Epidemiile în culturile lumii | Simfonia funebră a țipătului și a suferinței – Liviu Franga

1. Ne aflăm cu 431 de ani înaintea erei creștine.

Pacea se instalase, de mai bine de doisprezece ani, în întreaga lume a cetăților grecești, în care duhul dihoniei nu încetase niciodată să bântuie, oricât de slab. Pentru că Atena și Sparta nu s-au văzut una pe alta niciodată cu ochi buni, chiar și atunci când își oferiseră, cu prefăcută prietenie, ramuri de măslin. Pentru cel puțin treizeci de ani, cât socotiseră.

Sub cârmuirea lui Pericle (Perikles), ales, an după an, de douăsprezece ori, strateg al cetății, Atena înflorise ca niciodată. Demosul, poporul ei, îl asculta cu admirație. Nu exista vreun orator care să îl întreacă în puterea de convinge, pe aripi de cuvânt. Atunci a devenit Pireul portul cel mai mare nu doar al lumii grecești, din Egeea, ci și al întregii mări dintre cele trei continente, Europa, Asia și Africa, marea din mijlocul uriaș al pământului, mediterraneum mare (cum îi vor spune, peste vreo jumătate de mileniu, ceilalți rivali ai atenenilor și ultimii ai elenității antice, romanii). Dar istoria trebuia să mai aștepte până atunci. Citadela redutabilei cetăți cu nume de zeiță Pericle o îmbracă în acei ani în marmură, sub supravegherea lui Fidias (Pheidias), genialul său arhitect și sculptor. Tot el, poate la îndemnul strategului, înalță Partenonul și deschide șantierul Propyleelor. Pe rând, se ridică alte două embleme ale Atenei clasice, Odeonul și Theseionul, ultimul foarte aproape de faimoasa Agora. Cetatea pericleeană devine un oraș (polis). Orașul întregii elenități. De fapt, mai mult decât atât: simbolul ei. Al geniului grec, al gloriei lui. Căci în orașul cel mai deschis al lumii grecești din Antichitate sosește și se va așeza, pentru veacuri și milenii, elita vieții intelectuale și spirituale a elenității.

Pe neanunțate în vreun fel și pe neașteptate, după doisprezece ani de îndelungă răbdare (a unui zeu nu trebuie niciodată pusă la încercare), Ares începe deodată să fluture flamura. Visul hegemoniei agită din nou, în 431, după ani de uitare, mințile rivalilor greci, stârnite, fără îndoială, și de prosperitatea uluitoare, pentru cei mai mulți sfidătoare, a Atenei. Alianțele se regrupează, ligile cetăților se refac cu repeziciune. Prietenă și aliată a Spartei, Teba, cetatea de odinioară a lui Oedip (Oidipous), atacă brusc Plateea, aliata Atenei. Războiul, jucăria zeului cu numele începând cu prima literă din alfabetul grec, deja începuse. Războiul cetăților din Pelopones, războiul peloponesiac. El va dura aproape tot atâția ani, pentru câți se crezuse a fi încheiată, în 445, pacea ramurilor de măslin între Atena și Sparta.

Atacul în sine este însoțit de distrugere și de pustiire. Tebei i se alătură marea rivală a Atenei, Sparta. Regele acesteia, Archidamos al II-lea, în plină primăvară (mai 431), pârjolește toată regiunea din jurul Atenei, silindu-i pe locuitorii Aticii să se refugieze, în număr mare și în mare grabă, înapoia zidurilor cetății. Supraaglomerată, ea rezistă. Regele spartan își reia incursiunea și pustiește din nou, peste un an, întreaga zonă atică. Cetatea cu nume de zeiță este luată din nou cu asalt de alți refugiați. De data aceasta, ea nu mai rezistă. Supraaglomerarea devine fatală. Ciuma începe să secere. Izbucnește în același an 430.

Va dura nu mai puțin de patru ani, timp în care, periodic, spartanii fac ravagii în Atica (428-427). Pentru că, deja, puterea Atenei slăbise. Demosul, derutat, asculta, în Agora, între mai multe voci, toate tunătoare. Două apăruseră parcă trimise de zei. A lui Cleon (Kleon), liderul democrat (cu tendințe extremiste), și a generalului Nicias (Nikias), conducătorul aripii de centru, moderate. La timp trimise, pentru că vocea lui Pericle nu mai putea fi auzită. Răpus de ciumă, Strategul unui secol de glorie ateniană părăsise inglorios istoria greacă, exact în momentul în care ea luase foc, unul cu cea mai mare intensitate. Timp de patru ani, la rândul ei, pesta va face ravagii inimaginabile. Va secera, până în 426, peste o treime din populația Atenei și a Aticii împreună. Dintr-o epidemie locală, a cetății, boala devine, rapid, o pandemie, o cuprindere, totalizantă și totalitară, a sufletelor lipsite, atunci, de orice apărare, fugind care-ncotro și transmițând, astfel, din aproape pînă la infinit, flagelul.

Generalul atenian Tucidide (Thoukydides), strateg al Atenei și comandant de flotă după moartea lui Pericle, trimis, însă, în exil necruțător de către concetățenii săi, după înfrângerea dezastroasă din 424, de la Amphipolis (bătălie care a decis soarta primei părți a războiului peloponesiac în favoarea Spartei și a aliaților ei), retras din viața politică și militară, va redacta prima (și cea mai valoroasă) operă greacă de istorie contemporană, intitulată tocmai ”Războiul peloponesiac” (Peloponnesiakos Polemos). Cartea a II-a va descrie, pe larg, în 11 capitole (47-57), ravagiile pestei. Ochiul celui care o relatează este al unui fost general. Dar al unuia care, în urma unui accident imprevizibil, ce i-a curmat cariera publică, și-a descoperit autentica vocație, aceea de strălucit analist și interpret al fenomenului istoric.

Descrierea tucidideică a impresionat, fără îndoială, în contemporaneitate și a sporit faima operei. Această faimă a depășit granițele Antichității nu doar pentru că descrierea ciumei din Atena și Atica a fost una uluitoare prin veridicitate și exactitate istorică, ci și pentru că a avut șansa să-l inspire pe un poet. Unul de altă limbă decît Tucidide. Acel poet a prelucrat-o, în grai latin, și i-a dat ceea ce relatării istorice îi lipsește, în mod natural am spune: forța dramatică, emoțională, pătrunzătoare, a cuvântului poetic. Latinul se numește Titus Lucretius Carus, iar opera sa, De rerum natura (”Despre natura lucrurilor”), a rămas, până astăzi, mărturia cea mai impresionantă, pe care o cunoaștem și ni s-a transmis din Antichitate, asupra suferinței umane, provocate de o boală pe cât de necunoscută, atunci, în cauze, pe atât de zguduitoare în formele ei de manifestare.

2. Asemenea unui poem simfonic, al durerii greu de imaginat și al morții care urmează nesfârșitului șir de suferințe, textul descrierii lucrețiene apare organizat în câteva secțiuni, reperabile prin nucleele fundamentale de semnificație. Le vom urmări și noi împreună, în desfășurarea verbului poetic. Mai exact, este vorba de patru secțiuni-părți, aidoma unei compoziții simfonice clasice.

Partea întâi. Debutul epidemiei, atacul nevăzut, prin aer

De undeva, dintr-un adânc necunoscut al lumii, ”răul venit-a / Cale tăindu-și prin aer noian și câmpii plutitoare” (Murărașu, 1933; ed. a II-a, 1981).

Partea a doua. Anatomia bolii

La început, bolnavul de ciumă este cuprins de o febră mare: ochii îi ard, gâtul, înnegrit, i se umple de vinișoare de sânge și de pustule; nu mai poate vorbi, limba i se încleștează și e udată de puseuri de sînge amestecat cu flegmă, care din gâtlej i se scurge în piept; gura exhală mirosuri de stârv; respirația, precipitată la început, se face ”largă și rară pe urmă”. Privirea ”smintită” a celui îmbolnăvit se abate asupra propriului trup: el vede cum, de pe gât, frigurile, dogorind ”ca-ntr-un cuptor în stomac […] vâlvătaia nestinsă”, fac să șiroiască ”stropi lucitori de sudoare”, cum tusea horcăită aruncă ”seci și mărunte scuipaturi, gălbui ca șofranul, sărate”, cum mâinile și picioarele, umplute de bube, tremură, parcă azvârlite. Frigurile zguduie întregul corp înțepenit al bolnavului.

Apoi, după zile și nopți în nemișcare, ciumații se lasă în voia deplină a morții: chipurile lor, desfigurate, nu mai au nimic omenesc: ”Ochi înfundați, piele rece, asprită, și tâmple scobite, / Gura lăsată în rânjet, iar fruntea întinsă, bolfată […]”.

Se mai întâmplă să supraviețuiască, unii, pentru câtăva vreme. Puțină. O groaznică durere de cap le sleiește, în curând, întreaga făptură; pe corp apar noi ”puturoase buboaie”; pântecul nu mai poate ține ”[o] scurgere neagră”; din ”nările-umflate” țâșnește ”un sânge / Gros și stricat”. Și totul, repede, se curmă.

Partea a treia. Anatomia suferinței

Loviți de cumplita boală, ”lipsiți îndelung de a somnului tihnă”, ciumații își pierd cu toții mințile. Nemaisuportând nici un fel de îmbrăcăminte, oricât de ușoară, unii se aruncă ”goi […] de pe maluri în unde”. Alții, roși de sete, de ”parcă belșugul de apă un strop ar fi fost pentru dânșii”, se năpustesc, ”cu gurile gata deschise”, ”cu capul în jos, prăbușindu-se-n funduri de puțuri”. Suferințe care nu se pot închipui atacă mințile nu doar a turme de oameni, ci și ale fiecăruia în parte. Nemairăbdând durerile, ca să scape de ele, câte unul își taie o mână sau un picior, până și ”înseși organele zămislitoare-a’ făpturii”, crezând cu disperare că mai pot salva ceva din corpul lor: ”Fără de mâini ori picioare atâți s-agățau de viață, / unii fiind chiar lipsiți de-a văzului dulce lumină!” Orașul, odinioară viu, se umple din ce în ce mai mult de cadavre: ”Trupuri zăceau nengropate, zvârlite grămezi peste trupuri.”

Sfârșitul bolii e încă mult departe, nici nu poate fi închipuit. Ca și cum nu ar fi de ajuns, boala se aruncă peste lumea animalelor. Păsările și alte viețuitoare în oraș îl părăsesc, ”ca să scape de spăimântătoarea duhoare”. Iar dacă vreo pasăre ori vreo fiară gustă, totuși, dintr-un hoit, cad răpuse, sleite și ele. În pădurile din jur, ”sângeroasele neamuri de fiare” stau ”închise-n bârloguri”. Prin văzduh nu mai vezi nici o pasăre. Înfometați și cu vlaga stoarsă, pe străzile orașului, ”Câinii cei plini de credință-și dădeau în dureri al lor suflet”. Nici murind, ei nu îi părăsesc pe oameni.

Partea a patra. Expansiunea și apogeul pandemiei

Simfonia funebră a morții atinge acum paroxismul. Transmiterea bolii este sinistra uvertură a acestei ultime părți. Infectarea are loc instantaneu, într-un crescendo lugubru, apocaliptic avant la lettre, pentru că medicina se vede neputincioasă, nici un fel de leac nereușind să mai aducă salvarea: ”Mută de groază acum bâlbâia fără șir medicina.” Rudele vor să-și vadă bolnavii măcar în ultimul ceas, și atunci iau și ei boala. Muribunzii mai vor să-i vadă, măcar pentru ultima dată, pe cei dragi: părăsiți, îi imploră să nu-i lase pradă groaznicei morți. Nu mai e nimic altceva de făcut. Se sapă gropi uriașe, să încapă în ele cât mai multe cadavre, aruncate grămadă. Se înalță ruguri pretutindeni. Dar unii nu mai au nici o posibilitate și atunci, ca să nu rămână cu morții în casă sau să-i arunce pe stradă, îi așază ”pe ruguri străine”: de aici, bătăi până la sânge între rudele supraviețuitoare, fiecare pentru morții lui, ca să nu se amestece între ei, ca în groapă.

Orașul devine o neîncăpătoare necropolă. Cohorte de morți în case. Cohorte de morți și în așezările din jurul lui, suburbane, de mai aproape și de mai departe, de la țară, acolo unde ”păstorul, văcarul, plugarul cel zdravăn […] / Toți lâncezeau și zăceau ghemuiți în vreun colț al cocioabei”. Cohorte de morți pe toate străzile, ulițele și drumurile, într-un aer pestilențial, irespirabil: ”Astfel prin locuri bătute de lume, pe drum, lâncezinde / Trupuri vedeai, istovite de viață, grozav de murdare, / Învăluite în zdrențe, rămase doar piele și oase, / dându-și suflarea din urmă în necurățenii scârboase, / parcă-ngropate-n puroiul de bube și-n scârnave lucruri.” De neînchipuit, cohorte de morți umplu și templele și altarele zeilor, unde se refugiaseră, nu de mult, bolnavii, atrași de ”măreția divină” sau, poate, de ”frica de zei”: dar până și locurile cele sfinte le vedeai ”încărcate cu putrede leșuri”.

3. Cea mai funebră dintre simfoniile literaturii universale, descrierea poetică a unei peste reale, sub pana lui Titus Lucretius Carus, încheie și închide ultimul cânt, al șaselea, al poemului ”Despre natura lucrurilor” (De rerum natura), titlu care poate fi înțeles (Grimal, 1994: 252) într-un sens mai larg: ”despre maniera în care există lucrurile” sau chiar ”despre existent”. Să semnifice, oare, sfârșitul poemului un simbolic previzionat sfârșit al lumii existente și al speranței, în fața morbului universal, care, cu cea mai mare cruzime, îi atacă pe toți oamenii, fragile făpturi lipsite de orice apărare, indiferent de poziția și statutul lor în societate, în lume?

Dacă întregul poem vorbește despre existență și despre ceea ce există, până la cea mai mică fibră a materiei, vizibile ca și invizibile (”atomii”), nici ultimul cânt nu poate face excepție. Restrângând perspectiva, una cosmică în cântul anterior, Lucretius trece în revistă, în acest ultim cânt, ”fenomenele” (în sens etimologic: ”ceea ce apare [vederii]”): astronomice, pe de o parte, geografice, pe de alta, neomițând să vorbească tocmai despre cauzele lor. Finalul cântului și, cu el, al poemului vorbește despre ”fenomenele”, atât de vizibile, ale vieții: cele care țin de natura biologică, fiziologică a omului, anume bolile, prin apariția lor bruscă și răspândirea epi-, apoi, pandemică, soldată cu sfârșitul vieții atacate implacabil, cu moartea, ca act final al biologicului. Așa cum cosmosul, apoi pământul, sunt străbătute de fenomene care le zguduie însăși existența, aducându-le în pragul distrugerii (trăsnetele, furtunile devastatoare, cutremurele, fluxul devastator al mării, erupțiile vulcanice etc.), și omul, prin trupul său, este, din motive necunoscute, atât de sensibil la substanțe ucigătoare, care nu se văd, nu se pipăie, nu au miros, nu fac zgomot: sunt semințele bolilor mortale, transmisibile de la un individ la altul în condițiile aparent perfectei normalități a vieții.

Oare zeii să le fi trimis? Sensul întregului poem, de inspirație pur epicureică, este diametral opus. Zeii există, dar trăiesc undeva, fericiți, în empireul lor cosmic (intermundia), fără să le pese nici de zgâlțâirea fenomenală a naturii, nici de secerișul uman. Zeii nici nu produc, nici nu opresc, nici nu micșorează, nici nu măresc tulburarea naturii sau suferințele care, iată, pot lua mințile oamenilor: natura le produce pe toate (Murărașu, 1933: XI), căci ”zeii nu se amestecă” (ibid.). Natura își este sieși cauză și scop, singura cauză și singurul scop. Ea are ”legi” fixe, imuabile (altfel, ar fi dispărut, de mult, ea însăși prin ea însăși), ”legi” de auto-distrugere, respectiv de auto-refacere. Din sine, prin sine, pentru sine. ”Lucrèce a été le premier à apprécier comme il le mérite ce principe, fondement de la science moderne: Rien ne se perd, rien ne se crée.” (Bergson, apud Murărașu, 1933, XVI)

Un poem exaltând puterea rațiunii, parte a forței și a eternității naturii, se încheie tragic. Suflul morții cuprinde ultimele lui zeci de versuri, întunecate, de o violență rar întâlnită a expresiei, cu o tonalitate sumbră, gravissimă, sarcastică în finalul finalului, ca un rictus suprem. Un cataclism medical-sanitar poate provoca, precum odinioară ciuma din Atena, unul și mai mare, dublu: psihologic și social (Cizek, 2003: 142). Mulțimea disperată, agățându-se, cu aviditate, într-un ultim efort, de viață, aduce în fața ochilor minții tabloul identic al disperării condamnaților la iadul veșnic, din celebra frescă a lui Michelangelo Giudizio Universale, ”Judecata de Apoi” (Serafini, 1981: 127).

În fond, poemul se încheie logic. Este logica naturii. După bucuria iubirii și uimirea fericită adusă de nașterea, de venirea pe lume a făpturilor (proemiul cântului întâi), viața se curmă într-un mod la fel de natural (finalul ultimului cânt). Deci, și moartea, oricât de dureroasă, face parte din viață. ”Appunto il nascere ed il morire sono la vita, sono la natura, de rerum natura” (id., ibid: 129)

Articol semnat de prof. dr. habil Liviu Franga, cadru didactic al Departamentului de Limbi şi Literaturi Romanice, Clasice şi Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.

Bibliografie:

Cizek, 2003: Istoria literaturii latine. Vol. 1. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București, Grupul Editorial Corint, 2003

Grimal, 1994: Pierre Grimal, La littérature latine. Paris, Fayard, 1994

Murărașu, 1933: Lucrețiu, Poemul naturii. Traducere în metru original cu un studiu introductiv de D. Murărașu. București, Societatea Română de Filosofie, Colecția Marilor Filosofi, îngrijită de N. Bagdasar, 1933; Titus Lucretius Carus, Poemul naturii. Traducere, prefață și note de D. Murărașu. București, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, 1981

Serafini, 1981: Storia della letteratura latina dalle origini al VI secolo d. C. Nuova edizione. Torino, Società Editrice Internazionale, 1981