„Studenții de acum sunt mai pragmatici, mai abili în a mânui noile tehnologii și profesorii trebuie să facă eforturi continue să țină pasul cu dezvoltarea domeniului” – interviu cu prof. univ. dr. Gheorghe Ștefănescu

Prof. univ. dr. Gheorghe Ștefănescu a câștigat, în cadrul celei de-a șaptea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „profesorul emerit al anului din domeniul Științelor Exacte și al Ingineriei”.

Din cei 26 de ani ca membru al Departamentului de Informatică al Facultății de Matematică și Informatică a UB, aproape zece ani (perioadele 2009-2017 și 2020-2021) i-a dedicat conducerii departamentului, fiind director în perioada de dezvoltare cea mai intensă a departamentului.

Despre complexa sa activitate didactică și de cercetare, despre relația cu studenții, bucuria predării, precum și despre provocările evoluției continue din domeniul Informaticii  ne va vorbi, în cele ce urmează, chiar prof. univ. dr. emerit Gheorghe Ștefănescu. Mai mult decât atât, laureatul ne-a împărtășit că primul calculator l-a cumpărat imediat după Revoluția din anul 1989, un calculator IBM 286, iar primul laptop a fost un Toshiba, pe care l-a adus din Japonia, în anul 1997, după ce a predat un semestru la o universitate asiatică.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a șaptea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „Profesorul emerit al anului” în domeniul Științelor Exacte și Inginerie. Cum ați primit propunerea Consiliului Departamentului de Informatică al FMI de a vă fi nominalizat pentru această distincție și ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Gheorghe Ștefănescu: Am fost surprins și, desigur, bucuros când am aflat că am fost nominalizat pentru acest premiu. Departamentul de Informatică este foarte mare, trecând, cu puțin timp înainte de a mă pensiona eu, borna de 100 de posturi. Deci știu, din propria mea experiență, conducând mulți ani acel departament, cât de ocupați sunt cei din conducerea sa. Cu atât mai mult apreciez efortul de a face nominalizarea.

Relația mea cu Universitatea din București (UB) a fost un fel de punct fix într-un traseu profesional destul de sinuos. Țin minte ca, fiind în clasa a VI-a la școala din comuna mea natală  – Valea Mare Pravat din județul Argeș  –, am fost întrebați ce carieră vrem să urmăm.

Eu am zis că vreau să fiu profesor de matematică la Universitatea din București, în mintea mea de atunci asta însemnând că vreau să fiu profesor de matematică, probabil că undeva la țară, făcând facultatea la București. Uite că am absolvit facultatea la UB, chiar bine (cu media 10 și „șef de promoție”), iar după o perioadă de 15 ani, când am fost cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române (IMAR)*, am devenit chiar cadru didactic la UB – întâi conferențiar, apoi, după cinci ani, profesor plin. Un alt moment-cheie cred că a fost în perioada 2001-2004 când am fost profesor vizitator la NUS (National University of Singapore), una din cele mai bune universități din lume (în domeniul Computer Science NUS este clasată în Top 20 în toate ranking-urile majore, deseori fiind chiar în Top 10, în lume). Condițiile de lucru erau foarte bune, aveam de predat doar un curs pe semestru, salariul era cam de 30 de ori mai mare, biblioteca enormă, studenți foarte buni etc. –  și a existat desigur tentația de a continua acolo, dar am ales să revin la UB. Așa că mă bucură mult acest premiu care reflectă pe deplin o legătură specială, greu de exprimat în cuvinte, între mine și UB.

R.: Aveți o carieră științifică și didactică de aproape trei decenii. Există, pe parcursul activității dumneavoastră, un moment pe care îl considerați ca având o relevanță deosebită în evoluția dumneavoastră profesională? În opinia dumneavoastră, contează mai degrabă o anumită înclinație personală sau interacțiunea cu anumiți profesori și direcționarea spre anumite zone de cercetare?

G.S.: Cariera mea la UB a fost de aproape trei decenii. Dacă includem si perioada în care am fost cercetător la IMAR, când am făcut predominant cercetare, iar predare sporadic, ajungem la peste patru decenii de activitate similară. Am adus în discuție perioada când am fost la IMAR pentru că a fost perioada mea de formare, care m-a marcat profund. Aș spune că am devenit primordial cercetător, iar cariera de profesor a venit ulterior. Gabriel Liiceanu spunea cândva că o persoană are trei vârste: una oficială, una biologică (dată de starea de funcționare a corpului) și una psihologică (o perioadă din viață trăită când persoana respectiva s-a simțit cel mai bine). Aș zice că vârsta mea psihologică de acum este în jur de 30 de ani! Deși a fost o perioadă de mari restricții în România, anii 1980-1990 au reprezentat perioada care mi-a definit cariera profesională. În acea perioadă am avut (eu, cel puțin) libertatea de a alege subiectele de cercetare pe care le doream, fără limita rigidă de timp ori obligații de raportare regulată – important era să obții rezultate cât mai bune. În acea perioadă (anul 1986), am descoperit o structură algebrică nouă, care apare în studiul schemelor de programe. Ulterior, structura a fost redescoperită în multe alte domenii. Robin Milner, laureat al Premiului Turing (cunoscut ca Premiul Nobel pentru Informatică) a regăsit-o, în anul 1994, în Reflexive Action Calculi. Ea a fost redescoperită și în grupurile cuantice, în perioada 1994-1996, iar cel mai popular nume sub care este cunoscută acum –„traced monoidal category” – vine din acest domeniu. Ulterior am publicat o monografie pe tema asta – „Network Algebra”, publicată de Editura Springer în anul 2000.

Am amintit cele mai de sus și spre a justifica răspunsul la ultima parte a întrebării. Cred că talentul este foarte important, dar el conturează doar domeniul în care ai putea activa performant. Restul, depinde de structura fiecăruia: (1) unii pot găsi resurse interne și satisfacție în a urma o cale mai personală de cercetare, cu avantajele și dezavantajele pe care le poate aduce; (2) alții, din contră, se pot simți bine făcând lucruri care au un impact imediat, lucrând pe teme de cercetare deja existente, în echipe mari și în concurență cu alții. Un exemplu elocvent de structura de tipul (2) este prof. univ. dr. Ion Stoica, cadru didactic la UC Berkeley, cu peste 150.000 de citări în Google Scholar și devenit miliardar, odată cu fondarea companiei DataBricks împreună cu colegii săi. El spunea, într-un interviu recent, că a plecat din România, după Revoluție, undeva unde ce va face să aibă impact – și este clar că a reușit.

Eu am fost mai mult o persoană de primul tip (1) și chiar dacă am făcut și lucruri mai practice, precum limbajul de programare Agapia, în lipsa unui echipe care să scaleze acele rezultate, impactul a fost limitat.

R: Care sunt acei profesori care v-au marcat în mod deosebit în timpul studiilor și în ce mod au  contribuit aceștia la evoluția dumneavoastră profesională și personală?

G.S.: În perioada preuniversitară, profesorii Vasilescu (de la școala din comuna Valea Mare, Pravăț) și Posoiu (de la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel) au fost cei care mi-au descoperit talentul pentru matematică și m-au ajutat să mi-l dezvolt, în special prin participarea la olimpiadele de matematică și rezolvarea de probleme din „Gazeta Matematică”. Am luat de două ori mențiune la faza națională a Olimpiadei de Matematică, iar diploma mi-a fost înmânată de Grigore Moisil, un pionier recunoscut al introducerii informaticii în România (pe atunci se dădea, de regulă, un singur premiu I, unul II și unul III; în clasa a X-a, când am ieșit al treilea, nu s-a dat premiul I, deci am primit prima mențiune). Poate că asta a înclinat balanța de a da admitere la informatică, și nu la matematică.

 

În perioada studiilor universitare am avut mulți profesori buni, atât la matematică, cât și la informatică – amintesc că, în acea perioadă, primii doi ani erau comuni la informatică și matematică, iar noi chiar am avut o serie mixtă cu două grupe de matematică și două de informatică. Ar fi prea lung să înșir aici numele profesorilor care m-au marcat, dar nu pot să nu amintesc doi profesori: profesorul Virgil Cazănescu (cu care am finalizat lucrarea de licență și cea de master) și profesorul Sergiu Rudeanu cu care am finalizat doctoratul. În facultate am avut iubiri multiple (m-am ocupat într-o vreme, destul de serios, chiar de inteligența artificială!), dar, în final, prin influența celor pomeniți mai sus, am ajuns să lucrez în domeniul „sistemelor formale”, care însemna a face matematică pe modele din informatică; în particular, modele studiate de noi vin dinspre mașini de calcul, programare, verificare. 

R.: Cum ați descrie legătura dumneavoastră cu studenții de-a lungul timpului? Au existat transformări în timp din acest punct de vedere? Ați devenit pe parcursul anilor mai apropiat de studenții dumneavoastră, mai ales că acum coordonați doctoranzi și aveți cursuri la Școala Doctorală?

G.S.: La început am ținut multe prelegeri la seminarele științifice unde audiența era formată mai mult din colegi și mai puțin din studenți, iar topicile erau mai mult de cercetare. Odată cu mutarea funcției de bază la UB, ponderea studenților care au audiat expunerile mele a crescut. În plus, am avut ocazia să predau și în Japonia (un semestru la nivel de master), în Germania (expuneri la Școala Doctorală), în Singapore (trei ani la licență), ori la celebra Școală Doctorală de la Marktoberdorf.

Ce pot spune este că am fost mai apropiat de studenți când formațiunile de lucru erau mai mici, diferența de vârstă era mai mică, iar topicile predate aveau o tentă mai mare de cercetare. Pare destul de clar că atunci când formațiunile de lucru sunt mari (sute de studenți) ori când se predau topici mai obișnuite, pentru care există surse de informații accesibile, relația cu studenții este mai puțin strânsă. Ce este interesant, la Informatică, este că dinamica extraordinară a domeniului  face ca o diferență prea mare de vârstă să reprezinte un mic obstacol în relațiile cu studenții. Studenții de acum sunt mai pragmatici, mai abili în a mânui noile tehnologii și profesorii trebuie să facă eforturi continue să țină pasul cu dezvoltarea domeniului. 

R.:  A fi profesor ține mai ales de vocație sau mai mult de un proces de învățare și formare? Care ar fi ponderea acestora în atingerea obiectivelor în calitate de cadru didactic racordat la nevoile și așteptările elevilor, respectiv studenților?

G.S.: Cred că este nevoie de o combinație între cele două: vocație și cunoștințe. Dacă știi multe, atunci ai ce preda și studenții, în mod cert, vor fi interesați în a prelua cunoștințe de la tine, chiar dacă vor trebui să pună mai multe întrebări. Dar este nevoie și de o anume vocație, talent în comunicare, mai ales dacă predai la formațiuni mari unde nu ai timp să răspunzi pe îndelete la întrebările tuturor studenților. 

R.: Parcursul dvs. profesional este un exemplu de continuitate, perseverență, excelență și vizionarism. Cât de important este ca un student să își găsească „drumul” și, mai ales, să țină pasul cu evoluția unui domeniu de cercetare aflat într-o dinamică continuă, cum este informatica?

G.S.: Au fost multe discuții legate de statutul studenților: de ce trebuie să facă o facultate elevii? Îmi amintesc un răspuns dat cândva de președinte EUA (The European University Association), care atunci era rectorul Universității din Viena. El puncta trei motive: (1) înveți să înveți; (2) primești un feedback competent și (3) intri în competiție cu alții că tine. Chiar dacă înveți cum să înveți lucruri noi singur, este greu să le ai ulterior și pe cele celelalte două, așa că perioada în care ești student trebuie valorificată la maximum. Dacă ar fi să dau un sfat din afară, aș zice că este nevoie că un student să dea ceva mai multă atenție fundamentelor, astfel încât să poată asimila lucruri noi ulterior, dar păstrând vie o parte din ce a învățat deja. Este un proces dificil prin care se formează eul lui profesional, care îi va da identitate și stabilitate. Până la urmă, prin ce diferim de o mașină care va putea face multe din lucrurile pe care le facem noi?!

R.: V-ați născut în anul 1955, în aceeași perioadă în care era realizat primul calculator din România de către Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti, CIFA (1957). „Urmașul” său a fost MECIPT-1, „un gigant” alcătuit din 2.000 de tuburi electronice, peste 20.000 de condensatori şi rezistențe, 30 de kilometri de fire şi 100.000 de lipituri. Care a fost primul dumneavoastră computer și ce capacitate de stocare și procesare avea?

G.S.:  Informatica este un domeniu tânăr care a avut un fel de punct de inflexiune în anii 1980. Până atunci, informatica era o „știință”: întâi s-au dezvoltat  fundamentele necesare (funcții recursive, logică, mașini Turing, circuite, automate finite, limbaje formale etc.), apoi se făceau aplicații industriale. Momentul de cotitură pare a fi în anii 1980 când limbajul Pascal (mai precis, mai formal, dar mai lent) a fost înlocuit cu limbajul C (un limbaj mai inexact, dar rapid și eficient) ca principal limbaj de programare. De atunci, tehnologia a devenit motorul dezvoltării informaticii și au urmat o serie de tehnologii noi (internet, programare Web, procese mobile, sisteme cloud etc.) care au fost dezvoltate în industrie și apoi au fost preluate de lumea academică, cu restricțiile de rigoare date de statutul privat al multor tehnologii. Situația este vizibilă acum, când au fost produse sisteme de inteligență artificială mari (Large Language Models – LLM) și este o adevărată provocare pentru întreaga umanitate să le înțeleagă și să le folosească corect.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, eu lucrând mai mult în zona teoretică nu am fost interesat să am acasă sisteme de calcul prea puternice. Țin minte că am avut un calculator 286, cumpărat imediat după Revoluție – cred că avea 4 MB RAM și 64 MB Hard. Primul laptop, un Toshiba, pe care l-am adus cu mine din Japonia, în anul 1997, are Linux instalat și cred că încă mai funcționează! 

R.: Sunteți membru al mai multor echipe de cercetare naționale și internaționale, precum și foruri și organizații prestigioase care reunesc personalități din domeniul matematicii și al informatici (AMS – American Mathematical Society; EATCS – European Association for Theoretical Computer Science; EACSL – European Association for Computer Science Logics). Există o afiliere anume care are o valoare mai mare pentru dvs. în raport cu celelalte sau pe care v-ați stabilit-o ca obiectiv?

G.S.: Ar trebui adăugată și ACM (Tthe Association for Computing Machinery) la care am fost membru mai sporadic – cotizația de membru era destul de mare și nu am avut timp să folosesc benefiiciile oferite, așa că am renunțat. Nu am preferințe pentru una în mod special, căci nu am fost un membru activ în aceste organizații. Personal cred că cele două mari asociații americane ACM și AMS sunt o sursă bună de informare și stabilire de contacte pentru cei care lucrează în informatica teoretică.

Legat de proiectele de cercetare, preferința mea este pentru cele europene: deși sunt mai greu de accesat, ele îți permit să faci cercetare cu fonduri suficiente, pe teme de interes și cu parteneri din țarile occidentale unde, în general, calitatea cercetării este superioară.

R.: Și anul trecut, în 2023, la specializarea Tehnologia informației de la Facultatea de Matematică și Informatică a fost înregistrată una dintre cele mai mari concurențe la nivel de universitate (18,41 candidați / loc bugetat). Din punctul dumneavoastră de vedere, ce îi motivează pe tinerii absolvenți de liceu să aleagă această specializare?

G.S.: Creșterea numărului de studenți la Informatică este un trend internațional care se manifestă și în România. Motivațiile sunt multe și atractive: salariile mari, posibilitatea de a lucra la proiecte internaționale interesante, competențele pe care deja le au elevii (mai ales cei care participă la olimpiadele școlare), posibilitatea de a lucra de oriunde / acasă etc. În general, numărul de candidați este cam la fel la IT și la Informatică, doar că la IT sunt mai puține locuri (cam 75 versus 300). Oricum, numărul de candidați este mult peste posibilitatea de școlarizare oferită de Departamentul de Informatică, deci este de așteptat că o perioadă mare și de acum înainte să fie un interes mare al elevilor de a urma aceste specializări. Dezvoltarea impetuoasă a inteligenței artificiale și posibilitatea ei de a fi folosită inclusiv în automatizarea unei părți din educație poate produce modificări destul de mari în programele de studii din universitate și modifica numărul de studenți pe care facultatea îi poate accepta.

R.: Cum considerați că ar mai putea stimula excelența didactică și în cercetare Universitatea din București?

G.S.: Formal, Universitatea din București este o „universitate de cercetare avansată și predare”, doar că partea asta de cercetare nu este inclusă deloc în structura statelor de funcții. De regulă, cercetarea plătită este în afara activității de bază, prin granturi fluctuante gestionate la nivel de UB. Cred că ar fi foarte util să existe, în norme, și o parte cuantificabilă de cercetare în care să fie incluse / normate și activități de cercetare precum: organizarea de seminarii științifice, activități comune cu institutele de cercetare ori cu centre de cercetare din industrie, cercuri pentru studenți, întărirea cooperării între facultăți / departamente în probleme de cercetare, promovarea cercetării din universitate, stabilirea de rețele cu parteneri din UE în diverse domenii etc. Cred că dacă multe din aceste activități vor fi introduse ca obligații în norma pentru care unele persoane își iau salariul, și nu lăsate toate pe umerii conducerii facultății / departamentului, cercetarea în universitate ar avea de câștigat.

Note: * În perioada 1980-1989, Institutul de Matematică a funcționat ca Secție de Matematică la INCREST (Institutul Național pentru Creație Științifică și Tehnică), iar în anul 1990 a revenit ca institut sub egida Academiei Române).