Epidemiile în culturile lumii | Cum vom deveni cu toții nemți – Gabriel Horațiu Decuble

[Participam la o ședință de spiritism, iar alături de mediul nostru, o doamnă cu darul glosolaliei, voiam să aflăm de la răposați celebri, trecuți prin grozăvii mult mai mari decât ce trăim azi, ce se va alege de noi după pandemie. După vuiete stihiale, după țipete sufocate astmatic de frânturi de frază nedeslușite, s-a făcut auzit, în sfârșit, un spirit cu discurs coerent. Afabil, păstrând tonul academic – aproape îi ghiceai, în filigranul graseiat al vocii, ramura de măslin brodată pe un rever de habit vert –, ne-a oferit mângâierea unei prime certitudini: pe termen lung, nu se va schimba nimic. Uf, era Fernand Braudel! Ne-a mai asigurat că bogatul tot bogat, iar săracul tot sărac vor fi, după care s-a scuzat, avea o ședință urgentă.

Au urmat prelungi bolboroseli de Pythia, până când, în fine, o voce care vorbea latinește cu accent rusesc ne-a bruftuluit nitam-nisam că am lăsat să moară cultura scrisă. Era marele Tolstoi, Lev Tolstoi. A continuat tot mustrător: „Aveți grijă când vreți mai mult spațiu între voi, să nu obțineți mai puțin, cum i s-a întâmplat mujicului meu Pahom, care s-a ales cu fix șase picioare de pământ, id est lungimea medie a unui mormânt, după ce s-a hulpăvit la mii de pogoane! Șase picioare vi se predică și vouă azi. Veți ajunge să vă purtați mormântul cu voi și, uitând să vă mai iubiți aproapele, veți exclama ritos, cu orgoliul inițiatului în știința propriului corp: Noli turbare sepulchrum meum! Veți fi un cimitir ambulant, plin de cadavre sociale, peste care se va așterne liniștea asurzitoare a nepăsării, pentru că însăși limba vi se va mortifica. La fel ca în Servus! – simplu reflex verbal, care nu mai trădează nicio practică socială –, cuvintele se vor surpa, te salut, te sărut, te iubesc nu vor mai însemna nimic. Ce iubire va mai fi aceea, fără schimb de fluide? Pentru noi, creștinii, până și iubirea de Dumnezeu înseamnă schimb de materii…” „Tot abisal bătrânul Tolstoi”, ne-am zis cu toții, așa că am cerut mediului să obțină mărturii mai științifice.

După ce a mai butonat febril câteva minute pe frecvențele lumii de dincolo, mediul s-a lăsat pătruns de vocea lui Edward T. Hall, mare specialist în proxemică – studiul spațiului interpersonal care reglează comunicarea: „Guys, v-am spus încă din 1966 că cele patru tipuri de interacțiune om-spațiu – distanța intimă, cea personală, cea socială și cea publică – diferă de la o cultură la alta. Pentru românul care-ți aține calea, te prinde de un nasture și nu-ți mai dă drumul până nu-ți etalează toate intuițiile mesianismului de trotuar, spațiul intim este irelevant și cu totul anihilat în momentul în care îți strecoară în ureche și niscaiva bârfe despre vecina de la 3. În schimb, pentru suedezul care ridică stingher paharul, zâmbește oblic și refuză să ciocnească la aniversarea propriei soții, pentru că-l ține sacoul, spațiul personal e la fel de important ca și haina, chiar și atunci când scena ar avea loc pe o plajă de nudiști. Și iarăși vă spun: pentru englezul care nu scoate mâinile din buzunar când își întâlnește colegul, deși anticipează eventualitatea unei strângeri de mână, spațiul social trebuie să fie rarefiat și, dacă se poate, diminuat semantic către periferii. He’ll boss you around anyway”, a mai adăugat Edward, cu accentul său americănesc, după care nu s-a mai auzit.

I-am continuat noi, cei de la masă, raționamentul, neuitând nicio clipă să luăm în calcul doar tipologii ideale în sens weberian, nu indivizi în carne și oase. Prin urmare, neamțul n-ar accepta niciodată – decât dacă astfel ar economisi 2 eurocenți – să înnopteze într-un hotel japonez de camere-capsulă, pentru el fiind vital un spațiu public cât mai vast. Oare astfel va arăta spațiul public pe tot globul în urma pandemiei? Cu granițe irascibil de vaste? Atunci… ale noastre vor fi toate nevrozele germane: punctualitatea, corectitudinea, ordinea, disciplina, profitabilitatea. Ne vom recalibra percepțiile pe temeiuri statistice. În rarele ocazii când ne vom mai surprinde visând cu ochii deschiși – vor fi fost niște plăsmuiri gotice, pe care ni le vom reprima contabilicește, într-un carnețel cu intrări și ieșiri din memorie.

Distanțându-ne unii de alții, vom anula unele coduri biometrice – cel termal, olfactiv și haptic – prin care comunicăm nonverbal. Nu vom mai simți căldura care emană din celălalt, nu-l vom mai mirosi – decât ”de la o poștă” – și nici nu-l vom mai atinge. Îl vom decoda, în schimb, doar auditiv, kinestezic și vizual. De la distanță, intensitatea vocii va crește, iar în unele circumstanțe o răstire cu clăbuc va fi mai apreciată decât o ironie monosilabică, atât timp cât ambele vor fi performate dindărătul măștii. Vom deveni mult mai puțin subtili decât suntem de la natură sau prin educație. Vom fi rigizi și reci, exact ca în doctrina ”Noii obiectivități” din anii 1920. Vom arunca priviri reptiliene din țeste pietrificate, nici kinestezic nemaifiind competenți. Vor dispărea datul din cap, mișcările ample din brațe și vom păstra doar exonerantele ridicări din umeri. Multe ambiguități benigne care fac substanța umorului personal vor dispărea și ele în hăul căscat nemilos între noi, în care, în schimb, va înflori suspiciunea. Vom mai putea miza doar pe ambiguitățile insondabile și maligne, cele la care, din instinct de conservare, reacționăm prin indiferență. Protejați de măști și mănuși, ne vom uniformiza vizual. Chiar purtând Botezatu ca să ne acoperim nasul și gura, tot gloată vom fi.

Văzând noi, cei de la masă, că raționamentul nu deschide o perspectivă prea încântătoare, am insistat pe lângă mediu, poate ne lipește de vreun neamț, martor al anilor ’20, să avem și noi o confirmare. S-a și auzit imediat o voce de țânc obraznic, cuceritoare, totuși, prin agerimea exprimării. Era Bertolt Brecht, care, în loc să interacționeze cu noi, ne-a recitat egoman din Manualul orășeanului: „Dacă-ți întâlnești părinții în orașul Hamburg sau altundeva/ Treci ca un străin pe lângă ei, furișează-te după colț, fă-te că nu-i cunoști/ Îndeasă-ți pălăria pe care ți-au făcut-o cadou peste față/ Nu-ți arăta, o, nu-ți arăta chipul/ Ci/ Șterge-ți urmele!”]

M-am trezit lac de sudoare. Avusesem un coșmar.

Articol semnat de prof. univ. dr. Gabriel Horațiu Decuble, cadru didactic al Departamentului de Limbi şi Literaturi Germanice al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB