Cel de al Doilea Război Balcanic izbucnea la sfârșitul lunii iunie 1913 în momentul în care Bulgaria ataca prin surprindere două foste state aliate în Primul Război Balcanic încheiat cu un an înainte, Serbia și Grecia. Conflictul, urmărit cu mare interes de toate Marile Puteri europene care aveau propriile interese și obiective strategice, demonstra din nou forța proiectelor naționale balcanice, divergente unele față de altele.
Foarte repede, România a decretat mobilizarea generală și a intrat în acțiune de partea alianței anti-bulgare. Cel care a luat decizia a fost regele Carol I, principalul actor al construirii politicii externe a regatului român în toată epoca anterioară. Aflat la o vârstă înaintată, marcat de probleme serioase de sănătate, regele și-a dorit probabil un act final de domnie glorios și și-a asigurat un triumf sigur deoarece Bulgaria, aflată în fața unei forțe militare copleșitoare, nu putea câștiga sub nicio formă războiul. În plus, guvernul era deținut de Partidul Conservator, condus formal de Titu Maiorescu, prim-ministru în exercițiu și deținător și al portofoliului Ministerului Afacerilor Străine. Față de rege, Maiorescu era cu totul supus din dorința, mai veche de altfel, de a fi pe placul suveranului. Eminent intelectual, creator de școală, profund gânditor, neobosit animator al vieții culturale și publice, fermecător vorbitor, charismatic profesor universitar, Maiorescu era dominat, ca mulți alți intelectuali remarcabili ai epocii, de sentimentul copleșitor al slujirii puterii pe care regele Carol o întruchipa. În aceste condiții, primul ministru nu a putut echilibra aspirațiile de mărire regională ale regelui iar aventura balcanică era pregătită și putea începe.
Vara anului 1913 a schimbat însă această derulare a faptelor, din mai multe motive și nimeni nu se gândise la dezastrul care urma să vină.
Corpul militar mobilizat însuma 437.000 de militari ai armatei de operații și aproximativ 100.000 de milițieni. Dimensiunea mobilizării demonstra anvergura proiectului politic. Foarte repede, în mai puțin de o săptămână, 8 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie treceau Dunărea (Fig. 2, Fig. 3) și reușeau să pătrundă adânc pe teritoriul bulgar, întâmpinând o slabă rezistență din partea trupelor bulgare, surprinse de amploarea ofensivei românești. Comandantul general al trupelor era principele moștenitor Ferdinand, secondat de mai mulți generali, printre care generalul de divizie Alexandru Averescu, șeful Statului Major al armatei de operațiuni.
La fel de repede au apărut și problemele. În primul rând, liniile de aprovizionare au rămas în urma trupelor care avansau mult mai rapid, ceea ce i-a determinat pe militari să găsească soluții pe cont propriu. Așa au apărut tensiunile dintre cuceritori și cuceriți, aceștia din urmă fiind expuși abuzurilor. Temperaturile foarte ridicate au complicat situația și au dezvăluit un inamic teribil care a amenințat să anuleze victoria apropiată: holera.
Epidemia de holeră s-a extins foarte repede în rândurile unităților românești combatante în primul rând deoarece comandanții nu au luat niciun fel de măsuri în momentul declanșării bolii. Holera se manifesta în Bulgaria în momentul avansării trupelor române iar sursele de contaminare au fost apele infectate. A lipsit și asistența medicală specializată, unii dintre ofițerii rezerviști mobilizați au relatat în amintirile lor despre mai marea atenție acordată cailor cavaleriei decât trupei.
Autoritățile militare pur și simplu nu au luat în calcul posibilitatea izbucnirii unei asemenea epidemii, cu toate că, încă din 1911-1912, rapoarte diplomatice trimise de la Sofia la București menționau starea sanitară precară existentă mai ales în satele bulgărești.
La rândul lor, autoritățile civile erau interesate în primul rând de chestiunile politice, nu de cele sanitare, în special de reglementarea păcii care trebuia să aducă României câștigurile pentru care intrase în război. Drept urmare, problema holerei nu a devenit o prioritate, nu a fost tratată de timpuriu și cu mijloace eficiente.
Tratatul de pace semnat la București pe 10 august 1913 oferea României victoria și un teritoriu din sudul Dobrogei alcătuit din județele Durostor și Caliacra. Bulgaria era obligată să accepte concesii teritoriale și față de ceilalți învingători. În paralel însă, epidemia de holeră marca fața neagră a succesului: peste 11.500 de militari români îmbolnăviți din care peste 1.600 nu au reușit să supraviețuiască. Dacă operațiunile militare propriu-zise provocaseră câteva zeci de victime dintre millitarii români, sub o sută, holera ucisese nemilos.
În plus, apăruse și un alt pericol, mult mai grav, reprezentat de riscul contaminării populației românești de trupele în retragere. Soluția salvatoare a venit din organizarea unui sistem de carantină și de tratare a militarilor bolnavi pe un aliniament paralel cu Dunărea, pe teritoriul românesc. Cea care l-a organizat a fost principesa moștenitoare a tronului Maria, viitoarea regină. Ea a mobilizat doamnele din aristocrație și burghezie care au organizat spitale de campanie, centre de carantină și de refacere, s-au îngrijit de repartizarea medicamentelor și alimentelor necesare, au sprijinit asistența medicală specializată.
Această experiență s-a transformat într-un model pe care regina Maria l-a replicat, la o cu totul altă dimensiune, în timpul Primului Război Mondial. Propaganda românească se ocupa în tot acest timp de alte subiecte, mai ales mobilizarea și victoria, miile de victime ale epidemiei aduse de război și ignorate de autoritățile vremii au rămas numai în preocupările istoricilor.
Fig. 1. Carte poștală ilustrată, Editura Horovitz, București, ilustrator Ary Murnu, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 2. Trecerea Dunării în 1913. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 3. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 4. Trupe românești în Bulgaria în 1913. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 5. Bucătărie improvizată. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 6. Situația populației civile în Bulgaria, 1913. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 7. Utilizarea unor surse de apă neverificate. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 8. Carte poștală fotografică, Editura Camara, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 9. Propaganda politică în 1913. Carte poștală ilustrată, Editura Șaraga, București, ilustrator Ary Murnu, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Fig. 10. Propaganda românească în 1913. Carte poștală, tehnică mixtă, Editura Șaraga, București, originală, necirculată, 1913 (colecția autorului).
Articol semnat de prof. univ. dr. Alin Ciupală, cadru didactic al Facultății de Istorie a UB.
Bibliografie:
Dimiu, Dimitrie, Amintirile unui rezervist. Note și impresii din campania anului 1913, București, Editura Minerva, 1914
Jelavich, Barbara, History of the Balkans. Twentieth Century, vol 2, Cambridge University Press, 1983
Zbuchea, Gheorghe, România și războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, București, Editura Albatros, 1999