Epidemiile în culturile lumii | Lumea Nouă, Lumea Veche și schimbul de epidemii – Monica Manolachi

Epidemiile sunt adesea descrise drept amenințări la adresa civilizației, asemănătoare cu uraganele sau asterozii. Suspendă viața obișnuită și lasă în urmă traume adânci. Ele pot fi însă și un efect al civilizației, al unui anume tip de civilizație, învechit, erodad, inutil, care nu mai poate susține mersul lumii. De aceea și sunt urmate de evenimente catalizatoare, de invenții și inovații, care ne modifică esențial concepția despre viață.

În secolul al XVI-lea, continentul american a fost lovit de o serie de epidemii cu efecte catastrofice asupra civilizațiilor existente în zonă la acea vreme. Acele epidemii au jucat un rol crucial în procesul de cucerire a noilor teritorii de către europeni și în transportul de sclavi africani spre teritoriile din Lumea Nouă. În cea mai mare parte, bolile aduse de europeni și africani, fără ca ei să-și fi dorit neapărat acest lucru, s-au extins în rândul localnicilor, care piereau pe capete din cauza lor. Este vorba atât de boli virale precum gripa, variola sau pojarul, cât și de boli bacteriene precum tifosul, malaria sau ciuma. În aceeași perioadă, a izbucnit în Europa o epidemie necunoscută, pe măsură ce unii dintre marinarii lui Cristofor Columb și ai altor exploratori se întorceau din expediții transoceanice. Mai târziu a primit și un nume: sifilis. Deși există numeroase mărturii scrise încă din secolul al XVI-lea despre aceste boli, dar și de mai devreme, în vechime nu se știa foarte clar care boală anume cauza fiecare simptom în parte, iar medicii și știința medicală nu aveau statutul social din zilele noastre. Numeroasele cercetări din ultimele două secole au încercat să aducă la lumină unele dintre cauzele și urmările schimbului de boli, o componentă semnificativă a ceea ce istoricii au numit Schimbul Columbian, care include o serie de concepte, varietăți de hrană, populații diverse etc. transferate din Lumea Nouă spre Lumea veche și invers.

În data de 12 octombrie 1492, când etnicii taino din San Salvador i-au întâmpinat cu prietenie și cu daruri simple pe marinarii străini înveșmântați în straie nemaivăzute, nu știau ce-i așteaptă și nici ce daruri odioase vor primi la schimb. Prima epidemie de origine europeană a ajuns în America în anul următor, odată cu a doua expediție condusă de Cristofor Columb. Aceasta a fost mai amplă – șaptesprezece corăbii, peste o mie de pasageri și numeroase animale domestice – și a avut drept scop crearea de colonii. Flota a ajuns în Marea Caraibilor în luna noiembrie, cu unii pasageri deja bolnavi, mai ales de gripă, iar aceasta s-a întins la populațiile din insule, în special pe Hispaniola, unde se află azi Haiti și Republica Dominicană și unde spaniarzii au fondat prima așezare civilă și militară. La întoarcerea spre Spania, doar jumătate dintre oamenii aduși de Columb în 1493 mai trăiau. În 1496, insula a fost abandonată din cauza bolilor și a foametei. În secolul următor, combinația dintre diverse epidemii, haos social, foamete și exploatare economică a redus dramatic numărul nativilor din insulele caraibe și s-a extins spre continent.

Apărută inițial pe insula Hispaniola în 1507, odată cu vasele de sclavi africani, variola a lovit mult mai puternic în 1518, când a răpus o treime dintre nativi. În comparație cu spaniolii, mai rezistenți, expuși la virus de mici, nativii au suferit pentru prima oară febră mare urmată de o explozie de pustule, mai întâi pe față și apoi pe tot corpul, unii dintre ei chiar pierzându-și vederea. Această primă epidemie de variolă printre nativi a coincis cu relocarea forțată a unora dintre ei în comunități mai apropiate de așezările spaniolilor, unde trăiau și sclavi africani, măsură care, împreună cu lipsa igienei, a oboselii, a privațiunilor și a traiului în spații închise, a sporit rata mortalității în rândul nativilor. Printre acești sclavi se număra și Francisco de Baguia, un infectat din slujba lui Pánfilo de Narváes, conchistador sosit în 1518 pe insulă, ca să-l înlocuiască pe Hernán Cortés, deplasat în Mexic. În câteva luni, în urma contactelor interumane, orașele aztece s-au umplut de cadavre, încât nici nu se mai putea merge pe strazi. De aici epidemia s-a extins ca focul pe alte insule, Puerto Rico, Jamaica și Cuba de astăzi, apoi pe continent, în Noua Spanie, adică în Mexicul de azi, unde în 1520 a murit inclusiv conducătorul aztec Cuitláhuac, împreună cu unii membri din sfatul înțelepților, și ulterior spre sud, prin Panama, până în zona Munților Anzi, unde a cuprins imperiul incaș, inclusiv câțiva membri din familia regală. Din documentele vremii reiese că rata mortalității a variat între 25% și 50%. Se spune că din cauza vulnerabilității aztecilor în fața variolei, Hernán Cortés i-ar fi cucerit mai ușor, ajutat de La Malinche, interpreta și consiliera acestuia, fiica unei căpetenii aztece.

Epidemiile de pojar, care adesea erau confundate cu alte boli, au izbucnit în zonă din diverse cauze precum traficul transatlantic dintre Spania și Africa, expedițiile de cucerire, dislocarea forței de muncă, densitatea mai mare a populației, imunitatea foarte scăzută ori simpla circulație a localnicilor purtători ai virusului. Pojarul ajuns în America se pare că era originar din Sevilla, important port spaniol de unde porneau corăbiile spre Oceanul Atlantic. Din insulele caraibe pojarul a ajuns în Mexic, inclusiv pe coastele dinspre Pacific, unde, în documente din 1531, contemporanii îl descriu ca fiind o erupție cutanată mai ușoară decât variola. Între 1531 și 1534, rata mortalității în unele comunități latino-americane infectate de pojar ar fi atins proporții de 25%-30%. În epocă, spaniolii numeau pojarul drept „lepră mică“, în comparație cu variola, căreia îi spuneau „lepră mare“.

În Europa, primele documente despre tifos datează din anii 1489-1490, din timpul Războiului din Granada, când au murit în jur de 17.000 de soldați spanioli, aproape de șase ori mai mulți decât cei uciși în bătălie. În 1528, în Napoli, și-au pierdut viața aproximativ 21.000 de soldați francezi din cauza aceleiași boli. Este perioada expedițiilor transoceanice și începutul marilor cuceriri. O parte dintre soldații supraviețuitori au ajuns în Lumea Nouă, unde bacteriile și virușii cu care erau infectați au cuprins populația din insule și de pe noul continent, complet nepregătită în fața unor pericole epidemice străine. Se crede că între 1570 și 1580, zona Mexicului de astăzi, afectată de secetă și foamete, a suferit pentru prima oară din cauza tifosului. Transmisă prin purici și păduchi, boala ar fi fost purtată de șobolani pătrunși pe corăbii, care, odată ajunse în Marea Caraibilor, circulau dintr-un port în altul. Cu toate că boala a fost identificată după simptome de către călugării misionari romano-catolici, aceștia au fost surprinși să vadă că adesea nu puteau face mare lucru pentru a-i salva pe bolnavi. Arhiepiscopul din Mexic de la acea vreme a notat că jumătate dintre localnici au murit până în 1583, iar o combinație de tifos, variolă și pojar a copleșit regiunile andine până spre finalul secolului.

În timpul celei de-a patra expediții, din 1502, Columb scrie că el, fiul său și alți membri ai echipajului s-au îmbolnăvit grav, cu febră foarte mare. În jurnalele sale nu menționează cuvântul malarie, dar la acea vreme, o formă mai blândă a acesteia era endemică în Peninsula Iberică și în Africa. Nici în lucrările de medicină ale aztecilor și ale mayașilor nu s-au găsit descrise simptome specifice. Întâlnirea exploratorilor europeni și a africanilor cu țânțarii tropicali din Lumea Nouă a condus la izbucnirea bolii atât printre europeni, cât și printre indigeni. Totuși, africanii moșteniseră imunitate mai mare pe teritoriile tropicale unde se născuseră, astfel încât cercetătorii sunt de părere că au fost mai rezistenți și de aceea au fost transportați în număr mare din Africa spre America, ca să muncească pământurile sau să sape în mine. În secolul al XVII-lea, misionarii spanioli au observat că amerindienii tratau febra mare cu plante din genul cinchona, care ulterior au fost folosite și pentru a reduce febra cauzată de malarie, atât pe continentul american, cât și în Europa, și din care în 1820 a fost extrasă chinina.

În 1576, zona Mexicului de astăzi s-a confruntat pentru a doua oară cu explozia unei epidemii pe care localnicii au numit-o cocoliztli, „ciumă sau boală“ în limba nahuatl, și care a fost potențată de una dintre cele mai lungi secete din istoria țării, dar și de condițiile de viață precare ale populaței indigene după cucerirea spaniolă. Semăna mult cu epidemia devastatoare din 1545 și, deși se caracteriza prin simptome dramatice asemănătoare unor boli din Lumea Veche precum tifosul, pojarul sau variola, medicul regal Francisco Hernández de Toledo a insistat să se folosească termenul din limba nahuatl. Se estimează că de boala misterioasă cu febră mare, sângerare, vomă și delir au murit între 7 și 17 milioane de oameni din Noua Spanie, indiferent de originea etnică. Însuși călugărul franciscan Bernardino de Sahagún, creatorul Codexului Florentin, lucrare etnografică de referință privind viața în Mesoamerica, realizată între 1545 și 1590, ar fi contractat boala în urma căreia totuși a supraviețuit. Studiile din ultimele decenii arată că cercetătorii nu s-au pus încă total de acord dacă a avut cauze precolumbiene (febră hemoragică virală) sau columbiene (salmonela).

Pe măsură ce europenii i-au supus pe amerindieni la violențe cumplite și i-au transformat rapid în sclavi pe cei rămași în viață, astfel încât abia aveau ce pune pe masă și abia se puteau îngriji, devenind din ce în ce mai deznădăjduiți dat fiind că își pierduseră multe dintre rude, epidemiile prezentate, dar și altele precum febra galbenă sau holera, au condus la un adevărat colaps demografic în rândul localnicilor. Deoarece cuceritorii aveau totuși nevoie de lucrători în minele și pe plantațiile create în Lumea Nouă, ei și-au orientat incursiunile spre coasta de vest a Africii, ca sursă alternativă de forță de muncă rezistentă la boli. Acesta a fost începutul a ceea ce istoricii au denumit comerț transatlantic cu sclavi sau comerț triangular, fenomen social-economic de amploare, care a însemnat milioane de oameni înrobiți și dislocați pe rute între Africa, America și Europa și care a durat până în secolul al nouăsprezecelea, când regimurile de sclavie au fost abolite succesiv în mai multe țări.

Dacă fluxul de boli a fost sau nu unidirecțional încă reprezintă o mare controversă medicală. Istoricii spun că în iulie 1495, o boală cronică gravă și necunoscută a izbucnit în rândul trupelor angrenate în bătălia de la Fornovo, din nordul Italiei. Războiul începuse în peninsulă cu un an înainte, când francezii atacaseră regatul napolitan, astfel că la început italienii îi spuneau „boala franceză“. La acea vreme, soldații erau prost plătiți, nedisciplinați, murdari, recrutați din multe locuri, lăsați la vatră și apoi reuniți pentru noi bătălii. Printre soldații care luptaseră în Napoli s-a aflat că fuseseră și spanioli de pe corăbiile lui Columb, așa că a fost numită și „boala spaniolă“. Boala misterioasă și mortală, care s-a întins în Europa și în Asia în următoarea decadă, se caracteriza prin dureri de încheieturi, febră, erupții cutanate, umflături și răni, țesuturile se distrugeau, chipul se desfigura și corpul intra în putrefacție. Rușii o numeau „boala poloneză“, iar arabii îi spuneau „boala creștinilor“. Totuși, spaniolii erau mai conștienți că ar fi putut fi adusă din Lumea Nouă. Termenul de sifilis datează din 1530 când apare personificat într-un poem alegoric compus de medicul Girolamo Fracastoro, Syphilis sive morbus gallicus, însă utilizarea pe scară largă a denumirii a mai avut de așteptat până în secolul al XVIII-lea. Încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea a apărut ideea că sifilisul este posibil să fi fost adus de echipajele lui Cristofor Columb și ale altor exploratori, teorie care circulă și astăzi în paralel cu teoria precolumbiană potrivit căreia boala venerică nu era nouă în Europa, ci fusese fie ignorată, fie confundată cu altceva, fie nu se manifesta atât de zdrobitor. Deși virulența bolii se pare că a scăzut în timp, a devenit însă o afecțiune comună, dar și motivul pentru apariția primului medicament din istoria medicală occidentală pentru care s-a făcut publicitate comercială. Guaiacul, o plantă originară din Caraibe, se folosea în paralel cu mijloace deja cunoscute de europeni, precum tratamentele cu mercur, drenajul, cauterizarea pustulelor, provocarea transpirației sau băile cu plante medicinale. Oficialitățile nu au întârziat să reacționeze. În 1496, Parlamentul francez a decretat ca toți infectații să părăsească orașul în 24 de ore. În 1497, consiliul orașului scoțian Aberdeen a interzis practicarea prostituției și i-au izolat pe sifilitici pe insula Inchkeith. În 1515, papalitatea a început să sprijine dotarea unor spitale specializate sau cel puțin a unor saloane pentru izolare. Se discuta încă de pe atunci despre reglementarea prostituției, dar o asemenea propunere legislativă nu a fost implementată mai devreme de secolul al XIX-lea.

În 1976, profesorul și cercetătorul american Alfred Corsby a creat conceptul de „epidemie pe teren virgin“, adică acel tip de epidemie în care populațiile în pericol nu au mai avut înainte contact cu boala care îi afectează și sunt deci mult mai lipsiți de apărare din punct de vedere imunologic, ceea ce poate conduce la rate de mortalitate și morbiditate mari și foarte mari. Printre cauzele vulnerabilității se numără factori precum: populația nu are imunitate moștenită, transferată de la mamă la făt prin placentă; populația a suferit modificări genetice față de tipologia originară comună; populația nu a avut parte de selecție naturală favorabilă cu ocazia unor epidemii anterioare. Expedițiile columbiene și cele care au urmat se pare că sunt un exemplu elocvent pentru această teorie. Acest lucru nu înseamnă că în noile teritorii nu ar fi existat boli deloc. În urma cercetărilor, s-a identificat existența unor boli intestinale, infecții fungice, infecții streptococice, varietăți de tuberculoză, boli pulmonare, sifilis etc. Despre gripe, febră galbenă și malarie părerile sunt totuși împărțite. Dar boli foarte periculoase precum variola, pojarul, tifosul sau ciuma se pare că nu s-au înregistrat decât după sosirea masivă a europenilor.

În ceea ce privește reacțiile la epidemii, civilizațiile amerindiene aveau, în general, o viziune holistică asupra lor, considerându-le o consecință a dezordinii cosmice. Se supărau zeitățile și atunci ordinea naturală a lumii se altera. Religia și vindecarea se bazau pe forța șamanilor, mediatori între oameni și divinități. Dar șocul noilor epidemii din secolul al XVI-lea, cu simptome complet necunoscute, rapide și înspăimântătoare, i-a făcut pe amerindieni să creadă că zeii se întorseseră cu totul împotriva lor. Plantele medicinale, drenarea terapeutică a sângelui și băile nu aveau efectele scontate. Fuga din calea bolii însemna bolnavi neajutorați rămași în urmă, dar și o posibilă extindere a bolii spre destinațiile unde fugeau cei care se credeau sănătoși. Nici europenii nu erau mai breji în privința credinței și a leacurilor, dat fiind că multă vreme variola, de pildă, a fost tratată cu „lucruri roșii“: medicamente, lichide, haine și pânze roșii. Variolarea – contaminarea voluntară cu virusul sau un fel de vaccinare primitivă – s-a înregistrat abia la începutul secolului al XVII-lea când a și început să se extindă ca practică. Pe măsură ce hispanicii și portughezii înaintau în Lumea Nouă, conducătorii lor îi înlăturau pe șamani, împreună cu vechile lor ritualuri, dar nu pentru a-i lăsa pe amerindieni să se îmbolnăvească și chiar să moară, ci pentru a-i converti la religia romano-catolică. Preoții europeni organizau adesea procesiuni religioase și aveau grijă de bolnavi, în timp ce oficialitățile și cei bogați făceau donații pentru construirea de bolnițe. A urmat o perioadă lungă de rezistență din partea șamanilor și a celor care îi susțineau, uneori soldată cu rebeliuni publice.

În ceea ce privește reacția oficialităților, în 1589, de exemplu, viceregele din Peru a emis o serie de instrucțiuni medicale menite să ajute guvernele locale să reducă impactul epidemiilor. La sfatul unor medici din Lima, viceregele a impus perioade de carantină în zonele afectate, drenarea terapeutică a sângelui și o dietă adecvată, îndemnându-i pe membrii fiecărei familii să-și limiteze contactele. Deși bine intenționată, carantinarea s-a dovedit greu de pus în practică la acea vreme. Conceptul fusese inventat de venețieni cu ocazia ciumei bubonice din secolul al XIV-lea, astfel că abia în 1730 a ajuns obiceiul și peste ocean și a fost implementat și în Peru, dovedindu-și efectele pozitive în rândul populației.

În secolul al XX-lea, au apărut printre istorici câteva controverse în privința rolului pe care l-au jucat epidemiile în cucerirea Americii de către europeni. În primul rând, există dovezi că amerindienii nu au pierit numai din pricina noilor epidemii, ci și din cauza cruzimii cuceritorilor, care dețineau arme de foc avansate, controlau oceanele cu flote puternice și aveau regimente de cavalerie bine puse la punct. Masacrele și înrobirea erau frecvente, așa că supraviețuitorilor le pierea cheful de viață, după cum a lăsat scris unul dintre călugării misionari din epocă, Bartolomé de las Casas, printre puținii europeni apărători marcanți ai amerindienilor. Istoricii ne amintesc că tatăl acestuia l-a însoțit pe Cristofor Columb în a doua expediție și i-a adus fiului său la întoarcere un băiat din etnia taino cu care să se joace, experiență care probabil l-a marcat pentru toată viața. Totuși, șirul de omucideri descrise ca un refren înfiorător în Brevísima relación de la destrucción de las Indias nu explică reducerea drastică a numărului de localnici în decurs de un secol, ci mai degrabă teroarea la care erau supuse micile comunități, pentru a le subjuga. În orice caz, având în vedere prezența „Generalul Variolă“ alături de Hernán Cortés în 1521, atunci când spaniolii i-au învins pe azteci, și dispariția aproape completă a etnicilor taino până la mijlocul secolului al XVI-lea, ipoteza epidemiilor a prins teren, devenind un factor destul de relevant pentru colapsul civilizațiilor amerindiene, deși istoricii sunt circumspecți în ceea ce privește amploarea impactului acestora.

În afară de tandemul dintre epidemii și schimbare politico-economică, există însă și alte controverse. Ele se referă la locuitorii găsiți de europeni pe continentul american. Erau doar 10, 50, 100 sau poate chiar 200 de milioane? Erau atât de în urmă cu tehnologia, încât vechile practici au fost înlăturate complet? Trăiau în peșteri ca sălbaticii sau își cultivau pământurile ca oricare alt țăran din epocă, dar cu mijloace specifice? După ce au sosit europenii, cum și-au cultivat amerindienii practicile culturale în fața valului de schimbări? Sunt europenii doar demni de dispreț și amerindienii doar demni de milă? Faptul că există încă tradiții, obiceiuri și valori este un semn al rezistenței de-a lungul secolelor sau o dovadă că europenii, cu bolile aduse de ei, nu au fost chiar atât de cruzi cum se spune? Pe lângă aceste întrebări, ipoteza cum că europenii ar fi folosit în mod deliberat epidemiile drept armă biologică pentru a-i cuceri pe amerindieni trebuie și ea analizată cu prudență, fiindcă nu este confirmată de istoria epidemiilor din secolul al XVI-lea, nici de concepția rudimentară a europenilor de la acea vreme privind cauzele bolilor și nici de interesul lor constant pentru forță de muncă locală, în stare să lucreze în minele și pe plantațiile nou-înființate. În fine, eticheta de cucerire folosită pentru a desemna întregul proces istoric început în 12 octombrie 1492, care presupune superioritatea unei civilizații asupra alteia, este astăzi adesea înlocuită cu aceea de ciocnire a civilizațiilor, iar patinajul pe intervalul dintre 10 până la 200 de milioane de amerindieni existenți în momenul când a ajuns Columb în Marea Caraibilor depinde de poziția opinentului pe eșichierul politic.

În concluzie, cercetătorii par a fi de acord că bolile aduse de europeni în Lumea Nouă, acțiunile militare și măsurile administrative de colonizare adoptate după 1492 au condus la scăderea populației locale cu un procent situat între 70% și 90% în secolul al XVI-lea și că europenii și africanii au fost mai puțin afectați de epidemii decât amerindienii, dat fiind că aveau imunitate mai mare transmisă din generație în generație.

Articol semnat de lect. univ. dr. Monica Manolachi, cadru didactic al Departamentului de Limbi Moderne al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București.

Bibliografie

Byrne, Joseph P. (ed) Encyclopedia of Pestilence, Pandemics and Plagues. London: Greenwood Press, 2008.

Clayton, Lawrence A. Bartolomé de las Casas and the Conquest of the Americas. Oxford: Wiley-Blackwell, 2011.

Hays, J. N. Epidemics and Pandemics. Their Impact on Human History. Santa Barbara: ABC-CLIO, 2005.

Kohn, George C. Encyclopedia of Plague and Pestilence, 3rd edition. New York: Facts on File, 2007.