„Există frumusețe în lectura din anii de facultate sau de masterat, precum și în cărțile cu care te întâlnești întâmplător” – interviu cu Irina Nuțu

Irina Nuțu a câștigat, în cadrul celei de-a patra gale a Premiilor Senatului, distincția pentru cea mai bună lucrare de disertație la categoria Științe Umaniste. Absolventă a programului de studii de masterat de cercetare interdisciplinară în Studii culturale: „Societate, multimedia, spectacol” din cadrul Facultății de Litere a Universității din București, Irina Nuțu este în prezent profesoară de engleză și se bucură de o „regăsită plăcere de a citi în tihnă”. Pe lângă traduceri, colaborări la publicații, implicări în proiecte culturale și, desigur, scris, Irina are o afinitate deosebită pentru poezie. Totodată, ea nu exclude posibilitatea de a urma studii de doctorat în cadrul Universității din București, mai ales că ei lucrarea de cercetare, „Lungul drum al cărții către film. Reprezentări și reconfigurări ale depresiei în relația literatură-cinema”, coordonată de lector univ. dr. Cezar Gheorghe, cadru didactic la Facultatea de Litere, are un potențial ridicat de a fi completată.

Despre provocări din spatele redactării unei lucrări de cercetare interdisciplinară, precum și despre pasiunea pentru literatură comparată, cinematografie și poezie ne vorbește chiar Irina Nuțu.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a patra gale a Premiilor Senatului, din decembrie 2020, distincția pentru cea mai bună lucrare de disertație la categoria Științe Umaniste. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Irina Nuțu: În primul rând a fost o surpriză care, după doi ani de scris, citit și vorbit despre depresie, mi-a adus o supradoză de bucurie fără precedent, mai ales dat fiind faptul că nu am știut că lucrarea fusese propusă pentru acest premiu – și sunt foarte recunoscătoare că a fost așa, pentru că a fost ca un cadou pe care-l primești când nu există nicio ocazie specială, iar “no occasion gifts are the very best kind”. O zi obișnuită s-a transformat într-o sărbătoare în care telefonul a sunat mai ceva decât la ziua mea de naștere, iar la capătul firului era întotdeauna cineva care, împărtășindu-mi bucuria, o dubla – însă apelul meu preferat a fost, de departe, cel cu mama. În acești doi ani de masterat la CESI, unde am intrat chiar cu această propunere de cercetare, mama mea m-a întrebat în nenumărate rânduri dacă n-aș putea totuși să scriu despre orice altceva, dar după vestea premiului mi-a spus: ,,Hai că până la urmă a meritat, dar acum gata cu depresia! De acum, ne bucurăm!” – și exact asta am făcut.  

R: Există, pe parcursul activității dumneavoastră un moment pe care îl considerați ca având o relevanță deosebită pentru evoluția dumneavoastră profesională? După finalizarea studiilor de licență, care au fost considerentele alegerii masterului „Societate, multimedia, spectacol”

I. N.: N-aș putea spune că a existat un moment unic sau o epifanie datorită căreia mi-am dat seama că asta vreau să fac. Într-un anume sens, am știut că o să dau la Litere înainte să știu că există Literele. Niciodată nu mi-am imaginat că aș putea să fac altceva decât literatură, iar interdisciplinaritatea de care am avut parte în anii de facultate de la LUC (Literatură universală și comparată) mi-a pavat cu cărămizi aurii drumul către studiile culturale și vizuale de la CESI. Lucrarea mea de licență, care urmărea relația dintre literatură și muzică (prin prisma a ceea ce am numit, la momentul respectiv, soundtrack romanesc), avea deja ceva din dragostea mea pentru cinema, iar programul de masterat „Societate, multimedia, spectacol” mi s-a părut irezistibil încă din anii de facultate, când am văzut cum arată un orar la CESI, deci s-ar putea spune că a fost un fel de dragoste la prima vedere. Am participat atunci și la Zilele Porților Deschise, țin minte că simțeam că merg la întâlnire cu ceea ce ar fi putut fi viitorul meu, și de ambele dăți m-am întors acasă din ce în ce mai încrezătoare în decizia care se luase deja în mine în timp ce mă gândeam la altceva – probabil la licență, pentru că acelea erau vremurile.

R: Cercetarea dumneavoastră, „Lungul drum al cărții către film. Reprezentări și reconfigurări ale depresiei în relația literatură-cinema”, a fost coordonată de lector univ. dr. Cezar Gheorghe, cadru didactic la Facultatea de Litere, autor al volumului „Gândirea-cinema” (Editura Cartea Românească, 2014), redactor de specialitate la Observator Cultural, coordonator al rubricii „Ce gândește filmul?”. Cum a decurs această colaborare?

I. N.: Colaborarea mea cu profesorul Cezar Gheorghe în vederea redactării lucrării de disertație a început din semestrul I al anului I. Încă din primele săptămâni de CESI, Cezar a fost acolo și mi-a răspuns la email-uri kilometrice trimise la ore scandaloase, m-a ajutat să-mi selectez și să-mi triez bibliografia, mi-a citit cu atenție draft-urile de capitole când eu consideram că nu era încă nimic demn de citit acolo și a făcut tot ce stă în puterile unui coordonator ca să mă ajute, de la constanta îndrumare academică de-a lungul celor doi ani de masterat până la suportul moral din momentele de slăbiciune în care nu mai știam dacă eu fac lucrarea aceasta sau mă face ea pe mine (grijile mamei nu erau tocmai nefondate). Cezar a fost îndrumătorul principal al disertației mele, dar premiul acesta nu este doar al nostru – el este, totodată, și al doamnelor profesoare Ileana Marin, Laura Mesina și Raluca Bibiri, cărora le rămân profund îndatorată pentru resursele inepuizabile de încredere, înțelegere și răbdare pe care mi le-au acordat în acești doi ani, pentru comentariile cu observații minuțioase în documente Word trimise de peste ocean, pentru cărțile și articolele printate care mă așteptau pe bancă atunci când ajungeam la cursuri.

Undeva pe Internetul ăsta mare există o filmare cu mine în care spun asta, dar am s-o mai spun o dată, pentru că-i adevărat și pentru că merită: ajutorul pe care îl primești la CESI în procesul de scriere a disertației nu se limitează la colaborarea cu coordonatorul – toți profesorii te întreabă care este tema ta de cercetare, iar aceasta nu doar ca să își facă o idee despre cine ești, ci și ca să știe cum anume te pot ei ajuta în acest proces. Tot ce trebuie să faci este să ai un răspuns, iar eu s-a întâmplat să-l am de la început.

R: Lucrarea dvs. reprezintă un studiu interdisciplinar care îmbină literatura și cinematografia, o abordare situată în domeniul studiilor culturale. Care au fost considerentele care au stat la baza alegerii acestei teme? Care sunt cărțile și filmele analizate și care a fost motivația alegerii lor? 

I. N.: Întotdeauna am iubit jazzul, iar la licență am avut ocazia să scriu despre muzica lui Duke Ellington și a Ninei Simone în romanele lui Boris Vian și Olivier Bourdeaut și mi-a plăcut enorm să fac asta. Abia se terminase povestea cu licența când a trebuit să mă gândesc la o temă pentru o nouă lucrare, așa că pur și simplu m-am întrebat ce altceva îmi mai place mie mult de tot și, într-o conversație cu cineva, am zis (mai în glumă, mai în serios) că-mi plac filmele care mă fac să plâng. De la gluma aceasta a pornit totul.

În încercarea de a vedea ce se întâmplă cu depresia în procesul ei de transmediere (de aici și titlul lucrării, Lungul drum al cărții către film), am ales patru romane în care această boală mintală este o temă centrală și am urmărit felul în care ea este reprezentată în adaptările cinematografice ale romanelor. Așa cum menționez și în argumentul disertației, există numeroase romane care exploatează depresia și, deopotrivă, nenumărate filme în care această tulburare mintală reprezintă o temă esențială. Obiectivul cercetării mele nu a constat însă în analiza depresiei în cinema sau în literatură ca fenomen izolat, ci în investigarea traseului ei de la literatură la film și, de asemenea, în constatarea și, pe cât posibil, în motivarea diferențelor dintre reprezentările ei în cele două arte din care eu personal am învățat cam tot ce știu despre viață. Am ales, așadar, să scriu despre depresie în romanele și filmele The Hours, A Single Man, Revolutionary Road și The Virgin Suicides, pe de o parte pentru că am considerat că fiecare ilustrează un alt tip de depresie, cu alte cauze și alte metode de terapie, dar mai ales pentru că, în transmedierea depresiei, fiecare dintre cei patru regizori a găsit propriul procedeu cinematografic decisiv prin care să abordeze această dimensiune afectivă a imaginii și să faciliteze înțelegerea depresiei de către spectator. Și avem nevoie de această înțelegere, cred eu, pentru a scăpa de povara stigmatului care vine odată cu diagnosticarea depresiei și, mai ales, pentru a învăța să distingem depresia, o boală mintală, de melancolie, de tristețe sau de alte astfel de stări care, deși nefericite, sunt cât se poate de firești în experiența emoțională a unui om. De aceea am și vrut, de altfel, să scriu despre ea.

R: Care sunt principalele instrumente și resurse pe care le-ați utilizat în realizarea tezei de masterat, precum și metodele de cercetare folosite?

I. N.: În primul an de masterat nu am plecat niciodată undeva fără Demonul amiezii al lui Andrew Solomon, fără Bezna vizibilă a lui William Styron și fără cele patru romane în bagaj. Le citeam și reciteam în același timp, subliniind cu ce aveam la îndemână, luând notițe și revizionând filmele. Influența acestor două volume de referință în rândul lecturilor despre depresie se resimte de-a lungul întregii lucrări, însă fiecare capitol aduce în discuție un alt tip de depresie, motiv pentru care resursele și metodele de cercetare s-au mulat pe fiecare roman și, implicit, pe fiecare tip de abordare vizuală din adaptările lor cinematografice. Capitolul despre The Hours s-a axat pe anhedonia protagonistelor lui Cunningham, ale căror depresii făceau din ele un homo sacer al secolului XX, dar și pe viziunea postmodernă a discursului cinematografic al lui Stephan Daldry, care nu aduce în fața spectatorilor doar o reprezentare istorică a depresiei, ci și o istorie a reprezentării ei. Pentru acest capitol, textele lui Giorgio Agamben și Linda Hutcheon au reprezentat baza pe care mi-am construit argumentele. Tom Ford, pe de altă parte, își construiește discursul vizual despre depresie prin culoare și printr-o compoziție de o frumusețe fotografică, prin ceea ce am numit design cinematografic, iar capitolul despre A Single Man argumentează această interpretare, dar apelează și la teorii din studiile de gen, analizând depresia personajului queer al lui Christopher Isherwood. La rândul său, capitolul despre The Virgin Sucides privește depresia feminină a surorilor Lisbon ca efect al dominației masculine, plecând de la clasicul male gaze al Laurey Mulvey și cunoscutul studiul al lui Bourdieu, dar analizează sinuciderea fetelor ca întoarcere a privirii și identifică în filmul Sofiei Coppola unele trăsături ale încă timidului concept de female gaze pe care Jill Soloway a încercat să îl instituie în master class-ul susținut în 2016 la TIFF (Festivalul de Film de la Toronto). Cât despre Revolutionary Road, depresia din visul american în perioada a ceea ce Auden numise Epoca anxietății este explicată prin procesul de sentimental dispossession care are loc în viața din suburbie a personajelor lui Yates, așa că în cazul acestui capitol abordarea a fost una care ținea de studii urbane culturale și de politici ale spațiului. În orice caz, fiecare dintre capitole a avut acel ceva al lui care m-a făcut să simt că o luam de fiecare dată de la capăt, motiv pentru care uneori simțeam că nici n-am început.

R.: Care sunt, în opinia dvs., cele mai importante concluzii pe care le-a evidențiat lucrarea dvs. cu privire la tema analizată?

I. N.: Chiar dacă a trecut mai bine de o jumătate de an de când am susținut disertația, simt că încă nu am luat suficientă distanță de text cât să îl pot aprecia cu o privire odihnită și limpede. Mi-e imposibil acum să mă gândesc la concluziile lucrării mele ca fiind importante, mai ales pentru că atunci când m-am despărțit de text, ca să spun așa, nu am făcut-o pentru că terminasem de scris tot ce aș fi vrut să scriu – dar bănuiesc că așa se întâmplă de cele mai multe ori. Ce am învățat însă scriind această lucrare e asta: dacă poezia poate fi comunicată înainte de a fi înțeleasă, așa cum spunea T.S. Eliot, cinematografia cu siguranță poate fi înțeleasă înainte ca discursul cinematografic să fie comunicat până la capăt. Tehnicile de care dispun regizorii sunt atât de variate, încât traducerea vizuală a unei povești devine o modalitate mai eficientă de a spune o poveste complicată și de a o accesibiliza pentru omul obișnuit decât lectura cărții. Am învățat că avantajul imaginii asupra cuvântului și, implicit, al cinematografiei asupra textului literar constă în abilitatea acestora dintâi de a arăta în loc de a descrie – cu alte cuvinte, de a face ca spectatorul să cunoască înainte de a putea numi – și lucrul acesta mi se pare extraordinar. Poate că, la finalul vizionării celor patru filme, unii spectatori nu vor reuși să spună cu exactitate ce este depresia, însă cu siguranță vor fi mai aproape de a-i recunoaște câteva dintre ipostazele cameleonice și, mai ales, de a înțelege cum se simte. Indiferent de veridicitatea legendei urbane conform căreia spectatorii filmului L’ Arrivée d’un train en gare de La Ciotat au fost terifiați de trenul de pe ecran care părea că se îndreaptă înspre ei, cinematografia are o capacitate de reprezentare mult mai intensă și mai convingătoare decât literatura, pentru că semnificantul, deși nu devine semnificat, devine o imagine a lui. O imagine care îți vorbește.

R: În România, depresia e încă un stigmat, iar a merge la psihiatru e încă o rușine pentru mulți oameni. În acest context, a-ți expune experiența personală prin artă reprezintă un act de curaj?

I. N.: Cred că toata arta e o formă personală de curaj. Fiecare artist setează singur nivelul de transparență dintre cine este și ce creează. Uneori, totul e atât de transparent, încât publicul are senzația că merge prin capul autorului și vede cum arată și cum se simte mintea lui, alteori este nevoie de o vânătoare de indicii autobiografice ca să ajungi la o concluzie, iar în unele instanțe rezultatul are opacitatea agatului – și e firesc să fie așa, pentru că experiența personală devine în mod inevitabil o formă sau alta de combustibil pentru ceea ce creăm și numim artă.

R: Exteriorizarea a ceea ce trăiești și transpunerea a ceea ce trăiești ca subiect afectat de depresie în cuvinte sau imagini este din punctul dvs. de vedere un act cathartic sau, dimpotrivă, poate acutiza simptomele?

I. N.: Nu cred că există un răspuns universal valabil pentru această întrebare.

Asta-i problema cu depresia (de-ar fi doar una), că există atâtea tipuri și manifestări câți depresivi – și pentru fiecare dintre ei lucrurile funcționează altfel. Sylvia Plath a scris mult despre depresie inspirându-se din experiența personală cu boala și la 30 de ani s-a sinucis în apartamentul în care locuise Yeats în tinerețe, după ce le lăsase copiilor ei lapte cu pâine și unt, iar cărțile Virginiei Woolf au și ele personaje depresive despre care s-a spus că-i seamănă – sinuciderea Rhodei din The Waves e adesea caracterizată ca fiind ,,woolfiană” și o premoniție pentru sfârșitul autoarei – dar cine poate să spună dacă scrierea acelor texte le-a ținut în viață mai mult sau a contribuit cumva la decizia lor de a se sinucide? Poate că nici ele n-ar fi putut.

R.: Un număr foarte mare de studenți și masteranzi aleg să își continue studiile în universități din afara țării. Dumneavoastră, în schimb, ați ales, până în acest moment, doar spațiul românesc. Ce v-a motivat să vă aprofundați studiile la Universitatea din București? V-ați gândit și la posibilitatea de a studia în străinătate?

I.N.: A existat o perioadă în liceu în care mi-am dorit să studiez în Marea Britanie, dar am depășit momentul imediat ce am aflat de secția de Literatură universală și comparată de la Universitatea din București, care are admitere doar din doi în doi ani. Am avut noroc că s-a întâmplat ca anul în care am absolvit liceul să fie unul cu serie de LUC, iar sincronul acesta mi s-a părut un semn că asta era ce trebuia să fac. Ulterior, am mai luat în considerare această posibilitate și mărturisesc că am regretul de a nu fi petrecut măcar un semestru studiind în altă țară până acum. Mai mult decât o astfel de experiență cu dată de expirare nu cred însă că mi-aș dori. O frunză de Sansevieria pe care am tăiat-o din planta-mamă și am pus-o într-un pahar cu apă a avut nevoie de nouă luni ca să scoată rădăcini și să facă un pui – iar eu sunt în București de aproape șase ani.

R.: Ce ne puteți povesti despre traseul dvs. de după finalizarea studiilor masterale? Care sunt cele mai importante proiecte la care lucrați în momentul de față?

I. N.: Din septembrie 2020, când am susținut disertația, îmi petrec zilele lucrând și predând engleză oamenilor de toate vârstele, având grijă de plantele mele și de Electra (atât titlul disertației, cât și numele pisicii mele provin din piesele lui Eugene O’Neill) sau bucurându-mă de această regăsită plăcere de a citi în tihnă, așa cum obișnuiam să fac înainte de listele lungi de titluri din bibliografii. Există frumusețe în lectura din anii de facultate sau de masterat, o lectură sârguincioasă, organizată și întotdeauna contratimp, dar și în cărțile cu care te întâlnești întâmplător sau pe care ai vrut mereu să le (re)citești, iar în ultimele luni mi-am adus aminte cum se simte această frumusețe și m-am reîndrăgostit de literatură și de poezie. De curând, am publicat un scurt text despre intimitate pe Museum of Intimacy, am tradus poezie contemporană română pentru blogul traducerile de sâmbătă și pentru platforma 21 magazine și am publicat câteva poeme noi și un mini-interviu în seria de poete nedebutate inițiată de revista online Poetic Stand. De ceva timp, mă gândesc la doctorat și mă tot întreb ce altceva în afară de jazz și de depresie mă mai face să gesticulez mult și să vorbesc cu entuziasm într-o conversație, iar în viitorul mai apropiat urmează să țin un atelier în cadrul celei de-a doua ediții FestivalYA (Festival de carte, muzică și idei Young Adult) organizat de Cărturești, în parteneriat cu Super, Festivalul Internațional de Artă făcută de adolescenți. Plecând de la eterna dezbatere cartea sau filmul, voi vorbi cu liceeni chiar despre adaptările și ecranizările cinematografice ale unor romane și vom încerca să decidem împreună dacă-i adevărat pentru fiecare dintre noi că o imagine (sau succesiunea de douăzeci și patru de cadre pe secundă) poate valora cât o mie de cuvinte.