, deși își dăduse seama cine este bătrâna sau tocmai de aceea, acceptă s-o ajute –; înfrângerea fricii și dialogul cu molima, prin care îi cere acesteia diminuarea greutății, obținând cointeresarea acesteia – în mijlocul apei, Ciuma se lasă grea pe spatele fetei, dar aceasta nu se sperie și o roagă să se lase mai ușoară, ca s-o poată trece apa, iar Ciuma acceptă să devină ușoară ca pana. Ușurarea Ciumei reprezintă un prim semn bun în direcția combaterii molimei.
Trecerea apei simbolizează trecerea pe celălalt tărâm, al morții, singurul loc de unde se poate lua leacul pentru ciumă, ca și cum fata, deja inițiată, trebuie să moară și să învie, aducând cu ea leacul cel magic. Ciuma însăși, fără ca fata sa-i ceară vreo răsplată pentru că a trecut-o apa, este cea care îi dezvăluie fetei leacul pentru molimă, așadar, pentru a avea efect, răsplata trebuie să fie oferită voluntar, așa cum fusese și ajutorul inițial acordat Ciumei de către fată. Leacul indicat de Ciumă, care îl vindecă pe fratele fetei, reunește puterea naturii ascendente, superioară tuturor celorlalte puteri (pomul) cu sacrul creștin (crucea de sub pom) și cu acel sacer ca blestemat sau impur (câcatul de câine din spatele crucii), ceea ce se practică fiind magia prin opoziţie (se face uz de un obiect care are exact atributele opuse celor care se vrea să fie induse prin vrajă), altfel spus impurul sacralizat care purifică sau vindecă. Vindecarea însă presupune revenirea din vis, așadar trezirea dintr-o altă realitate sau revenirea, pe pământ, din tărâmul morții., așadar învierea.
Devotamentul fetei față de fratele ei, dar mai ales față de cutumele funerare, puritatea fetei, eliberarea ei de frică, curajul de a o ajuta pe Ciumă să treacă în târâmul morții, deci să se elibereze, la rândul ei, de blestemul de a fi pe pământ pentru a ucide oamenii, au condus nu numai la salvarea fratelui fetei de la moarte, dar și la salvarea întregii omeniri de molimă (“Iar de acum înainte nu vom mai avea parte de ciumă!”).
În felul acesta, prin magia practicată în urma inițierii unei fete pure, cultura tradițională rromani învinge Ciuma.
Articol semnat de lect. univ. dr. Delia Grigore, cadru didactic al Departamentului de Hungarologie, Studii Iudaice şi Rromani al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.
Bibliografie:
[1] Fraser, Angus M., 1992, The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishers, p. 46.
[2] Costică Bățălan, “Rromane taxtaja. Nestemate din folclorul rromilor”, Editura Kriterion, București-Cluj, 2002, p. 158.