„Mintea unui pilot și mintea unui filolog nu au nicio frază în comun”, interviu cu Cristina-Alice Toma, primul lingvist-pilot din UB

Zboară zilnic printre sute de studii de lexicologie, semantică și terminologie și îi place acest lucru la nebunie. Ne-am întrebat, însă, dacă e mai greu să obții un brevet de pilot sau o teză de doctorat.

După o perioadă de căutări, iată că am găsit și persoana potrivită care să ne ofere nu doar răspunsul dorit, ci și câteva inside-uri despre modul în care utilul, plăcutul și necesarul se pot îmbina perfect: nimeni altcineva decât conf. univ. dr. Cristina-Alice Toma.

Cadru didactic al Facultății de Litere a Universității din București, lector de limba română la Universitatea Liberă din Bruxelles și… proaspăta posesoare a unui brevet de pilot, Cristina ne-a mărturisit că fiecare zbor este echivalentul unei teze de doctorat: permanent, atât la sol, cât și în zbor, sunt o mulțime de decizii de luat și sunt necesare la fel de multe cunoștințe.

Cu muzica în căști și cu sportul în sânge, conf. univ. dr. Cristina-Alice Toma  ne va vorbi, în cele ce urmează, despre cât de ușor sau, dimpotrivă, cât de greu este să fii cu picioarele pe pământ dacă te afli la manșa unui avion.

Reporter: Vă felicităm pentru reușita de a obține brevetul de pilot la renumita Școală de Aviație din Bruxelles. Ce a însemnat pentru dvs. obținerea acestui titlu și cu ce moment din cariera dvs. de filolog l-ați putea compara?

Cristina-Alice Toma: Ca să răspund la această întrebare, v-aș ruga să-mi permiteți să încep cu… un fel de poveste.

A fost odată, într-un timp sculptat de Soare cu lumina sa strălucitoare, un munte gigant care găzduia Zâne-Bune și Feți-Frumoși. Nu departe de acolo, pe un tărâm scăldat de talazuri năucitoare, se întindea împărăția unui Împărat blestemat. Blestemul împăratului mincinos a fost să aibă o pocitanie de fiu care se hrănea cu carne de om. Ca să-și păzească poporul de năpastie, împăratul convoacă pe cel mai iscusit arhitect să zidească un palat nemaivăzut în lume, de unde cel care intră nu mai poate niciodată ieși.

Astfel, carnea de om era numai tributul dușmanilor învinși care sacrificau în palatul fiului de împărat blestemat, în fiecare an, șapte trupuri de fecioare și șapte trupuri de feciori. Trecură un an, trecură doi și fiul hâlpav se tot ospăta cu carne de fecior și de fecioară jertfită de dușman pentru pace. Al treilea an, veniră însă rândul unui viteaz fecior să ajungă pradă în palat. Arhitectul nu a mai putut păstra tăcerea și, cu secretul labirintului aflat, eroul viteaz și-a salvat viața ucigând lighioana închisă în castel. Împăratul s-a înfuriat când adevărul crimei a fost scos la iveală.

Pedepsiți, bătrânul arhitect și fiul său, devin prizonierii castelului pe care el însuși îl clădise. Ingeniozitatea, iscusința, inteligența mânate de dragostea pentru fiul său îi salvează  pe amândoi. Din resturi de păsări, din pene și fulgi rămase prin castel, din petice din haina sa, toate prinse cu ață și ceară, bătrânul face aripi să zboare. Și, dintre ziduri de labirint ucigător, tată și fiu se înalță salvați de zbor. Viața pe care zborul le-o da era între Soare și Mare, nici prea sus – unde ceara se topea, nici prea jos – unde ceara se spăla. În zbor, tatăl ajunge pe o insulă și-l va ucide pe rege într-o baie de smoală când acesta îi dibuiește ascunzătoare printr-un răspuns inteligent al gazdei sale, răspuns pe care doar bătrânul arhitect l-ar fi putut ști. Fascinat de zbor, fiul se avântă spre soare, aripile i se topesc și – căzut pe pământ – moare.

Ușor de recunoscut pentru oricine: nu e o poveste, e legenda lui Dedal și Icar, legenda omului care reușește să zboare. Interpretările frecvente păstrează de aici ideea zborului reușit și a curajului omului care-și depășește condiția de vietate teriană pedestră. Este uitată interpretarea restricției altitudinii zborului, condiția păstrării echilibrului reușitei fără prețul vieții. Pentru Dedal un zbor reușit păstrează înălțimea potrivită între cer și mare. Morala este să ne ferim atât de himere – idealuri nesăbuite –, cât și de lene – lipsa oricărui scop – , absența dorului de provocare.

Aș rămâne deocamdată și eu la prima interpretare. Și voi reveni mai târziu asupra celei de-a doua interpretări. Reușita înseamnă curaj, înseamnă cutezanță. E frumoasă seria sinonimică a acestui cuvânt: „CUTEZANȚĂ s. bărbăție, bravură, curaj, dârzenie, încumetare, îndrăzneală, neînfricare, semeție, temeritate, (livr.) intrepiditate, petulanță, (rar) cutezare, (pop. și fam.) suflet, (pop.) inimă, voinicie, (înv.) dârzie, îndrăznire, mărinimie, semețire, (grecism înv.) taros. (Dovedește o mare ~ în acțiunile sale.)” (Sinonime 1982). N-aș vrea să mă lansez în speculații etimologice, etimologia nefiind specializarea mea directă. Mă mulțumesc totuși, pentru savoarea vocabulei, să notez aici drumul său din vechea Eladă, trecând prin Roma, pentru a ajunge la Pontus Euxinus. Este etimologia consemnată de Scriban (1939): „lat. cottizo, cottĭzare, d. mgr. kottízo, joc cu zarurile”. Și, pe acest drum, vocabula păstrează până astăzi riscul ca sâmbure ascuns al jocului, ceea ce Șăineanu (1929) deducea inteligent din termenul grecesc: „Gr. bizantin KOTTÍZO, a juca în zari (termen primitiv de joc): de unde a risca”.

Obținerea brevetului de pilot a însemnat cutezanță și risc asumat. A însemnat cutezanța de a pregăti un examen. Pe scurt, prin intrapolare, aș putea spune că licența de pilot a fost un examen reușit. M-am bucurat tare mult când managera școlii Brussels Aviation School (BAS) a adăugat reușitei mele la examenul final calificativul „strălucit”. Dar, de fapt, obținerea licenței de pilot nu înseamnă un examen, ci o serie de examene care a culminat cu testul practic final pe 1 iulie 2019. Examenul final l-aș putea compara cu unul dintre cele mai recente examene din cariera mea de filolog: concursul pentru ocuparea postului de conferențiar în cadrul Departamentului de Lingvistică al Facultății de Litere, Universitatea din București. Ambele examene au fost pregătite cu seriozitate maximă și ambele examene veneau după un parcurs lung, cu multe sacrificii și cu multă muncă, cu imensă responsabilitate față de scopul asumat și cu respect absolut pentru tot ce a însemnat drumul către acesta – oameni și fapte.

Însă, în plus, examenul final de pilot se gravează în memoria mea ca un examen cu totul special: primul examen fără emoții.

R: După nici doi ani de la primul zbor, ați devenit pilot cu acte în regulă. Ce ne puteți spune despre experiența de a deveni pilot vs. experiența de a deveni cadru didactic?

C.A.T.: M-au fascinat întotdeauna norii. Cartea lui Petru Creția, Norii, ajunsă acum la 40 de ani de la prima publicare, a fost una dintre lecturile de adolescență la care reveneam cu nesaț. Norii: i-aș privi la nesfârșit, i-aș lăsa să-și deseneze dansul și să-și cânte simfonia în înalt de văzduh, iar apoi, cu ochii închiși, aș continua să creez cu mintea și imaginația mea, spectacolul început de ei, întrebându-mă: oare ce alte unduiri le-aș putea atribui, oare ce alte forme le-aș putea da, oare ce muzică aș compune. Și le-aș spune că e coregrafia lor, le-aș spune că e muzica lor iar apoi, după ce am visat lung ca să mă satur de nori, de dansul lor, de cântul lor,  în cele din urmă, de prea multă uimire, de prea multă visare sau de prea mult dor de ei, de norii mei, pentru a-i revedea, aș deschide ochii mari la cer, din nou, cu aceeași sete de a căuta – de la orizont spre zenit, la dreapta mea și la stânga mea, iar apoi de jur împrejur într-o piruetă cvadruplă – de a căuta iar și iar un pui de nor sau un nor mare, o familie de nori călătorind spre Soare-Răsare și aducând ploaie sau un norișor semeț și îndrăzneț căruia nu-i e teamă de altitudine și se înalță fără greș până la liman de stratosferă unde-și deschide, după ce politicos a cerut permisiune, deși știe deja că pe nimeni nu va deranja – pălăria sa de soare.

Poate din dragostea mea prea mare pentru nori ajung să mi se spună uneori – chiar dacă logic nu pare să fie nicio legătură aici – că par cu capul în nori – ceea ce-mi pot explica – sau că sunt cu capul în nori – ceea ce e de cele mai multe ori fals, după părerea mea – însă atunci, în glumă, pentru a fi la unison cu cei care cred așa despre mine, spun că am ales aviația pentru a vedea, la propriu, cum e să fii cu capul în nori. Și chiar și numai pentru atât, merită să devii pilot.

Dacă mă gândesc cum am devenit profesor, aș spune că profesor nu am devenit, ci am fost  și sunt pentru că m-am născut într-o familie de profesori: mama – profesoară de istorie și geografie; tata – profesor de matematică; o mătușă – profesoară de română; o altă mătușă – profesoară de biologie, nașa – învățătoare, prieteni de familie foști colegi de facultate ș.a.m.d. Și, în această împrejurare, am simțit ca naturală această profesie de dascăl, de formator, de îndreptar și creator de minți și suflete, de făurar de oameni; n-am căutat-o și nu m-a căutat, nu ne-am găsit, nici forțat, nici fortuit. Profesorul din mine era cu mine dintotdeauna. Am adăugat cercetătorul, cercetarea fiind o prelungire firească a dorinței de cunoaștere, a dorinței de a cunoaște și de a împărtăși cunoaștere – trebuie să știi mai întâi pentru tine imens de mult și de bine, pentru a putea fi părtaș, cu responsabilitate, la tradiție de păstrat, transmis și îmbogățit din generație în generație, la inovație, la modernitate, la postmodernitate, la contemporaneitate și la viitor.

Lăsând la o parte norii și poezia lor, oricât de cu capul în nori aș fi fost sau aș fi, n-am crezut niciodată că pot fi pilot, că voi fi pilot. Dorința de a deveni pilot a fost o confruntare cu imposibilul, iar apoi, o dovadă că imposibilul e posibil. Nu întotdeauna. E vorba de cutezanță, însă cutezanță măsurată.

 R: Cum se îmbină cele două profesii (cadru didactic și pilot)? Există vreun numitor comun între acestea?

C.A.T.: Nimic în comun. Absolut nimic. Dacă ne referim la cunoștințe. Nimic din ce e în capul unui filolog nu se regăsește în capul unui pilot. Mintea unui pilot și mintea unui filolog nu au nicio frază în comun. Nici măcar o frază. Poate doar câteva dintre cuvintele de bază ale vocabularului printre care, inevitabil, conectorii. Dar chiar și aceștia selectiv și, de multe ori, cu frecvențe inversate. Departe de intersecția dintre lingvistică și matematică pe care am explorat-o și exploatat-o frumos în prima mea teză de doctorat. Limbajul matematic era un titlu sugerat de D-na Prof. Gabriela Pană-Dindelegan. Iar Termeni matematici interdisciplinari  a fost teza coordonată de D-na Prof. Angela Bidu-Vrănceanu.

Dacă trecem de la cunoștințe la capacități și caracter situația se schimbă. Total. Totul e în comun. Tot. Respect, responsabilitate, concentrare, dăruire, determinare, decizie, forță, precizie, perfecțiune, seriozitate. Poate în aviație ai nevoie de un ingredient în plus. Unii îl numesc curaj. Alții – ca directorul școlii Brussels Aviation School Cédric Collette – un dram de inconștiență. Personal, acest ingredient necesar îl numesc dragoste de zbor. Dacă iubești zborul – zbori. Altfel nu se poate. Nu există o singură dragoste de zbor. Tipurile sunt diferite. Am câteva exemple: Antoine de Saint-Exupéry, Jacques Brel, Neil Amstrong, Regele Mihai.

Se spune că Regele Mihai s-a îndrăgostit de zbor în urma turbulențelor. Era în vremea celui de-al Doilea Război Mondial și Majestatea Sa îl însoțea pe mareșalul Antonescu pe frontul din Crimeea. Zborul zbuciumat în care i s-a făcut rău l-a purtat în cockpit, pe post de copilot, lângă Udriski. La manșa avionului și-a regăsit starea de bine și îndrăgostirea de zbor. Un an mai târziu, în 1943, după numai trei săptămâni de zbor, obținea permisul de pilot. Pasiunea pentru zbor și avioane o va păstra toată viața.

Antoine de Saint-Exupéry sublimează zborul în literatură. Curat sublim! Nimic mai plăcut la citit decât Courrier sud! Ca să nu mai amintim Micul Prinț. Una dintre cele mai traduse și citite cărți. Pentru cei mici și pentru cei mari. Ce imagini minunate! E ce vede un pilot!

Jacques Brel cântă zborul. Boema insulei aproape pustii. Marea cucerită de zbor. Infinit și finitudine a clipei. Îngemănate paradoxal. Oximoronic.

„Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire.” – afirma primul om care a pășit pe Lună. Acum exact 50 de ani. După ce a fost pilot de încercare, pilot de vânătoare  și astronaut, s-a întors la catedră fiind profesor de aviație. Oare voi putea fi vreodată instructor de zbor? Atâtea secrete pe care le-aș avea de spus!

R: Care a fost momentul cheie care v-a determinat să vă înscrieți la cursurile Școlii de Aviație din Bruxelles? Cum au reacționat cei ce vă cunosc la aflarea acestei vești?

C.A.T.: Era în primăvara anului 2015. Căutam un cadou pentru ziua mea. În 2013 îmi oferisem o vizită în Australia, în 2014 o rochiță specială, iar acum mă gândeam la un vis mai vechi – un salt cu parașuta. La saltul cu parașuta îmi zburase gândul de nenumărate ori în zile lungi de studiu petrecute în Căminul Grozăvești. Studiul rămăsese studiu fără încetare până în 2013, când am terminat al doilea post-doctorat (paranteză necesară: în 20 de ani calendaristici acumulasem peste 40 de ani de studii universitare, doctorale, postdoctorale, cu specializări care se suprapuneau în timp uneori îndoit sau chiar întreit). Și abia acum venea momentul în care gândul avea un mic răgaz să zboare spre alte zări, spre acel salt (un altceva care urma să-mi adauge încă aproape 4 ani de studii în portofoliu). Oferte amestecate se îmbulzeau sub privirea mea scrutătoare pe diverse site-uri. Saltul era acolo. Lângă botezul aerului. A doua zi, înarmată cu timp și răbdare pentru rezervare, deschid site-ul. Oferta pentru salt dispăruse și rămăsese numai botezul aerului. Fie! Tot în văzduh se petrece. Așa a fost să fie! Atunci să fie așa!

O să aterizăm pe iarbă? Da. Și o să decolăm tot pe iarbă. Decolare. Nu, n-o să strivesc șoaptele greierilor din iarbă. O să-i rog să fie răbdători și să tacă pentru câteva secunde. Semnalul începerii tăcerii este full throtle, motorul turat la maxim. Copil, aveam alt semnal: La popa la poartă/ E-o pisică moartă/ Cine-o râde și-o vorbi/ S-o mănânce coaptă/ Cu mărar, cu pătrunjel/ Cu untură de cățel. S-a închis poșta! Când elicea se rotește, greierii tac. Și iarba tace. Covorul cerului coboară lin. Și micuțul Piper Tomahawk PA-38-112 – este doar de 10 ori cât mine, are 500 de kg – adaugă mândru pe covor de cer un mic decor. Inconfundabil. Zâmbește șăgalnic vârfurilor copacilor din pădurea care crește nestingherită la capătul pistei 12L. Pe covorul cerului dă mâna cu o rază de soare. Și începe jocul de zbor. Aici cuvintele mor. Greierii cântă, iarba foșnește. Iar cuvintele tac.

Pe 16 iunie 2014 eram pe aerodromul de la Cerfontaine. Ședința de zbor începea cu o introducere teoretică. De ce zboară avionul? Nu-mi amintesc prea bine răspunsul meu. Dar a fost unul de filolog. Cam așa: Și păsările zboară! Nu-i așa? Răspunsul pilotului era într-o formulă precisă: portanța L= C_L.1/2.ρ.v².S. Cât de exact! Impresionant! E frumos ce am învățat! Vreau să știu mai mult!

Urma zborul. Zburam 36 de minute cu un Cessna. Un zbor scurt, dar bine înrădăcinat în memoria mea. Un zbor în care m-am îndrăgostit de zbor. A fost dragoste la prima senzație – a plutirii, a cuceririi văzduhului, a dansului cu norii, printre nori și deasupra norilor, a elixirului libertății de mișcare. Rămânea o singură constrângere – nu eram singură în avion. Aș fi vrut tare mult să fiu doar eu și avionul. A fost o dorință arzătoare. Și trei luni mai târziu eram iar înapoi la studiu, după o pauză de numai doi ani. Era iar prima zi de școală! Cât entuziasm și câtă energie! Eram din nou în clasa întâi, în anul întâi, boboc plin de speranță! Să zbor eu și avionul! Eu să zbor, el să zboare, să zburăm! Rațiunea îmi spunea: im-po-si-bil! Dar nu rațiunea avea decizia, ci diligentia, inteligența afectivă, phronesis a lui Aristotel, înțelepciunea experienței sau, poate mai exact, credința creștinească românească! Am crezut din prima clipă în zbor. Dumnezeu m-a ajutat!

M-au ajutat și cei din jurul meu. Cu încrederea lor, iar uneori chiar și cu scepticismul lor. Nu povesteam prea mult despre acest lucru. Păstram pentru mine. Eu aveam credința mea de nezdruncinat că voi zbura singură. Nu-mi era încă foarte clar că vreau licența PPL. Să zbori singur ca elev este ceva. Să fii pilot e însă altceva. O prietenă filolog și psiholog gestalt, Tatiana Benchea, mi-a spus cu convingere: „Ți se potrivește!” Am fost un pic uimită că mă vede pilot. Dacă tu zici așa, cu-atât mai bine! – mi-am spus în mintea mea. Am aflat cu surprindere că mulți din jurul meu visaseră să zboare, dar nu deveniseră piloți. Franz visase să fie pilot de vânătoare. Tot visul de pilot îl avusese și un alt coleg. Françoise luase ore de zbor, dar nu până la capăt… Tu o să mergi până la cap! Și am descoperit că intru în contact direct cu piloți – ceea ce nu mai întâlnisem până atunci. Tatăl Monicăi fusese comandant de aeronavă TAROM. I-am vorbit despre pasiunea mea pentru aviație și i-am cerut un sfat. Nicio clipă nu s-a îndoit de faptul că voi fi pilot. Mi-a spus că fiecare avion e altfel. Și când voi schimba avioanele va fi interesant…