„M-am considerat privilegiat să pot transmite generațiilor tinere un tip de interogație, de cercetare și de lectură pe care l-am învățat de la maeștri incontestabili” – interviu cu pr. dr. Bogdan Tătaru-Cazaban, profesorul asociat al anului 2022 în domeniul Științelor Umaniste

Premiat cu distincția pentru „profesorul asociat al anului 2022 în domeniul Științelor Umaniste”, pr. dr. Bogdan Tătaru-Cazaban este cadru didactic în cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.

Începând cu anul universitar 2020-2021, laureatul este titularul cursului-atelier intitulat Paideia clasică și cultura creștină, desfășurat pe durata a șase semestre, destinat tuturor studenților de la ciclul licență de la FLLS.

Totodată, în perioada 2008–2010 profesorul Cazaban a fost lector asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din Bucureşti. Pe lângă activitatea didactică, dr. Bogdan Tătaru-Cazaban desfășoară o activitate notabilă de cercetare în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, afiliat Academiei Române.

Absolvent al facultăților de Filosofie și Teologie Ortodoxă ale UB, precum și al două masterate în cele două domenii – filosofie și teologie – Bogdan Tătaru-Cazaban este, din anul 2008, doctor în Filosofie a UB. În perioada studiilor, a beneficiat de stagii de cercetare la Colegiul Noua Europă și la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS)/Maison des Sciences de l’Homme Paris.

De asemenea, profesorul Tătaru-Cazaban, hirotonit preot în anul 2023, este autorul mai multor publicații din sfera teologiei ortodoxe: Dumitru Stăniloae sau paradoxul teologiei, în colaborare cu Teodor Baconsky (Editura Anastasia, anul 2003); Pluralitatea metafizicii medievale. Istorie şi structuri (Editura Polirom, anul 2005); Mănăstirea Hurezi/Monastery of Hurezi, în colaborare cu pr. Gabriel Herea (Editura Artec Impresiones, anul 2009); O filosofie a intervalului. In honorem Andrei Pleşu, în colaborare cu Mihail Neamțu (Editura Humanitas, anul 2009); Memory, Humanity and Meaning. Essays in Honor of Andrei Pleşu’s sixtieth Anniversary, în colaborare cu Mihail Neamțu (Editura Zetabooks, anul 2009); Sfântul Martir Iustin Filosoful. O introducere (Editura Deisis/Stavropoleos, anul 2010); Comuniune și contemplație. Despre creștinismul patristic și bizantin (Editura Zetabooks, anul 2011).

În perioada 2010-2016, laureatul a fost ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul Suveran de Malta. A primit Ordinul „Pius al IX–lea“ în grad de Mare Cruce (Sfântul Scaun), Ordinul „Pro Merito Melitensi“ în grad de Mare Cruce (Ordinul Suveran de Malta), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor.

Despre complexa sa activitate didactică, de cercetare, diplomatică și duhovnicească, despre felul în care i s-a articulat interesul pentru anumite domenii științifice și despre relația sa cu studenții, ne va povesti în continuare chiar pr. dr. Bogdan Tătaru-Cazaban.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a șasea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „profesorul asociat al anului” în domeniul Științelor Umaniste. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Bogdan Tătaru-Cazaban: A fost realmente o frumoasă surpriză. Acordarea acestui Premiu mă onorează și m-a bucurat cu atât mai mult cu cât este vorba despre aprecierea activității didactice în domeniul studiilor clasice, care au reprezentat de-a lungul istoriei lor universitare un domeniu de excelență și care au nevoie în prezent de prețuirea și susținerea noastră. Prin urmare, consider că acest Premiu este un semn de susținere colegială a studiilor oferite de programul de filologie clasică al Universității noastre. Pentru mine e special pentru că mi-a fost acordat după un parcurs pe care l-am construit pentru studenți, astfel încât la formarea lor filologică să se adauge și o punte între Antichitatea clasică și Antichitatea creștină, iar puntea aceasta este realizată de istoria însăși a educației clasice. Făcând un astfel de itinerariu sub semnul paideiei cred că împreună am reușit să desprindem și un anume spirit care a definit de-a lungul secolelor educația europeană și nu numai. Ceea ce vreau să spun este că tema principală a activității mele a fost chiar istoria educației și a culturii în Antichitate și implicit, pentru studenți, relevanța ei astăzi.   

R.: În nominalizarea dvs. pentru Premiile Senatului, profesorul propunător, prof. univ. dr. habil. Ioana Costa, directoarea Şcolii Doctorale Limbi şi Identităţi Culturale a Facultății de Limbi şi Literaturi Străine a UB, subliniază faptul că reprezentați „un model, deopotrivă din perspectivă științifică, didactică și umană” pentru studenți. Din perspectiva dvs., care considerați că sunt acele calități care vă recomandă pentru acest lucru?

B.T.C.: Evident, n-am știut conținutul propunerii. Ceea ce ați evocat este mult prea generos și mă simt copleșit. Ce aș putea spune, timorat de imaginea mult prea înaltă proiectată asupra mea, este că am încercat la cursuri și seminare să ofer, cu încredere că studenții pot recepta și încurajându-i mereu, ceea ce consideram a fi mai înalt și mai stimulant pentru formarea lor. Temele mele sunt, cred, fundamentale pentru o formare în domeniul studiilor clasice și, în general, umaniste și m-am considerat privilegiat să pot transmite generațiilor tinere un tip de interogație, de cercetare și de lectură pe care l-am învățat de la maeștri incontestabili, începând cu cei pe care i-am studiat, ca Werner Jaeger și Henri-Irénée Marrou, și continuând cu cei pe care i-am avut, ca student, în fața ochilor și m-am străduit să-i urmez, în țară și în străinătate. De fapt, singurul lucru distinctiv care te recomandă – dacă despre aceasta ar fi vorba – pentru profesorat este arta de a transmite, ceea ce implică, desigur, și arta de a stimula răspunsul din partea celui care primește.

R.: În opinia dumneavoastră, contează mai degrabă o anumită înclinație personală sau interacțiunea cu anumiți profesori și direcționarea spre anumite zone de cercetare, având în vedere că ați dedicat premiul regretatei profesoare de limbă și civilizație greacă Stella Petecel?

B.T.C.: Primul gând pe care l-am avut când am aflat că mi-a fost acordat acest Premiu a fost îndreptat spre profesoara Stella Petecel, prima mea profesoară de greacă veche și de istorie a culturii și civilizației grecești. Nu mi-a fost doar mie profesoară, ci și altor colegi de la Filosofie, în anii 1995-1997. Traducerea cărții esențiale a lui Henri-Irénée Marrou, Istoria educației în Antichitate, pe care o realizase ea însăși, a apărut la Meridiane în 1997, anul care pentru mine a însemnat și debutul ca cercetător, dacă pot spune așa, deși eram încă student, în periodicul Archaeus. Studii de istorie a religiilor, coeditat de colegii mei mai mari cu un an, de la care am învățat foarte mult: Eugen Ciurtin și Andrei Timotin. Alături de noi stăteau mai mulți profesori, între care și regretatul magistru Dan Slușanschi. Doamna Petecel ne-a făcut nouă, celor trei, o dedicație comună, cu o parte scrisă în greaca veche, pe un exemplar al traducerii cărții lui Marrou și a ținut să sărbătorească felul în care debutaserăm în viața academică. Acel exemplar a rămas în custodia mea și a constituit baza, inclusiv materială, pentru cursul pe care, după ani, l-am putut susține la Clasice. E, trebuie să recunosc, o formă de continuitate pe care eu personal nu ezit să o consider providențială, astfel că gestul meu de a dedica Premiul primit, la 25 de ani după acel moment, memoriei sale a fost cel mai firesc cu putință. Istoria pe care v-am spus-o aici, foarte condensat, sper să țină loc de răspuns: întâlnirile sunt esențiale. Nu cred că putem vorbi de influențe decisive acolo unde nu există deja o receptivitate și nici de parcursuri bazate pe talent individual în afara întâlnirilor formatoare. 

R.: Considerați că inițiative precum Premiile Senatului Universității din București influențează parcursul profesional al laureaților și motivează mediul academic la noi inovații?

B.T.C.: E o inițiativă binevenită pentru corpul profesoral care are nevoie de ritualuri de recunoaștere internă, de diferite forme și cadre de motivație și, aș spune, de solidaritate comunitară. Personal, văd efectele unor astfel de Premii asupra consolidării sentimentului apartenenței la aceeași comunitate academică.

R.: Începând cu anul universitar 2020-2021, sunteți titularul unui curs-atelier intitulat Paideia clasică și cultura creștină, desfășurat pe durata a șase semestre, destinat studenților Facultății de la Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Sunt studenții atrași de astfel de curs practic care, încă din denumire, stârnește curiozități?

B.T.C.: Cursul-atelier propus este, vă spuneam, centrat asupra unei teme fundamentale din perspectivă istorică și perene din perspectivă umană: paideia, adică educație și cultură. Nu putem înțelege ce s-a petrecut cu noi de-a lungul timpului fără a ști ce sens a fost acordat educației și cum a fost ea practicată. Or, specificul și caracterul privilegiat al acestui curs constă în îngemănarea celor două aspecte formative: cultural și uman. Studiem cum erau educați cei care aveau ca model poemele homerice, apoi ajungem la modele educative propuse de sofiști și de filosofi, încercăm să înțelegem care era miza disputei și să vedem ce model a avut succes și de ce; în cele din urmă, cercetăm cum s-a format cultura creștină prin raportare la educația elenistică: ce tensiuni au existat, ce a fost preluat, cum învățau tinerii creștini împreună cu cei care nu erau creștin în aceleași școli, de ce opțiunea creștină a fost în favoarea unei școli comune și nu a separării de ceilalți. Treptat parcurgem diferitele tipuri de texte care au contribuit la formarea culturii creștine în primele secole: apologiile, literatura epistolară, exegeza Scripturii (omilii și comentarii), dar și legătura dintre exegeză și iconografie (consider că este esențial pentru cineva care studiază textele vechi în original să poată face legătura cu iradierea lor culturală mai largă, în epocă și de-a lungul istoriei). Și în toate aceste etape întrebarea fundamentală rămâne: cum poate omul să-și atingă deplina noblețe și demnitate? La aceasta răspunde istoria educației, clasice și creștine.

R.: Care este, în opinia dumneavoastră, cel mai bun mod de a menține atenția studenților pentru cursuri? Cât de importantă este practica desfășurată de studenți? Îi face practica mai receptivi?

B.T.C.: E limpede că de cele mai multe ori nu mai putem susține cursurile în maniera magistrală proprie generațiilor anterioare de profesori, pe care am admirat-o. Constat o diferență majoră de raportare generală a studenților de acum la prezența profesorală față de cea pe care o practicam și o observam în vremea studenției mele. Aceasta e o observație banală, știu. O notez aici doar pentru a explica de ce în practica actuală pedagogică, indiferent personalitatea profesorului, simt că o parte dintre vechile metode nu-și mai găsesc locul. Eu sunt un spirit clasic și de multe ori mă ghidez după intuiție și încerc să simt dacă atenția celor din fața mea se evaporează. Nu cred că se impune să alterăm demnitatea materiei predate făcând-o excesiv de trendy sau de atractivă în sensul comun al așteptărilor. Cred că, la universitate, trebuie să putem și să creăm așteptări adecvate formării universitare și, îndrăznesc să spun, mai înalte decât cele la îndemână. Ceea ce presupune că trebuie să-i luăm pe studenți de unde sunt și să-i conducem către ceea ce nu cunosc și n-au cum să știe dacă ar rămâne în cercul preocupărilor obișnuite. Pe de altă parte, la vârsta formării, e foarte important să oferim, mai cu seamă prin studiile umaniste, ingrediente, dacă nu chiar modele, care să poată contribui la construirea propriului lor parcurs de viață. A învăța înseamnă a accepta să intri într-un proces de transmitere, care va conta în viață, pentru că însăși această transmitere este o experiență de viață. Lectura este experiență de viață. Discuția în jurul unei teme este experiență de viață. Nu e obligatoriu să reducem totul la utilitatea imediată, chiar dacă presiunea înconjurătoare e uriașă. Trebuie, dimpotrivă, să amenajăm un spațiu de respirație, cel puțin în anii de formare universitară, în anumite domenii, în care să învățăm utilitatea inutilului. Recomand, printre altele, cartea regretatului profesor italian Nuccio Ordine, Utilitatea inutilului. Un manifest, tradusă și în limba română.  

R.: Ce proiecte de cercetare din cariera dumneavoastră considerați că au avut cel mai mare impact şi de ce?

B.T.C.: Nu știu dacă aș putea propune aici o evaluare. Cred că mă aflu încă în plin proces de publicare a rezultatelor diferitelor proiecte de cercetare la care am luat parte sau pe care, într-o anumită măsură, le-am inițiat. Cercetările mele s-au aflat mereu la intersecția domeniilor, având o dominantă istorică, fie că a fost vorba de filosofie medievală sau de teologie patristică, de istoria creștinismului sau de istoria religiilor. E cert că până acum o linie distinctă de studiu a fost istoria angelologiei, unde mă simt în continuitate și în același timp în complementaritate față de demersul inaugural al profesorului Andrei Pleșu. Urmează o monografie despre tema îngerilor popoarelor ca teologie a istoriei în primele secole creștine, pe care o pregătesc. Am lucrat în ultima vreme la o istorie a receptării învierii lui Lazăr în cultura creștină, construită pe relația dintre text și imagine.

Aș aminti și cercetările asupra manuscriselor lăsate de părintele Andrei Scrima în arhiva de la Colegiul Noua Europă, pe baza cărora am publicat articole și cărți, în colaborare mai ales cu colega Daniela Dumbravă, care au fost receptate și în străinătate ca o contribuție la istoria creștinismului contemporan. Aș adăuga, în contextul colaborării cu Universitatea din București, că unele teme ale cursului-atelier pe care l-am propus au la bază cercetări desfășurate în primii ani de lucru în/ cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, ceea ce mi se pare semnificativ ca punte între cercetare și predare.

R.: Ați beneficiat de mai multe stagii și burse de cercetare în străinătate, fiind, totodată, implicat și în sfera diplomatică, ca ambasador la Sfântul Scaun. Cum ați descrie aceste experiențe și în ce fel v-au influențat activitatea de predare și de cercetare?

B.T.C.: Am avut și am încă, având în vedere recenta hirotonie ca preot, un parcurs atipic, trebuie să recunosc. Colegi de-ai mei, ale căror rezultate excelente în cercetare sunt bine cunoscute, au urmat calea cea mai indicată, fără itinerarii colaterale. În ce mă privește, se știe că am activat mai mulți ani în serviciul public, iar o parte dintre aceștia ca ambasador pe lângă Sfântul Scaun, unde cred ca am acordat un anume relief diplomației culturale și relațiilor cu instituțiile academice pontificale. Deci, legătura cu viața academică nu a fost întreruptă. Am susținut conferințe ca invitat, însă ritmul și solicitările activității diplomatice nu permiteau o continuarea constantă a preocupărilor mele intelectuale. Astfel că atunci când mi-am încheiat mandatul am dorit revenirea la ceea ce constituia vocația mea inițială. Pot însă spune că relația cu mediul universitar pontifical și, în genere, italian a avut unele efecte, inclusiv instituționale. Sunt bucuros că în acea perioadă cardinalul Gianfranco Ravasi, pe care l-am însoțit în țară, a primit titlul de doctor honoris causa al Universității din București (anul 2011) și că mai multe proiecte de colaborare inter-universitară au fost inițiate, printre care și cursurile de limbă română de la Institutul Pontifical Oriental, proiect moștenit, pe care Ambasada noastră a reușit atunci să-l concretizeze. Ceea ce e mai important pentru activitatea didactică e că am avut prilejul să întâlnesc și să asist la conferințe sau cursuri magistrale ale unor mari profesori din toată lumea, care erau invitați de universitățile pontificale. Prin urmare, au fost ocazii în care, direct sau indirect, am învățat câte ceva. 

R.: În ce alte proiecte de cercetare sunteți implicat în prezent?

B.T.C.: Sunt foarte bucuros să pot participa în prezent, grație colegului Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor, la un proiect de cercetare și editare a manuscriselor inedite ale lui Mircea Eliade, aflate actualmente în patrimoniul Institutului. Ca proiect personal, voi continua istoria învierii lui Lazăr, dar de această dată în perioada modernă și contemporană. Fac parte dintr-un proiect de cercetare coordonat de colega Marilena Vlad, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, despre istoria receptării ideii de ierarhie în gândirea bizantină. Nu lipsesc din planul de lucru nici traducerile din latină sau greaca veche. La invitația colegului Alexander Baumgarten, m-am alăturat echipei sale care va propune traducerea integrală a marii opere augustiniene Despre Cetatea lui Dumnezeu în recent fondata colecție Biblioteca augustiniană de la Polirom.