Vechii greci, și între toți, Atenienii, sunt în mod curent evocați drept inventatori ai democrației și eroi fondatori ai modelului politic occidental. Dreptul de vot, egalitatea în fața legii, dreptul la cuvânt, colegialitatea și limitarea în timp a funcțiilor elective, decizia publică, controlul activității la ieșirea din funcție sunt în fapt simptomele descoperirii unui secret.
Acest Secret al Statului funcțional, ca să îl parafrazez pe istoricul latin Tacitus cu al său arcanum imperii (secretul puterii imperiale), este pentru Atenienii secolului al V-lea î.Ch. nu descoperirea, ca ulterior la romani, a faptului că legiunile pot sa creeze un împărat oriunde altundeva decât la Roma, ci a opusului ei, anume că patima pentru putere trebuie temperată de chingile instituțiilor. Două pericole gemene, marile spaime ale democrației, pândesc buna funcționare a instituțiilor. De o parte, este strălucirea socială personală, semn al unei pofte nemăsurate (hybris) care se poate oricând converti politic în tiranie. De cealaltă parte, este destrămarea armoniei politico-sociale de către indivizi înhăitați în facțiuni politice violente asmuțite una împotriva alteia. Materializarea pericolelor se numește stasis (discordia politică) și este o nosos, o boală nedefinită, dar care afectează întreaga cetate ; întruchiparea celor două pericole gemene este, de cele mai multe, conducătorul nevrednic.
În realitate, în secolele de experimentare instituțională care preced democrația, imaginile suferinței comunității de cetățeni văzută ca un corp sunt suficient de maleabile pentru a fi mânuite și de vocile aristocratice mai îndârjite, și de vocile mai moderate. Cetatea din care a fost alungat este o ființă vie pentru aristocratul Theognis, a cărui implicare politică a dus la exilul său din Megara. Theognis își deplânge cetatea care nu mai este în mâna celor buni prin rang și caracter, ai săi aristoi. “Cetatea este grea”, îi spune el mai tânărului și iubitului său Kyrnos, și pe punctul de a naște un om care va pedepsi tumultul din treburile publice pricinuit de amestecul și insolența celor nevrednici care nu-și mai știu locul ce li se cuvine și care, prin nedreptatea lor, vor împinge cetățenii spre stasis (39-52).
Legislatorul Solon devine arhonte în Atena sfârșitului de secol VI, spre a vindeca rănile produse de nedreptate și de abuzurile împotriva cetățenilor care mergeau până la vinderea acestora ca sclavi din cauza datoriilor. El însuși ar fi întreprins, după tradiție, o călătorie în Creta, vechi tărâm al înțelepciunii juridice, unde ar fi fost învățat cum să pună în poeme cântate măsurile legislative pentru ca cetățenii, sub vraja muzicii, să le accepte mai ușor spre binele lor. Nu știm dacă trecerea sa prin Creta este reală, dar creațiile sale poetice s-au păstrat parțial până în zilele noastre, și avem rara ocazie de a putea analiza inițiativele unui legislator alături de compozițiile și percepțiile sale despre propria sa activitate legislativă. Eunomia, buna rânduială, dată peste cap de Nedreptate va fi răzbunată de Dreptatea însăși, o forță divină activă, care le va aplica ineluctabil cetățenilor, ca unui corp închegat, “o rană”, spune Solon într-unul dintre poemele sale (4.17).
“Cetatea bolind de discordie” este o definiție culturală explicită care funcționează și în mâinile istoricilor, și ale marilor tragici în secolul al V-lea. O regăsim în descrierea situației politice a Miletului, cetatea de la care se aprinsese scânteia conflictelor dintre greci și perși. Miletul este este o “cetate care bolise de discordie”, cum scrie Herodot, istoricul Războaielor Medice, el însuși plecat din cetatea sa de baștină, Halicarnas din Asia Mică (Turcia de azi), în urma unor conflicte politice (5.28). O regăsim în vremea Războiului Peloponesiac, când, la Atena, tragedia se dovedește a fi cadrul în care este explorată în profunzime o atare definiție culturală. În 416, Euripide prezintă publicului atenian piesa Herakles Mainomenos, “Herakles, pradă nebuniei”. Numai că nu doar Herakles este cuprins de nebunie în piesă, ucigându-și soția și copiii, ci întreaga cetate manifesta deja, la sosirea lui Herakles, o suferință fizică, o nosos, provocată de o stasis care dusese la uciderea familiei cârmuitoare din cetatea Theba. O interpretare modernă interesantă (Jennifer Clarke Kosak) îl vede pe Herakles, nu numai ca victimă a zeiței Hera care îi stârnise nebunia, ci și ca victimă a stării contagioase de stasis care, la revenirea eroului în cetate, cuprinsese deja Theba.
Revenind la istorici, unele dintre cele mai celebrate pasaje ale istoricului atenian Tucidide sunt cele dedicate molimei care bântuie Atena în anii de după declanșarea Războiului Peloponesiac, episod mai larg cunoscut sub numele de “Ciuma din Atena”. Numeroși cercetători au considerat descrierea molimei din Atena ca pe o prefigurare a descrierii teribilei stasis care va măcina comunitatea cetățenilor din Corcyra (Corfu de azi) în timpul aceluiași război și ale cărei tare se vor răspândi în lumea greacă. Cum arată cele două descrieri și analize ale lui Tucidide faptul că definiția umanității este condiționată de cultura politică, vom vedea într-o postare ulterioară.
Articol semnat de lect. univ. dr. Alexandra Lițu, cadru didactic al Departamentului de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei din cadrul Facultății de Istorie a UB.
Bibliografie:
Roger Brock, “Sickness in the Body Politic: Medical Imagery in the Greek polis”, in Valerie M. Hope and Eireann Marshall (eds.), Death and Disease in the Ancient City, London and New York, 2000, 24-34.
Roger Brock, Greek Political Imagery from Homer to Aristotle, London and New York, 2013.
Jennifer Clarke Kosak, “Polis nosousa: Greek Ideas about the City and Disease in the Fifth Century BC”, in Valerie M. Hope and Eireann Marshall (eds.), Death and Disease in the Ancient City, London and New York, 2000, 35-54.
John David Lewis, Solon the Thinker: Political Thought in Archaic Athens,London, 2006.
