Suntem obișnuiți să începem istoria marilor epidemii care au făcut ravagii în lumea antică pornind de la cele relatate de primii autori clasici care au descris aceste flageluri, așadar nu mai devreme de secolele V-IV î.Hr. De aici rezultă perspectiva deformată conform căreia ciuma ateniană din secolul al V-lea, epidemia antoniniană din secolul al II-lea d.Hr. și cea cypriană din secolul al III-lea d.Hr. au fost primele epidemii consemnate din istorie. O privire mai atentă asupra istoriei civilizațiilor mai vechi, mai ales a celor din antichitatea orientală, dovedește însă vechimea mult mai mare a fenomenului.
Povești egiptene, documente birocratice akkadiene, inscripții regale sumeriene vorbesc despre epidemii dezastruoase care au lovit vechile civilizații, și care au luat, nu de puține ori, amploarea unor veritabile pandemii. Aceste surse scrise nu cuprind, cel mai adesea, informații exacte, este dificil de stabilit un diagnostic, dar apariția unor epidemii care depășesc limitele unui oraș sau ale unei regiuni este atestată destul de limpede odată ce reușim să punem laolaltă informații provenite din surse cu origini diferite. La începutul mileniului al II-lea î.Hr. acesta pare să fi fost cazul epidemiei relatate de administratorii statului nord-mesopotamian Mari în jur de 1770 î.Hr., epidemie care pare să fi afectat deopotrivă oameni și animale: Zeul a început să consume la Kulhîtum vite și oameni; în fiecare zi doi sau trei oameni mor. În aceeași perioadă rapoarte asemănătoare vin și din centrul Mesopotamiei: În Dunnum (…) se adună grămezi de cadavre. În două zile au murit 20 de soldați din gardă … Dunnum însuși este cuprins de boală. În aceeași epocă rapoartele și corespondența regală arată că orașele sudice sufereau și ele de o epidemie gravă: Nenorocirea s-a abătut asupra orașului tău, Larsa (…). Oamenii sunt zdrobiți ca statuetele de teracotă, pier cu toții… Se pare că în deceniul al treilea al secolului XVIII î.Hr. întregul spațiul al Irakului de astăzi, posibil și sud-vestul Iranului au fost cuprinse de această molimă necunoscută.
Între epidemiile menționate de sursele antice orientale cea mai cunoscută, cea care a schimbat, probabil, istoria regiunii, s-a produs la finalul secolului al XIV-lea, în anii 1330-1320 î.Hr. Majoritatea informațiilor despre acest flagel ajung la noi din texte hittite, ceea ce i-a și adus denumirea convențională de “molimă hittită”, deși a afectat întregul Orient apropiat. Hittiții înșiși credeau că boala venise din Egipt, iar alte surse din regiune atestă epidemii contemporane în toată regiunea, mai ales în Siria și Cipru, care făceau schimburi comerciale intense cu Egiptul. Originile, mecanismele transmiterii și chiar simptomele sunt subiecte controversate între istoricii orientaliști și istoricii medicinii, iar asupra lor ne vom apleca într-o altă discuție. Implicațiile politice ale epidemiei secolului al XIV-lea î.Hr. sunt, însă, mult mai limpezi și includ transformări politice interne în două dintre principalele puteri ale vremii, Imperiul Egiptean și cel Hittit, precum și modificarea echilibrului general de forțe în Mediterana orientală în ultima parte a mileniului al II-lea.
Cele mai cunoscute texte antice referitoare la această epidemie sunt rugăciunile adresate de regele hittit Mursil al II-lea către zeii de la care spera protecție. În cele șapte texte păstrate din această serie, Mursil descrie boala ca fiind adusă din afara spațiului anatolian, mai exact din sudul Canaanului, posibil din Peninsula Sinai, ca urmare a unei expediții militare petrecută în timpul domniei tatălui său, Suppiluliuma I, cel mai puternic suveran din istoria imperiului. Lunga domnie a acestuia din urmă a fost o perioadă de întărire și expansiune pentru statul hittit, atât în Asia Mică cât și în nordul Mesopotamiei și Canaan. Suppiluliuma s-a aflat, dincolo de orice aparență, în primul rând în competiție cu Egiptul pentru controlul Canaanului, în care faraonii din dinastia a 18-a întreprinseseră mai multe campanii militare victorioase. Principalul contemporan egiptean al lui Suppiluliuma, faimosul faraon-eretic Akhenaten, absorbit de reforme religioase, a început să neglijeze politica canaanită inițiată de predecesorii săi, lăsând regelui hittit suficientă libertate de mișcare pentru a-și adjudeca dominația în Canaanul nordic. Corespondența păstrată în arhiva de la El Amarna ilustrează atmosfera de dezordine politică, rivalități mărunte, intrigi și constante conflicte care se instalează în sudul Canaanului în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fără ca faraonul egiptean să pară capabil să intervină în mod eficient. Sub urmașii lui Akhenaten influența politică a Egiptului a scăzut încă și mai mult, iar Suppiluliuma părea să fie gata în jur de 1330 să își adjudece supremația în regiune. În ultimii ani ai domniei sale o serie de evenimente neobișnuite, care includ declanșarea marii epidemii în Anatolia, au condus însă relațiile politice din Mediterana orientală într-o altă direcție.
În 1325 sau 1324 la curtea hittită a ajuns scrisoarea unei regine egiptene cu o solicitare insolită: regina devenise văduvă de curând (posibil ca aceasta să fi fost soția defunctului Tutankamon) și dorea să se căsătorească cu unul dintre cei cinci prinți hittiți. După negocieri îndelungate, marcate de suspiciuni în tabăra hittită și de disperare în cea egipteană, unul dintre fiii lui Suppiluliuma a plecat spre Egipt pentru a deveni soțul reginei văduve și suveran al imperiului din sud. Prințul nu a ajuns niciodată la destinație. Fie a fost asasinat, așa cum bănuia tatăl său, fie a avut loc un accident, fie s-a îmbolnăvit pe drum, cert este că moartea sa a justificat organizarea unei campanii militare hittite împotriva Egiptului. Generalul care conducea armata, prințul Arnuwanda, era moștenitorul tronului, unul dintre cei mai experimentați lideri militari ai momentului și un rival în fața căruia Egiptul era în grav pericol. Armata lui Arnuwanda nu a ajuns însă în Egipt, ci a fost obligată să se oprească fie în Palestina fie în Sinai, afectată grav de o molimă care făcea ravagii în regiune.
Știm din scrisorile de la El Amarna că principii unor orașe feniciene precum Byblos și Simyra, precum și cel al Ciprului se plâng în jur de 1330 că sunt asaltați de o epidemie: Iată, mâna lui Nergal (n.n. zeul bolilor și al morții) apasă acum peste țara mea. El a ucis toți oamenii din țară și nu a mai rămas nimeni să lucreze cuprul (…) O tânără soție a mea a murit…
Rugăciunile lui Mursil al II-lea povestesc ce s-a întâmplat, cel puțin din punctul de vedere al hittiților: în jur de 1324-1323 armata condusă de Arnuwanda a ajuns în sud, în regiunile bântuite de epidemie, a jefuit, a luat prizonieri și a deportat populație, aducându-i pe toți în inima imperiului, în Anatolia. Acești prizonieri și deportați au adus cu ei boala, care a devenit de nestăpânit. În anul următor marele rege Suppliluliuma însuși i-a devenit victimă. Pierderea acestei figuri cu mare autoritate nu ar fi trebuit să fie o sursă de mari dificultăți pentru hittiți: Arnuwanda, succesorul la tron, avea deja o reputație și o experiență bine stabilite, iar doi frați mai tineri, Telepinu și Piasilli îl asistau ca viceregi în nordul Siriei, menținând imperiul în siguranță și pregătit pentru o politică activă în sud. Pe de altă parte, cu o guvernare instabilă după dispariția ultimilor faraoni legitimi din dinastia a 18-a Egiptul nu era un rival periculos și nu ar fi putut face unei noi campanii de expansiune hittită.
Epidemia era, însă, numai la începuturile ei în 1322. Trei ani mai târziu s-a contaminat și a murit noul rege, capabilul Arnuwanda. Tronul hittit a revenit mezinului familiei, tânărul Mursil al II-lea care foarte probabil nu împlinise încă nici 20 de ani. În Anatolia devastată de boală acest tânăr rege a fost întâmpinat cu nesupunere și revolte interne: Ești un copil; nu știi nimic și nu mă sperii. Țara ta este în ruine, infanteria și carele îți sunt puțin numeroase…, îi scrie unul dintre principii din vestul Asiei Mici. Timp de zece ani Mursil a fost reținut în Anatolia, ocupat cu rebeliunile și cu dezastrul produs de epidemie. Inima imperiului era protejată de către cei doi frați mai vârstnici care controlau Siria de nord, dar campaniile de expansiune deveniseră imposibil de organizat: O zei, aveți din nou milă de țara Hatti! Pe de o parte este oropsită de molimă, de cealaltă este oprimată de ostilitate….
Epidemia a durat decenii în Anatolia. În cea mai amplă dintre rugăciunile sale, Mursil se plânge Zeului Furtunii că a lăsat țara să sufere timp de 20 de ani. Nu știm cum s-a încheiat epidemia, dar știm că în mijlocul acestui dezastru hittiții au reușit să își recupereze forțele, inclusiv întorcând boala în avantajul lor, probabil prin una dintre primele acțiuni de utilizare a armelor biologice consemnată în istorie. Despre acest subiect vom vorbi, însă, cu alt prilej.
Mursil nu a reușit să revină cu adevărat în marea politică din Orientul apropiat. În prima parte a anilor 1320 î.Hr. a suprimat o revoltă în Siria, dar nu a putut relua campaniile spre sud. Dificultățile par să se fi încheiat spre finalul domniei, iar la moartea lui Mursil al II-lea fiul său, Muwatalli moștenea o situație mai stabilă, care i-a permis să reia expansiunea spre sud. Era însă prea târziu, marea șansă a hittiților era deja pierdută. În răgazul de 20 de ani oferit de dezastrul produs de epidemie și rebeliuni în Imperiul Hittit, egiptenii își reveniseră. În fruntea imperiului faraonic se ridicase o nouă dinastie, fondată de Ramses I și Seti I, o dinastie de militari care au reluat ei înșiși campaniile de expansiune la nord de Peninsula Sinai. În cele din urmă ambițiile celor două imperii au fost temperate de ciocnirea decisivă de la Qadesh, între Muwatallis și Ramses al II-lea, o bătălie fără învingător care a stabilit noul status-quo în Mediterana orientală pentru următoarea sută de ani.
Articol semnat de lect. univ. dr. Daniela Zaharia.
Bibliografie:
Trevor Bryce, The Kingdom of the Hittites, Oxford Univ.Press, 2005;
Siro Igino Trevisanato, „The ‘Hittite plague’, an epidemic of tularemia and the first record of biological warfare” , în Medical Hypotheses (2007) 69, 1371–1374
Philip Norrie, “How Disease Affected the History of the Hittite Empire” în A History of Disease in Ancient Times, Palgrave Macmillan, 2016;
W.L.Moran (trad.), Les lettres d′El Amarna. Correspondance diplomatique du pharaon, Paris, 1987
J.-M. Durand 9trad.), Les documents épistolaires du palais de Mari, CERF, Paris, 1997-2000
Ed. Sollberger, J.R. kupper (trad.), Inscriptions royales sumeriennes et akkadiennes, Paris, 1971.