Epidemiile în culturile lumii | Ciuma la noi și la vecini – Antoaneta Olteanu

Ca și la alte mitologii, bolile sunt personificate și dezvoltă numeroase credințe. În mitologia bulgară, de exemplu, Ciuma este înfăţişată ca o bătrână foarte urâtă, neagră, cu părul lung şi încâlcit, având gheare lungi şi ascuţite. Cândva era atât de urâtă, încât oamenii mureau de frică numai privind-o, chiar Dumnezeu se temea de ea. Este îmbrăcată în negru sau în alb (ca un giulgiu) şi umblă cu o coasă în mâna osoasă, cu care taie capetele oamenilor. Uneori trimite asupra oamenilor săgeţi de foc, otrăvite, pe care le ascute când se apropie de aşezările omeneşti. Dacă se nimereşte vreun curios pe drum în timp ce face aceasta, acela va fi imediat atacat, chiar dacă încă nu a ajuns în aşezarea vizată. Credinţele spun că are o listă (tefter) a oamenilor care trebuie să moară. Când ajunge în sat, se opreşte la hotar, la fântână sau la o cişmea, şi stă de vorbă cu oamenii care vin să ia apă, adunând informaţii despre casele vizate. Uneori se crede că nu vine după anumiţi oameni, ci atunci când sunt mulţi păcătoşi. Se mai spune că îi place curăţenia. I se poate câştiga bunăvoinţa prin aceea că găseşte curate, măturate curţile şi casele. Are o simpatie deosebită pentru bătrâni şi văduvi. Se crede că are un copil în faşă, pe care îl poartă cu sine şi căruia îi place să-i mângâie blana. Pentru a o îmbuna, seara se pune în faţa casei o albie cu apă caldă, lut alb şi săpun, pentru ca ea să-şi poată scălda copilul. I se mai oferă mâncare, apă îndulcită. Ca şi alte duhuri, poate avea mai multe înfăţişări: pisică, vacă, pasăre, cal, ghem. Poate apărea şi sub formă de corb sau bufniţă, pe acoperişul casei cu pricina, vestind nenorocirea iminentă. Când se apropie de sat, câinii încep să urle, pentru că îi simt prezenţa. În timpul epidemiei cocoşii răguşesc şi amuţesc, iar câinii nu mai pot să latre, mârâie şi cu un schelălăit se aruncă asupra oaspetelui nepoftit. Se consideră că nu-i plac pisicile şi, când are ocazia, le omoară. De asemenea, nu poate intra în satul în jurul căruia s-a trasat hotarul ritual (cu ajutorul a doi boi gemeni şi de către doi copii gemeni) sau în care există o Samovila, care poate stârni un vârtej şi o alungă în felul acesta, sau în care a fost făcută „cămaşa ciumei” (ciumova riza) de către nouă văduve, care o torc, o ţes şi o cos într-o singură noapte. Are o sărbătoare, Ciumovden (‘ziua ciumei’), pe 11 februarie stil vechi, în ziua Sf. Vlasie. În această zi nimeni nu munceşte, se coc nişte turte rituale care se împart pentru sănătatea ciumei.

Legenda bulgară face din ciumă un instrument al pedepsei divine. Ea este trimisă de Dumnezeu, care, de altfel face posibilă şi apariţia ei pe lume (imaginea copiilor pociţi, monstruoşi, este frecventă în reprezentarea supraumanului malefic; cf. şi motivul înlocuirii copiilor duhurilor malefice cu cei ai oamenilor). Mai mult, ciuma apare conturată ca un instrument al destinului, fiind, în unele credinţe, una din cele trei ursitoare cu drept de viaţă şi de moarte (aici: prezenţa cărţii destinelor). La greci, ciumele sunt în număr de trei: întâia are în mână o foaie mare de hârtie, a doua, o pereche de foarfeci, iar a treia, o mătură. Prima înscrie numele în catastif, a doua îşi răneşte victima, iar a treia o mătură[1].

            La ruşi, când îşi face apariţia, ciuma bate noaptea la fereastră şi întreabă dacă este cineva acasă; dacă i se răspunde, casa va fi lovită de epidemie. Umblă prin lume într-o căruţă sau obligă pe cineva să o ducă în spate. Era descrisă ca o femeie foarte înaltă, care uneori umbla pe catalige, cu părul despletit, îmbrăcată în alb. Cu mâna ei osoasă, în care are o batistă roşie (însângerată) sau de foc face semne în toate direcţiile şi toţi în jur cad răpuşi. La ucraineni, ciuma îi obligă pe oameni să o ducă în spate până în sat. Dacă cineva încearcă să o păcălească şi vrea s-o înece, se va îneca numai el, demonul reuşind să scape. Contaminarea se poate realiza uneori prin intermediul banilor sau al altor obiecte de valoare pe care ea le aruncă şi pe care oamenii, lacomi, le iau de pe jos. Când ciuma îşi agită batista în toate direcţile, oamenii şi animalele încep să moară. Se crede că Ciuma poate acţiona până la Anul Nou. Încercând să se apere, oamenii, pentru a arăta că nimeni nu locuieşte în casă (Ciuma bate la fereastră şi întreabă acest lucru; dacă i se răspunde, oamenii vor muri), scot ramele de la ferestre. Îşi poate face apariţia sub înfăţişarea unui câine, dar celelalte animale o recunosc şi încep să o latre.

La sârbi, ciuma apare ca o femeie îmbrăcată în alb sau negru, cu păr lung negru, nepieptănat, care îi pedepseşte cu săgeţi sau prin tăiere cu secera sau coasa, după porunca lui Dumnezeu, pe cei păcătoşi şi murdari, ale căror nume sunt înscrise într-o carte pe care o poartă la gât, într-un săculeţ. Poate fi urâtă, grasă sau slabă, având ochi exoftalmici, sâni foarte mari, pe care îi dă pe spate, la mâini are câte patru degete sau îi lipsesc unghiile; are picioare de capră. Mai poate apărea ca pisică, câine. Uneori este auzită cum umblă prin sat şi strigă numele victimelor; nimeni nu trebuie să-i răspundă, chiar dacă foloseşte pentru aceasta glasul mamei, pentru că altfel va izbucni epidemia. Uneori trebuie să rătăcească mult timp, până dă de cineva care ascunde de douăzeci de ani un păcat mare, pe care l-a înfăptuit, fără să se fi împărtăşit. Când dă peste acesta îi sfâşie inima şi i-o face praf; praful acesta este împrăştiat în toate părţile şi oricine-l respiră se îmbolnăveşte. Se crede că îşi alege o casă unde va locui, în care intră pe horn, casă care nu va fi atinsă de epidemie. Ciuma poate fi ucisă de un câine sau un bivol negru. Sârbii au mai multe zile consacrate ciumei (ciumini dani) – cea a Sf. Antonie şi a Sf. Atanasie. Se crede că în prima dintre aceste zile ciuma nu-şi părăseşte locuinţa, respectându-l pe Sf. Antonie, dar a doua zi iese din casă (locuieşte departe, dincolo de mare) şi pleacă să vadă dacă oamenii încalcă sărbătoarea şi muncesc. Pe cei ce muncesc îi pedepseşte imediat. Pentru a fi îmbunată, în fiecare seară scoteau afară o albie cu apă şi puţin lut galben, săpun, cu care ciuma să-şi spele părul. I se mai punea şi un pieptene, pentru că oamenii credeau că ciumei îi place să se pieptene. Pentru copil se lăsa şi puţin lapte. Alte mijloace de protecţie: planta numită sorb, usturoi, odolean, toaie, pelin negru, focul (în care trebuie arse săgeţile trimise de ea), câini. O pot vedea numai oamenii născuţi sâmbăta. Se crede că este soră cu Holera.

În ceea ce priveşte ofrandele care pot fi aduse demonului bolii, ele sunt diferite, de la păsări de culoare neagră până la jertfe omeneşti sau vestimentare (cămaşa ciumei). Nu este nici o îndoială asupra faptului că o mare utilizare o are ţesătura rituală sub formă de cămaşă. La bulgari şi la sârbi o cămaşă de acest tip era făcută pentru a trece prin ea (de regulă copiii) „pentru sănătate”, mai mult preventiv[2]. În afara jertfelor consacrate, se foloseau descântece specializate, interpretate când se confecționau păpușa sau cămașa destinate ca ofrandă ciumei: „Se făcea păpuşa ciumei, de către şapte femei tinere. Într-o marţi seară, şapte fete sub şapte ani torceau, ţeseau şi coseau o cămaşă cu care îmbrăcau o păpuşă. La miezul nopţii o duceau între hotare. Era pază contra ciumei”; „Se făcea în sat iia ciumii. Nouă femei lucrau o cămaşă dintr-un fi de cânepă, într-o singură noapte, fără să fie ştiute şi fără să vorbească în timpul lucrului. Cămaşa se aşeza la marginea satului. Se făcea şi pentru a opri molima la animale”[3]. De multe ori imaginea generală era că oamenii ofereau această cămașă chiar ciumei și, dacă aceasta o lua, satul era scăpat: „Cînd a fost ciuma la noi, s-au adunat într-o casă nouă văduve de au făcut iia ciumei. Au tors fuior și cîlți, după aia au năvădit și au țesut și au tăiat pînza și au cusut o iie. Cînd s-a făcut ziuă, două muieri au dus-o în capul satului și au pus-o într-un lemn și i-au pus o pălărie pe cap. Dar dimineață n-au mai găsit-o acolo, că, bag samă, a venit ciuma și a luat-o”[4]

La macedoneni, împotriva ciumei se realizează din bumbac sau cânepă o ţesătură-ofrandă, de către trei văduve (ciumno platno, într-o singură noapte, la o răspântie, în deplină tăcere; pentru aceasta se folosea războiul de ţesut al unei femei moarte de curând), pânză pe sub care trebuie să treacă toţi locuitorii satului. Uneori această pânză era ruptă în bucăţi şi împărţită oamenilor, care o păstrau ca pe o amuletă. La sârbi şi ucraineni o cămaşă asemănătoare era ţesută nu numai în timpul epidemiilor. Cum se auzea că va fi război, femeile ţeseau într‑o singură noapte, în tăcere totală, o cămaşă, prin care treceau toţi bărbaţii care mergeau la război. În unele părţi fiecare soldat primea o astfel de cămaşă, pe care trebuia să o poarte în permanenţă, cât timp se afla pe front[5]. La bulgari, dacă unei femei îi mureau copiii, se făcea într‑o noapte o cămăşuţă, cu ajutorul căreia copilul aflat în potenţial pericol era apărat împotriva morţii[6]. Rol apotropaic avea o asemenea cămaşă (sau brâu) la bieloruşi, nu doar în cazul epidemiilor, al pericolului iminent al morţii. Pentru a‑i vedea pe cei morţi, care, se spunea, înviau de Sf. Treime, trebuia să iei puţine fire de in, din cele care rămân pe sub pânză când se ţese. Dacă te legi cu ele, îi poţi vedea foarte uşor pe morţi, care vin la biserică în acea zi[7]. Și la sîrbi satul poate scăpa de ciumă dacă două surori gemene, cu nume asemănătoare (de exemplu, Stoia şi Stoiana) vor toarce într-o noapte şi vor ţese o pânză, din care fac o cămaşă, ciumina rubaha, koşulia. Copiii sunt trecuţi prin această cămaşă, pentru a fi sănătoşi. Înainte de a face aceasta copiii sunt spălaţi cu grijă, pentru a fi curaţi. De asemenea, se realiza şi aratul ritual al hotarului.

Una dintre cele mai redutabile practici de a ține piept ciumei era înconjurarea rituală a satului, tragerea unei brazde de protecție la hotar. Pentru ca ritualul să aibă un efect sigur, se apela la o multitudine de simboluri mitico-rituale: plugul era tras de doi boi negri, fătați într-o zi de sîmbătă de, aceeași vacă[8]:

Când apărea ciuma sau holera într-un sat şi începeau a muri oamenii, trei muieri bătrâne, ştiutoare, cu părul despletit, plecau la miez de noapte şi înconjurau satul. Una ducea săpoiul, a doua o căldare cu apă, iar a treia un braţ de matrună (Acanthus longifolius). Înconjurau satul fără să vorbească şi la toată calea ce ieşea din sat săpau o groapă, o udau cu apă din căldare şi puneau în ea matruna. Doi oameni cu un plug cu boi negri le urmau tot tăcuţi, la vreo depărtare de vreo sută de paşi, brăzdând cerc în jurul satului. După ce ocoleau satul, se duceau la casa uneia dintre femei, unde le aştepta de la toată casa câte o persoană, ducând făină, carne şi alte bucate ce aveau. Aici cele trei femei, tot tăcute, cu apa rămasă în căldare, făceau şi coceau pogacea ciumei sau a holerei, iar, când era gata, preotul citea bucatele care erau cinstea ciumei sau a holerei, apoi se puneau toţi pe ospătat, pe la miazănoapte, închinând în cinstea bolii. Participanţii primeau câte o bucată de turtă şi, după ce gustau din ea, o duceau acasă şi dădeau din ea la toţi ai casei, împărţind-o şi în tărâţe la  vite, ca să nu se îmbolnăvească. Se credea că peste matruna descântată şi îngropată la drumurile şi căile satului nu intră molima în sat[9].

[1] I.A. Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.164.

[2] N.I. Tolstoi, Vita herbae et vita rei v slavjanskoj narodnoj tradicii, în vol. Slavjanskij i balkanskij fol’klor, Moscova, 1994, p.151, 152.

[3] Sărbători şi obiceiuri. Transilvania, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp.396, 397.

[4] Candrea, op.cit., pp.166-167.

[5] Tolstoi, op.cit., p.151.

[6] Idem, pp.263‑264.

[7] Ibidem, p.153.

[8] Valer Butură, Cultură spirituală românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992, p.254.

[9] Idem, pp.258-259.

Articol semnat de prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, cadru didactic al Departamentului de Filologie Rusă și Slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.