„Studenții ar trebui implicați mai mult în proiectele de cercetare derulate în universitate”, interviu cu prof. univ. dr. Andrei Păun

Profesor în cadrul Departamentului de Informatică al Facultății de Matematică și Informatică a UB, Andrei Păun a câștigat, în cadrul celei de-a doua ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cel mai prestigios articol al anului 2018 din domeniul Științelor Exacte și al Ingineriei”.

Lucrarea premiată, intitulată Spiking Neural P Systems With Polarizations, a fost publicată în IEEE Transactions on Neural Networks and Learning Systems, poziția 2 din 103 în domeniul Computer Science, Theory & Methods, conform factorului de impact pentru listele UEFISCDI din 2018.

Despre complexa sa activitate didactică și de cercetare, despre relația cu studenții, precum și despre provocările interdisciplinarității din domeniul ,,bioinformaticii” ne va vorbi, în cele ce urmează, chiar prof. univ. dr. Andrei Păun.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a doua ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cel mai prestigios articol al anului 2018 din domeniul Științelor Exacte și al Ingineriei”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Andrei Păun: Este, evident, o mare satisfacție să ți se recunoască munca depusă de-a lungul mai multor ani la nivelul Universității. Mă bucur că acest premiu a fost înființat și, evident, mă bucur că sunt unul dintre câștigătorii acestui premiu la această a doua ediție. De asemenea, îi felicit pe colegii de la celelalte secțiuni care au câștigat premii similare.

R: Cercetarea dumneavoastră aparține unei direcții din domeniul ,,bioinformaticii”. Ce trebuie să facă un cercetător pentru a dobândi ,,echilibrul” necesar unei abordări interdisciplinare?

A.P.: Interdisciplinaritatea implică mai multă cunoaștere și mai multă muncă, pe de o parte, și, pe de alta, trebuie să ai discernământul necesar pentru a recunoaște rezultatele importante într-o altă zonă de cercetare decât cea în care te-ai format în timpul studiilor universitare. În particular, domeniul Calculului molecular/Bioinformaticii poate fi privit ca un melanj dintre două domenii care au schimbat dramatic modul nostru de înțelegere al organismelor și cercetarea în sine. Astfel, informatica s-a dezvoltat dramatic în ultimele patru decenii, integrându-se în societate la toate nivelurile. În acest moment avem mini-calculatoare în mașini, frigidere, televizoare, mașini de cafea etc. În plus, nu cred că există prea multe domenii de cercetare în care să nu se folosească calculatorul. Biologia, pe de alta parte, a „explodat” mai ales în zona de Genetică și Biologie Moleculară în urma secvenţionării genomului uman (în anii 2000) ceea ce a dus la o mult mai bună cunoaștere a modului în care funcționează celulele.

R: Pentru a înțelege mai bine esența articolului „Spiking Neural P Systems With Polarizations”, povestiți-ne, pe scurt, ce sunt aceste „Sisteme P Neurale de Spiking”. Ce v-a determinat să alegeți această temă?

A.P.: Articolul descrie o modalitate de a folosi celulele neuronale pentru a face calcul, deci, în termeni simpli, folosirea celulelor neuronale pe post de calculator. Motivația inițială vine din observația că celulele neuronale sunt mult mai lente decât un calculator modern, procesează informația într-un mod destul de aleatoriu, și totuși, când lucrează într-o rețea cum este creierul uman, ajung la rezultate mult mai rapide în ce privește recunoașterea de forme, recunoașterea de fețe etc. Așadar, se dorește folosirea „arhitecturii” din creier pentru a crea calculatoare care ar trebui să aibă rezultate mult mai bune decât calculatoarele actuale.

R: O altă lucrare a dvs., “The Power of Communication: P Systems with Symport/Antiport”, a fost selectată de Thomson ISI Essential Science Indicators printre cele mai citate lucrări, fiind plasată printre cele mai bune 1% lucrări din domeniu. Ne puteți oferi mai multe detalii cu privire la tema abordată în cadrul lucrării? Ce a însemnat pentru dvs. faptul că lucrarea a fost atât de bine receptată la nivel internațional?

A.P.: În lucrarea menționată de dumneavoastră am arătat că se poate face calcul universal cu anumite celule (tot ce se poate calcula cu un calculator se poate calcula și cu acele celule). Chestiunea remarcabilă pe de o parte și surprinzătoare pe de alta a fost că am arătat că respectivele celule au nevoie doar de procese de tip symport şi antiport (foarte cunoscute în Biologie) pentru a face calcul universal. Aceste procese doar mută elementele între diversele componente ale celulei. Ideea de a avea o celulă pe post de procesor este foarte interesantă din mai multe motive: necesarul de energie este mult mai mic, după momentul inițial în care se face „design-ul” respectivei celule, „producția” se face ușor, prin diviziunea celulară.

R: Sunteți, în prezent, profesor universitar în cadrul Facultății de Matematică și Informatică. Sunt cele două profesii – cadru didactic și cercetător – complementare?

A.P.: Profesiile de cadru didactic și de cercetător sunt, la prima vedere, destul de diferite, dar, de fapt, pentru a fi un bun cadru didactic trebuie să fii și un bun cercetător. Implicația inversă nu este neapărat adevărată (ca să intru puțin și în logică). Lăsând gluma la o parte, consider că ambele „profesii”, cum le numiți dumneavoastră, sunt de fapt o singură „profesie”: cea de dascăl. A fi un dascăl bun necesită atât aptitudini de predare (psihologie, pedagogie etc.), cât și aptitudini de cercetare pentru a fi la zi cu rezultatele din domeniul tău de activitate si pentru a putea să le explici studenților relevanţa anumitor noțiuni şi rezultate care sunt predate la curs. Toate acestea necesită timp și energie, ceea ce presupune un stil de viață dedicat celor două „profesii”: cercetător şi profesor, pe scurt dascăl.

R: Pe de altă parte sunteți, din 2004, conducător de doctorate în Statele Unite ale Americii. Ce ne puteți spune despre universitățile din cele două țări în care activați și despre cultura organizațională a fiecăreia? Dar despre studenții din cele două țări?

A.P.: În SUA am activat într-o universitate politehnică (unde ingineria era foarte importantă) şi implicit colaborările de acolo au fost mult mai „aplicate” decât într-o universitate cum este Universitatea din București. Și în SUA aveau un premiu similar celui pe care l-am obținut de la universitatea noastră, doar că era deschis doar pentru cadrele didactice „tenured” (care aveau contract permanent și doar de la nivel de conferențiar în sus). Sunt multe diferențe în ce privește cultura organizațională, și aș spune că cea mai mare diferență dintre cele două universități ține de tipul de raportare la centru. Și aici aș remarca faptul că Universitatea din București promovează un stil mult mai descentralizat.

În ceea ce privește studenții, am o mică poveste de relatat: am predat cursuri la nivel universitar atât în Canada în timpul doctoratului, cât şi în SUA şi, evident, în România. Pot spune că, în perioada când predam în Canada, aş fi estimat că jumătate dintre studenții mei nu ar fi trecut cursurile/anul dacă ar fi fost în ţară în perioada când mi-am făcut eu studiile. Peste câțiva ani am plecat în SUA unde estimam că doar o treime dintre studenții de acolo nu ar fi promovat cursurile în ţară. După alți ani m-am întors în ţară unde am găsit, spre surpriza mea, studenți cam de același nivel cu cei din Canada sau SUA.

Daca ar fi să compar studenții din cele trei ţări, aș spune că nu am remarcat mari diferențe în ce privește cunoștințele, dar aș remarca, totuși, că studenții din țara noastră sunt poate un pic mai bine pregătiți față de cei din SUA sau Canada, mai ales în ceea ce privește cunoștințele de matematică, dar, pe de altă parte, parcă dau dovadă de puțin mai mult dezinteres în ceea ce privește învățarea noțiunilor.

R: Considerați că studenții ar trebui să fie implicați într-o măsură mai mare în diverse proiecte de cercetare? Pe de altă parte, dacă vă raportați la perioada studenției dumneavoastră, considerați că s-a schimbat „profilul studentului”?

A.P.: Da, cred ca studenții ar trebui implicați mai mult în proiectele de cercetare derulate în universitate. De fapt, în SUA și Canada erau proiecte și resurse guvernamentale specifice atragerii spre cercetare a studenților de la licență. Din câte știu, nu există așa ceva la nivelul României. „Profilul studentului” este evident modificat, deja am ajuns la generația Z, care pune întrebări, vrea să știe motivația anumitor chestiuni, vine deja „deformată” de tehnologia care ne-a dat inclusiv verbul sinonim cu căutarea pe internet din Engleză: google it. Este generația care necesită „instant gratification” și asta trebuie să se vadă şi la nivelul cursurilor pe care le predăm pentru că altfel îi pierdem.

R: Considerați că experiența (atât cea didactică, cât și cea de cercetare) din străinătate v-a influențat modul de predare? Ați recomanda și experiența oferită de o universitate internațională doctoranzilor care doresc să urmeze o carieră didactică? Care ar fi cel mai important motiv?

A.P.: Orice experiență ne schimbă. Întrebarea relevantă ar fi dacă schimbarea este în bine sau nu. Cred că, dacă aş fi făcut doctoratul în ţară, aş fi fost mult mai axat pe teorie. Experiența din străinătate a fost cea care m-a obligat să caut direcții de cercetare cât mai practice pentru „teoriile” pe care le-am îndrăgit. Dacă copiii mei m-ar întreba unde să facă facultatea/masteratul/doctoratul: în ţară sau în străinătate, le-aş recomanda să facă facultatea și poate și masteratul în ţară, dar, pentru nivelul doctoral, le-aş sugera să încerce să vadă cum merg lucrurile în afară. Motivația e simplă: cred că la nivel de științe exacte Universitatea din București are multe programe de studiu similare sau la același nivel cu cele mai importante universități ale lumii (MIT, spre exemplu), dar la nivel de master şi de doctorat pierdem teren: nu pentru că nu am avea profesori buni sau studenți bine pregătiți, dar pentru că majoritatea studenților se angajează (nu există burse de studiu masteral/doctoral care să asigure un trai decent în Capitală). În concluzie, cred că marea problemă în ţară este subfinanțarea cronică a universităților din România. Deci răspunsurile ar fi: DA și DA. Și pentru a schimba contextul, şi pentru a vedea alte moduri de a lucra şi pentru a colabora cu oamenii din alte locuri care își dedică cercetării tot timpul.

R: În loc de încheiere, vă rugăm să transmiteți un mesaj pentru organizatorii celei de-a doua Gale a Premiilor Senatului Universității din București.

A.P.: Le mulțumesc pentru organizarea acestor premii şi îi felicit pentru inițiativă.