Frica este un sentiment uman profund şi natural, dar este în egală măsură caracteristic tuturor fiinţelor biolgice. “Fight or flight” (luptă sau fugi) este un reflex întâlnit peste tot în natură şi reprezintă una din condiţiile de supravieţuire, căci trimite la capacitatea organismului de a aprecia şansele de supravieţuire în confruntarea cu un potenţial pericol; evaluarea riscurilor este fundamentală în supravieţuirea oricui.
În egală măsură, frica este şi un fenomen cultural. Includerea acestui sentiment bazal în categoria sentimentelor exprimabile, l-a transformat dintr-un răspuns biologic într-unul care defineşte culturile şi epocile istoriei umane. Putem spune că, până la un punct, frica a fost disciplinată sau, poate mai bine spus, „civilizată“. În acest mod frica devine parte a unui discurs care formează răspunsuri validate de societate. Felul în care spaimele fundamentale sunt incluse în discursul vizual spune multe despre lumea care le-a produs, pentru că artistul înțelege și ştie că este înţeles de către contemporanii săi. Pe cale de consecinţă, analiza unor astfel de imagini ne ajută să vedem cum au răspuns oamenii şi societăţile unei categorii specifice de ameninţări, cea a marilor boli.
Un bun exemplu este gravura lui Albrecht Dürer (1571-1528) intitulată Cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Datată în 1498, ea este ultima dintr-o serie ce urma să fie din 16 gravuri dedicate textului Apocalipsei după Ioan. Textul este următorul: Și am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele șapte peceți, și am auzit pe una din cele patru ființe zicând cu glas ca de tunet: Vino și vezi. Şi m-am uitat și iată un cal alb și cel care ședea pe el avea un arc; și i s-a dat lui cunună și a pornit ca un biruitor ca să biruiască. Și când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a doua ființă: Vino și vezi. Și a ieșit alt cal, roșu ca focul; și celui ce ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; și o sabie mare i s-a dat. Și când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia ființă, zicând: Vino și vezi. Și m-am uitat și iată un cal negru și cel care ședea pe el avea un cântar în mâna lui. Și am auzit, în mijlocul celor patru ființe, ca un glas care zicea: Măsura de grâu un dinar, și trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn și de vin să nu te atingi. Și când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul ființei a patra, zicând: Vino și vezi. Și m-am uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce ședea pe el era: Moartea; și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ (Noul Testament, Apocalipsa dupa Ioan, 6:1-8).
Seria de gravuri ce urmau să ilustreze Apocalipsa au fost realizate la Nürnberg, oraşul său natal, după o primă vizită a sa în Italia, unde a fost influenţat de operele lui Mantegna şi Pollaiuolo. Deşi seria va fi încheiată spre sfârşitul vieţii, este considerată de mulţi a fi un tot unitar.
La prima vedere, artistul a construit o reprezentare foarte apropiată de textul nou-testamentar. Cei patru călăreţi se află în plin galop spre dreapta, purtând vizibil elementele de identificare din textul citat: arcul pentru pestilenţă, sabia pentru război, balanţa pentru foamete şi – la urmă – moartea. Ei constituie o diagonală semnificativă în raport cu liniile care reproduc razele soarelui (textul biblic menţionează crăparea cerurilor). Deasupra lor, un înger care are mâna dreaptă ridicată în binecuvântare şi a cărui poziţie este aproape paralelă cu tăişul sabiei (sabia şi balanţa par a fi cele mai vizibile elemente) indică voinţa divină. În acord cu textul de bază, cei patru cavaleri sunt în contrast cu un fundal practic absent. Spre deosebire de alte scene elaborate de artist, în care fundalul pare a fi un element integral al naraţiunii vizuale (de exemplu, o gravură târzie, Cavalerul şi moartea cuprinde elemente care ar permite posibile localizări ale scenei), aici diagonala reprezentată de cele patru personaje separă întunericul de lumină, ceea ce face sens dacă ne gândim la faptul că toată scena face parte dintr-un act de purificare.
Dar artistul merge mai departe şi construieşte un întreg discurs moralizator care se află ascuns într-o serie de detalii ale imaginii. Să observăm veşmântul îngerului. Spre deosebire de imaginea canonică a îngerilor, acesta poartă o îmbrăcăminte care pare a fi uzată, în ton cu giulgiul care acoperă parţial personajul din extrema stângă. La fel de semnificative sunt pălăriile primilor doi cavaleri. Ele sunt tipice pentru reprezentările din epocă ale aşa-numiţilor „orientali“ (deşi de cele mai multe ori, aşa cum apar în unele fresce bisericeşti din Moldova lui Petru Rareş, este vorba în primul rând de evrei), semn al fricii faţă de ceea ce este străin.
Asocierea străinului cu pestilenţa nu este nouă. În absenţa cunoaşterii, necazurile bruşte şi care nu au o cauză vizibilă erau pentru mulţi rezultatul prezenţei străinilor (căci, la urma urmelor, necunoscutul este potenţial periculos). Aici se află un paradox, căci niciunul din aceste dezastre nu era străin omului medieval. Lumea în care trăia era bântuită de războaie, de foamete şi de boli. Amintirea marii ciume, cu apogeul între 1347-1351, nu era estompată, căci frecvent aveau loc epidemii de mai mică amploare, dar care puteau ameninţa existenţa unei comunităţi; este cazul, mult mai târziu, al ciumei din Londra (1665-1666) sau din Marsilia (1720). Chiar şi secolele modernităţii au cunoscut momente de pestilenţă accentuată – cazul mai cunoscut la noi este cel al ciumei lui Caragea (1813-1814). De altfel, în spaţiul german, evreii au fost învinuiţi că ar fi adus boala şi au avut loc pogromuri împotriva acestora. Această alteritate, deci, marchează diferenţa faţă de viaţa obişnuită, paşnică. Reprezintă o experienţă absolută, ce nu poate fi măsurată cu mintea umană.
Un alt element care simbolizează distanţa faţă de experienţa cotidianului este absenţa şeii pe cel de-al patrulea cal, aflat el însuşi în contrast cu celelalte animale (este de talie mică şi la fel de descărnat precum călăreţul pe care îl poartă). De altfel, personajele aflate în prim plan, căzuţi şi gata să fie înghiţiţi de Iad (sau de una din gurile monstrului cu şapte capete, ilustrat în altă gravură a lui Dürer cu temă sacră), sunt cu toţii personaje obişnuite (chiar şi o femeie, probabil burgheză, dacă este să judecăm după foarfeca şi punga cu chei sau bani de la cingătoare), cu excepţia episcopului, identificabil prin tiara purtată pe cap. Mesajul imaginii este, credem, destul de clar: toţi oamenii se confruntă cu finalul, indiferent de felul în care acesta survine. Dincolo de relaţia strânsă cu textul biblic, este o imagine cu mesaj sapienţial, în acord cu o literatură a epocii care relativiza câştigurile materiale în favoarea celor spirituale.
Articol semnat de prof. univ. dr. Carol Căpiță, cadru didactic al Facultății de Istorie a UB.