Epidemiile în culturile lumii | Ultimul val de ciumă din Stockholm (1710-1711) – Carmen Vioreanu

Ciuma a lovit orașul Stockholm pentru a șaptesprezecea și ultima oară într-un moment foarte sensibil. În vara anterioară, după bătălia de la Poltava, Suedia capitulase la Perevolotina, iar regele Carol al Xll-lea, însoțit de 1500 de soldați, se retrăsese în Imperiul Otoman, la castelul Timurtaș, de unde avea să conducă în următorii cinci ani un imperiu suedez aflat în declin. Foametea din primul deceniu al secolului al XVlll-lea, marcat de Marele Război Nordic, îi împinsese pe mulți să plece din mediul rural pentru a-și câștiga existența în capitală, unde trăiau înghesuiți, în condiții insalubre și loviți de tot felul de boli, în cartiere mărginașe ale Stockholmului.

Imediat ce epidemia de ciumă a ajuns în teritoriile cu deschidere la sudul și estul Mării Baltice, în 1709, autoritățile suedeze au emis un decret privitor la punerea în carantină, în arhipelagul Stockholm (Sandhamn și Waxholm), a tuturor corăbiilor venite din acea zonă. Echipajele urmau să fie supravegheate 40 de zile pentru a nu părăsi corăbiile, iar hainele și bunurile lor trebuiau aerisite și afumate zilnic.

Unii dintre soldații din garnizoanele suedeze de la est au încercat, firește, să se întoarcă acasă. La începutul lunii iulie 1710, căpitanului unui cargobot de mic tonaj venit din Livonia reușește să evadeze din carantină, cu o barcă, și intră în prima cârciumă, unde își comandă de mâncare. Chiar în timpul mesei cade și moare subit. Alți oameni din echipajul lui vor fi răpuși, tot de ciumă, câteva zile mai târziu. Era debutul unei epidemii care avea să coste viața a 22.000 din cele 55.000 de locuitori ai capitalei suedeze.

Peste câteva săptămâni, la începutul lunii august 1710, un farmacist din Stockholm îl informează pe un membru al Colegiului medicilor că tot mai mulți oameni cer leacuri pentru buboane negre și maronii apărute pe picioare și coapse. Medicul personal al regelui află și el de la un croitor din partea de nord-est a orașului că soția acestuia suferă teribil de la o bubă mare în zona pelviană și că zece vecini de-ai lor muriseră deja din cauza unor bube mari, asemănătoare. Medicii trimiși la casa croitorului au putut să constate că este vorba despre ciumă.

Cu toate acestea, municipalitatea încearcă să ascundă în continuare totul, răspândind vestea că nu e ciumă, ci un alt soi de boală contagioasă. Nu trebuia perturbată sub nicio formă activitatea breslelor care lucrau la foc continuu pentru a dota armata care avea să revină pentru a recâștiga teritoriile pierdute.

Sub pretextul unui control de rutină privind riscul de incendii, pompierii orașului primesc sarcina de a intra în casele oamenilor pentru a-și nota, discret, câți bolnavi există în fiecare gospodărie. Cerșetorii sunt adunați de pe străzi și trimiși în locurile de baștină. Cei care obișnuiesc să își lase porcii liberi pe ulițe nu mai au voie să facă asta, iar câinii și toate pisicile din oraș sunt omorâte, fără excepție. Vânzătorilor ambulanți li se interzice să mai circule pe străzi pentru a-și vinde marfa.

La începutul toamnei, după ce un membru din corpul de gardă al ducelui Karl Fredrik cade secerat de ciumă, chiar în timpul serviciului, se decide ca administrația locală, tribunalul și curtea regală să fie mutate temporar în diferite orașe din provinciile Västmanland și Dalarna, cu provizii suficiente pentru patru luni. De la mijlocul lunii septembrie, orașul Stockholm intră oficial în carantină.

Cei mai înstăriți oameni s-au retras la moșiile pe care le dețineau în alte provincii, cât mai departe de Stockholm, unde au trăit izolați complet zeci de săptămâni. Se povestește că un negustor bogat și-a luat toată familia și au navigat pe Marea Baltică luni de zile, până s-a stins epidemia (așa cum făcuse și regele Magnus Eriksson, cu aproape patru secole în urmă, la primul val de ciumă).

Și oamenii de rând puteau părăsi orașul, însă aveau nevoie de un certificat de sănătate semnat de un medic. Programul de lucru pentru emiterea acestor adeverințe era de numai o oră pe zi; ne putem imagina la ce cozi infernale stăteau oamenii, zile întregi, pentru a le obține.

Medicul responsabil pentru noul val de ciumă a fost Herman Nicolai Grim (1641-1711), membru în Collegium Medicum, aflat la o vârstă respectabilă – 69 de ani, în condițiile în care media de vârstă pentru bărbați era de 30,8 ani. Medicii se ocupau în general doar de prescrierea medicamentelor, cei care îngrijeau efectiv pacienții erau bărbieri cu studii teoretice sumare, dar cu foarte mulți ani de practică în spate. În ghilda bărbierilor din Stockholm nu s-a oferit nimeni să îl asiste pe Grim în această misiune. S-a supus la vot și după ce primii doi aleși au reușit să se eschiveze a fost votat un al treilea, Jochim Ziervogel (1665-1710), care a acceptat într-un final în schimbul unei simbrii de 150 de riksdaleri. Casa lui devine sediul central, un fel de ambulatoriu. Orașul Stockholm nu avea încă un spital, iar lazaretele improvizate pentru a-i izola pe cei contaminați se dovediseră din start ineficiente.  Medicul Grim se mută în casa lui Ziervogel, la fel și cele două calfe ale bărbierului. Deasupra ușii se atârnă o plăcuță cu o coroniță de trandafiri pictată. După două luni de muncă, Ziervogel avea să fie răpus de ciumă, la fel și fiica acestuia. Doctorul Grim, deși a fost eliberat din funcție pentru că cerea mită de la pacienți și se purta urât cu ei, a continuat să îngrijească bolnavi benevol, până la finalul epidemiei, când moare și el, tot de ciumă.

Atât bărbierul desemnat în locul lui Ziervogel, cât și ceilalți trei medici angajați de municipalitate pier, pe rând, răpuși de boală. Însă din procesele verbale păstrate din acea vreme reiese că și alți medici își ajutau semenii, din proprie inițiativă. Nu există nicio mărturie scrisă că vreun doctor ar fi fugit de la datorie (spre deosebire de Copenhaga, unde foarte mulți medici au fugit în timpul epidemiei din 1711).

Porțile caselor în care se aflau bolnavi de ciumă erau marcate cu o cruce albă, iar cei contaminați, conform unei ordonanțe mai vechi, emise în 1657 și completată în 1710, nu aveau voie să iasă din casă. Pe o poartă sau ușă însemnată cu o cruce albă puteau intra doar medicul, preotul (fuseseră aleși anumiți preoți care îi vizitau pe bolnavi și care în rest erau izolați de comunitate) și cel care venea să ridice cadavrele.

Santinelele orașului, care patrulau zilnic pe străzi, aveau obligația să procure hrană pentru cei contaminați, dacă aceștia aveau nevoie. În fața caselor cu bolnavi trebuia să existe o găleată sau un butoi cu apă curată, unde erau aruncați banii pentru santinelă.

Cei sănătoși din casă aveau voie să iasă numai cu semne distinctive: bărbații purtând un baston alb, iar femeile, legate la gură cu o bucată de material alb. Cine se vindeca se întorcea în comunitate abia după ce primea un certificat de sănătate de la medic.

Forma carbunculoasă a fost cea mai întâlnită, dar au existat și cele septicemice și pulmonare.

Din cele nouă farmacii care existau la acea vreme în Stockholm, patru au fost numite farmacii speciale pentru ciumă. De la cea din partea de sud a orașului, oamenii foarte săraci primeau leacuri gratuit, în baza unei adeverințe pe care era scris ”gratuit”.

Suedezii au folosit în această perioadă și remediile publicate într-o carte din secolul al XVl-lea de Vilhelm Lemnius (1530-1573), medicul personal al regelui Erik al XlV-lea. Doctorul olandez angajat la curtea regală suedeză recomanda următorul procedeu pentru vindecarea pustulelor: se ia o găină vie (sau cocoș), se smulg penele din zona târtiței, pe care se aplică sare. Orificiul anal al păsării se pune peste bubonul spart. În cazul în care găina murea, se lua alta și se repeta procedeul până ieșea ”veninul” din bubon. Cine nu avea găină sau cocoș putea folosi și un cățel. O altă modalitate clasică de a te vindeca era cea recomandată de Laurentius Paulinus Gothus (1565-1646), episcop în Strängnäs și rector al Universității Uppsala, conform căreia, toată otrava din rană era absorbită închizând și deschizând rapid ciocul unei găini deasupra bubonului. O cataplasmă eficientă împotriva ciumei, a cărei rețetă este notată în una din scrierile aceluiași episcop, se prepara din părți egale de balegă de vacă, găinaț de porumbel, smochine și stafide, untură de porc și ceapă.

Magnus Bromelius (1679-1731), medic în Stockholm în perioada epidemiei, recomanda un remediu preparat din ingrediente accesibile tuturor: oțet și balegă proaspătă de vacă. Persoana contaminată trebuia să stoarcă sucul din acest amestec și să bea câteva lingurițe pe zi. Cei săraci erau de asemenea îndemnați să pună untură de porc pe o cărămidă încinsă și să inhaleze aburii.

Tutunul făcea și el minuni. Dacă cei bolnavi aveau bani de pipă și tutun, era ceva obișnuit ca persoana care îi îngrijea să pufăie tot timpul din pipă în preajma lor. Însă mulți suedezi s-au vindecat fără medicamente și alte leacuri, doar cu apă și cu mese foarte puține și modeste.

Pentru purificarea aerului se ardeau crengi de ienupăr sau balegă de cal, atât în case, cât și în piețe și pe străzi, de trei ori pe zi: la șapte dimineața, la prânz și la cinci după-amiaza.

Toamna lui 1710 a fost neobișnuit de caldă, a fost înnorat și a plouat aproape neîntrerupt. Era fum în tot orașul, iar la atmosfera sumbră contribuiau și clopotele bisericilor din oraș, care au sunat fără oprire în primele săptămâni de molimă (ulterior s-a dispus să fie trase doar două ore pe zi).

Cimitirele și gropile comune unde erau înhumați sau aruncați săracii orașului erau atât de pline, încât abia exista pământ pentru a fi acoperite. Despre slujbe oficiate de preoți nu putea fi vorba, acestea nu erau permise.

În clipele de dinaintea întâlnirii directe cu moartea, mulți au dovedit abilități clarvăzătoare. Un preot din Stockholm a povestit că un școlar din parohia lui își dăduse ultima suflare cântând ”Gloria Domino Deo nostro!” după care rostise numele a trei persoane, de câte trei ori. Oamenii respectivi au murit, pe rând, la câteva săptămâni, în ordinea în care le rostise băiețelul numele.

S-a spus că intensitatea bolii a depins mult de vreme și de vânt: când bătea vântul de la nord, mortalitatea era mai mică, când bătea dinspre est sau vest, era ceva mai ridicată; cea mai mare era atunci când bătea vântul dinspre sud.

În februarie-martie 1711, ciuma se stinsese aproape complet în Stockholm, dar se răspândise deja în alte orașe din țară, unde a făcut ravagii până în 1713.

Articol semnat de conf. univ. dr. Carmen Vioreanu, cadru didactic al Secției de Filologie Suedeză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.

Bibliografie:

Bergsten, Magnus (1999): Idéer och äventyr. En antologi om svenskt 1700-tal, Historiska media, Stockholm.

Broberg, J. V. (1879): Om pesten i Stockholm 1710, Andra upplagan, P.A. Norstedts & Söner, Stockholm.

Brunner, Ernst (2019): Likt ett skeleton: Johan Helmich Roman – hans liv, Albert Bonniers Förlag, Stockholm.

Ericson Wolke, Lars (2016): Stockholms historia, Svenska Historiska Media Förlag, Stockholm.

Frisell, Helena; Froster, Karin (1992): Potatis och siden. Svenskt 1700-tal, Almqvist och Wiksell Förlag AB, Stockholm.

Grimberg, Carl (1916): Svenska folkets underbara öden, Vol. V, „Karl Xll:s tid från 1710 samt den äldre frihetstiden 1709-1739”, P.A. Norstedts & Söners Förlag, Stockholm.

Ilmoni Immanuel (1846): Bidrag till Nordens sjukdoms-historia, Första delen, J. Simelii arfvingar, Helsingfors.

Västerbro, Magnus (2017): Pestens år: döden i Stockholm 1710, Historiska Media, Stockholm.