Epidemiile în istorie | Cruzimea Gripei Spaniole (1918-1920) – Vladimir Creţulescu

În ciuda denumirii sale, acest flagel gripal nu îşi are focarul iniţial în Peninsula Iberică. Denumirea încetăţenită se datorează circumstanţelor geopolitice ale momentului: în primăvara lui 1918 Primul Război Mondial era departe de a se fi încheiat, iar organele de presă ale ţărilor beligerante erau supuse cenzurii de război: le era interzis să relateze ştiri care ar fi putut demoraliza soldaţii şi populaţia civilă. În aceste condiţii, doar presa necenzurată a unei ţări neutre, precum Spania, a raportat răspândirea în spaţiul iberic a unei noi maladii ucigătoare. De aceea, publicul european şi mondial a considerat (iniţial) că noua gripă e un fenomen exclusiv spaniol, şi a denumit-o în consecinţă.

Aşa-numita gripă spaniolă a izbucnit, de fapt, într-o cazarmă din Kansas, în Statele Unite. În dimineaţa zilei de 4 martie 1918, Albert Gitchell, bucătar de popotă la Camp Funston, s-a prezentat la infirmierie plângându-se de durere în gât, febră şi dureri de cap. Istoria îl va consemna pe Gitchell ca fiind pacientul-zero al unei pandemii de o talie aproape fără precedent în analele umanităţii.

Cercetătorii în domeniul virusologiei cred că „gripa spaniolă” era, la origine, o gripă aviară. Suferind o serie de mutaţii, ea ar fi trecut pe neaşteptate bariera biologică de la păsări, la om. Purtată în jurul lumii de mişcările de trupe din ultimele luni ale Primului Război Mondial, gripa spaniolă a „măturat” planeta în trei valuri succesive. La nivelul anului 1918, populaţia mondială se ridica la aproximativ 1,8 miliarde de oameni. Între declanşarea sa la începutul lunii martie 1918 şi până la ultimele îmbolnăviri din martie 1920, gripa spaniolă a infectat 500 de milioane de persoane: aproximativ unul din fiecare trei locuitori ai planetei s-a îmbolnăvit. Din rândul celor infectaţi, gripa a făcut undeva între 50 şi 100 de milioane de victime.

Pentru a pune aceste cifre într-o altă perspectivă, 17 milioane de oameni au pierit în Primul Război Mondial, iar al Doilea Război Mondial avea să ucidă aproximativ 60 de milioane de oameni. Altfel spus, gripa spaniolă a ucis (mult) mai mulţi oameni decât prima conflagraţie mondială, probabil mai mulţi decât cea de a doua, şi e posibil să fi fost chiar mai ucigătoare decât ambele războaie mondiale la un loc.

Într-un interval de doar doi ani, între 2,5% şi 5% din populaţia lumii a pierit din pricina acestei pandemii. În întreaga istorie a omenirii, doar marea ciumă din secolul al XIV-lea se apropie de proporţiile dezastrului din 1918. Organizaţia Mondială a Sănătăţii îi rezervă gripei spaniole dramatica distincţie de a fi fost „cea mai devastatoare răbufnire a unei maladii infecţioase înregistrată vreodată”.

Unul dintre aspectele cele mai tragice ale acestei molime este faptul că făcea victime cu precădere în grupa de vârstă 20 – 39 de ani: răpunea tineri cu sănătatea robustă, aflaţi în plină putere. Boala îi afecta în mod disproporţionat pe bărbaţii tineri, femeile fiind foarte expuse doar în cazul în care erau însărcinate – situaţie în care infecţia ducea la avort spontan, şi adesea, la decesul mamei şi al fătului. Vârful mortalităţii s-a înregistrat la persoanele aflate în jurul vârstei de 28 de ani. Piereau oamenii cei mai dinamici: soldaţii întorşi de pe front, tinerii taţi, tinerele mame, stâlpii şi speranţa societăţii.

În acest sens, pictorul austriac Egon Schiele ne-a lăsat o mărturie mută a cruzimii bolii, sub forma unui tablou neterminat, intitulat „Familia”. Pictura îl reprezintă pe autor, alături de soţia sa Edith şi de copilul lor, înfăţişat ca nou-născut. În realitate, atunci când a fost zugrăvit tabloul, Edith, care era însărcinată în şase luni, tocmai murise de gripă; copilul din pictură nu a mai apucat să se nască, pierind şi el în pântecele mamei. La trei zile după moartea soţiei, Schiele însuşi a fost răpus de boală, lăsând neterminat tabloul unei familii ce nu avea să fie. Artistul avea 28 de ani.

Gripa spaniolă se manifesta uneori subit, fulgerător, iar bolnavul era cel mai contagios cu una-două zile înainte de prima prezentare a simptomelor. Aşadar atunci când un membru al familiei cădea brusc din picioare, toţi ceilalţi ştiau aproape sigur că sunt, la rându-le, infectaţi. Dacă treceai cu bine prin ordalia bolii, atunci ţi se mai rezerva, totuşi, o ultimă cruzime. Ştim că virusul provoca o inflamare a nervului optic, astfel încât, chiar şi vindecat, pacientul nu mai putea percepe culorile la fel de pronunţat ca înainte: toate nuanţele şi tonurile lumii îi păreau şterse, spălăcite, bătând în cenuşiu.

Apoi mai era şi aspectul neuro-psihologic al maladiei: o depresie profundă îl însoţea, adesea, pe convalescent pe drumul recuperării. Atunci când pictorul norvegian Edvard Munch a pus pe hârtie rândurile de mai jos, pandemia se sfârşise, iar el se număra printre… fericiţii supravieţuitori:

„Într-o seară mă plimbam pe o cărare, cu oraşul într-o parte şi cu fiordul dedesubt. Mă simţeam obosit şi bolnav. M-am oprit şi am privit în depărtare, peste fiord. Soarele apunea, şi norii se făceau roşii ca sângele. Am simţit un ţipăt trecând prin natură; mi s-a părut că am şi auzit ţipătul.”

Articol semnat de lect. univ. dr. Vladimir Creţulescu, cadru didactic la Facultatea de Istorie a UB.

Bibliografie:

Crosby, Alfred, America’s Forgotten Pandemic: the Influenza of 1918, 2^nd ed, Cambridge University Press, New York, 2003

Davis, Ryan A., The Spanish Flu: Narrative and Cultural Identity in Spain, 1918, Palgrave MacMillan, New York, 2013

Glezen, W.P., „Emerging infections: pandemic influenza”, Epidemiological Review, nr. 18/1996, pp. 64-76

Honigsbaum, Mark, Living with Enza: the Forgotten Story of Britain and the Great Flu Pandemic of 1918, Palgrave Macmillan, New York, 2009

Philips, Howard, David Killingray (eds), The Spanish Influenza Pandemic of 1918-1919: New Perspectives, Routledge, New York, 2003

Spinney, Laura, Pale Rider: the Spanish Flu of 1918 and How it Changed the World, PublicAffairs, Hachette Book Group, New York, 2017.