„Please, Touch the Intangible Cultural Heritage” demarat de ICUB – interviu cu Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristian Mușa și Silvia Caraiman, trei dintre specialiștii implicați

În luna iulie 2020, Universitatea din București, prin Institutul de Cercetare ICUB, a lansat un proiect cultural de anvergură, „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Demersul cultural, care se înscrie în aria tematică a Patrimoniului Cultural Imaterial, se desfășoară în perioada 10 iunie – 31 octombrie 2020 și este implementat în parteneriat cu Asociația Șezătoarea Urbană. Obiectivul principal al proiectului este constituirea unei structuri digitale de comunicare, intitulată „Rețeaua de specialiști în domeniile patrimoniului cultural imaterial din România și Republica Moldova”. Este, astfel, vizată consolidarea relației dintre specialiști, pe baza bunelor practici pe care le dețin. Proiectul susține în principal dialogul între specialiști, cercetători, cadre didactice, precum și comunicarea dintre aceștia și studenți. Totodată, proiectul încurajează colaborarea cu mediul preuniversitar. Scopul creării acestei structuri de comunicare dedicate patrimoniului cultural imaterial îl reprezintă creșterea vizibilității specialiștilor, a cercetării din domeniile științelor etnologic și a instituțiilor implicate în studierea și cercetarea patrimoniului viu.

Pentru a afla la „firul ierbii” mai multe despre proiectul „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage”, i-am invitat pe trei dintre specialiștii implicați în proiectarea și desfășurarea acestuia să ne povestească mai multe amănunte din interior. Respondenții noștri sunt conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra Fruntelată din cadrul Departamentului de Studii Culturale al Facultății de Litere a UB, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, Cristian Mușa, cadru didactic asociat la Facultatea de Litere a UB, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, și Silvia Caraiman, reprezentantă a ONG-ului partener, Asociația „Șezătoarea Urbană”.

Reporter: Care sunt provocările cu care se confruntă specialiștii români într-un context al globalizării în ceea ce privește conservarea patrimoniului imaterial ținând cont de faptul că granițele dintre culturi se estompează din ce în ce mai mult?

Ioana-Ruxandra Fruntelată: Cea mai mare provocare aflată în fața specialiștilor români cu preocupări în domeniul salvgardării patrimoniului cultural imaterial este faptul că, în țară, la nivelul decidenților politici, al formatorilor de opinie din media și al publicului larg, nu se conștientizează suficient importanța acestui tip de patrimoniu pentru consolidarea identităților locale, zonale, naționale și regionale. În absența patrimoniului cultural imaterial, un patrimoniu „invizibil”, compus din secvențe culturale greu de captat în expresie, nu se poate vorbi nici de patrimoniu cultural material, căci niciun monument ori obiect nu poate exista în afara cunoașterii și „inteligenței manuale” și tehnice pe care o dețin cei ce l-au făurit.

Cristian Mușa: Cercetătorii etnologi au avut parte de provocări dintotdeauna, fiecare epocă fiind marcată de diverse procese de transformare, aculturație, întrepătrundere a unor aspecte de ordin intern sau nu. Vremurile pe care le trăim au, deopotrivă, un farmec și un potențial cultural aparte. Cu toate că noțiunea de  „patrimoniu cultural imaterial” este mai largă decât cea de „folclor”, exemplul de mai sus este pertinent pentru o anumită parte a acestui tip de patrimoniu.

R.: Cum a apărut ideea proiectului „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage” și de ce este necesară o astfel de inițiativă? Cum a fost aleasă tema? Câți specialiști din cadrul ICUB l-au documentat? Cât a durat definitivarea lui teoretică și ce etape a presupus aceasta? Ar fi fost posibilă implementarea lui în lipsa unei finanțări a Administrației Fondului Cultural Național și a Universității din București?

I.-R.F.: Ideea proiectului „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage” plutește în aer încă de acum opt-nouă ani, când, activând în cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, subordonate Ministerului Culturii, am făcut parte din echipe care au lucrat la întocmirea dosarelor de candidatură pentru înscrierea unor elemente de patrimoniu cultural imaterial românesc și internațional pe Lista reprezentativă a elementelor de PCI a UNESCO. În acest cadru, alături de colega Irina Balotescu, în prezent dr. cercetător științific la ICUB și la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, am înțeles cât de importantă ar fi existența unei structuri naționale de specialiști în patrimoniu cultural imaterial. Cu siguranță, finanțarea proiectului de către Administrația Fondului Cultural Imaterial și cofinanțarea de către Universitatea din București au fost salutare pentru proiect, asigurând materializarea acestuia.

C.M.: Proiectul „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage” a fost gândit de doamna conf. dr. Ioana Fruntelată de la Facultatea de Litere, catedra de Etnologie a Universității din București și cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române și de doamna dr. Irina Balotescu, cercetător științific la Institutul de Cercetare al Universității din București și la Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române. Pentru un tânăr cercetător este util, chiar vital în cariera sa, pentru a intra în rândul specialiștilor, să lucreze cu foști profesori sau colegi cu experiență în domeniu.

R.: În descrierea acestuia, proiectul „Please, Touch the Intangible Cultural Heritage” este prezentat ca fiind unul „de urgență”. Vorbiți-ne despre această „urgență”?

I.-R.F.: Patrimoniul cultural imaterial este un patrimoniu „fragil”, compus din cunoștințe, credințe, experiențe, practici, tehnici, performări și forme de artă (verbală, muzicală, coregrafică) transmise preponderent pe cale orală, din generație în generație și intragenerațional, prin tradiție, în mediul rural, dar și în mediul urban. Așadar, acest tip de patrimoniu nu poate fi „conservat” în afara comunităților care-l trăiesc, chiar dacă anumite elemente ale sale pot să fie fixate în arhivele neconvenționale de etnologie, pe suport papetar, sonor, fotografic ori audio-vizual (mai recent, digital).

C.M.: Încă de la începuturile cercetărilor din domeniu, culegerea faptelor de cultură populară tradițională s-a considerat a fi o urgență în ideea că au pătruns, au fost adoptați, însușiți factori culturali externi, ceea ce reprezenta o amenințare la adresa moștenirii culturale transmise în comunitate pe cale orală. Comunitățile românești trebuie să conștientizeze valoarea și existența patrimoniului cultural imaterial, dar în aceeași măsură trebuie să știe și la cine să apeleze pentru rezolvarea unor probleme legate de PCI.

R.: Care ar putea fi strategiile pe termen lung folosite pentru a apropia generația „millennials”, a nomazilor digitali, prin excelență de valorile patrimoniului imaterial? Ar putea fi apropiați tinerii de astăzi de aceste valori prin puterea exemplului, prin influenceri de vârsta lor, care să le vorbească prin intermediul unor vloguri sau alte mijloace despre, să spunem, colinde, legende, basme populare, descântece sau alte tradiții și ritualuri care merită transmise mai departe?

I.-R.F.: Din experiența mea de dascăl în învățământul universitar, am constatat că millennials sunt, în general, interesați de patrimoniul cultural imaterial la care au avut acces prin intermediul culturii spectacolului și al mediului digital. Îi atrag, mai ales, simbolistica și imaginea identitară oferită de portul popular, muzica „etnică” autohtonă (etno-pop, etno-rock ș.a.) și basmele prelucrate în versiuni fantasy, jocuri pe computer, producții cinematografice. Aceia dintre ei  care au rădăcini în mediul rural sunt atrași de cunoașterea obiceiurilor calendaristice și ale vieții de familie și-și descoperă „rădăcinile” făcând mici cercetări etnologice în acest sens. Prin urmare, interesul pentru patrimoniul cultural imaterial există, dar acesta ar trebui încurajat constant, încă din anii de școală primară și din învățământul preuniversitar.

C.M.: Consider că dacă este folosit un limbaj apropiat de al lor și dacă s-ar folosi exemple potrivite pentru nivelul lor, cu siguranță ar înțelege și ar empatiza. Este drept că atât copiii din mediul rural sunt îndepărtați de aspectele tradiționale din satul românesc de odinioară, și cu atât mai mult cei din mediul urban. De aceea, folosirea unui limbaj potrivit, dar și a unor exemple simple și strâns legate de activitățile lor, ar face ca ei să înțeleagă mai bine sintagma „patrimoniu cultural imaterial”.

Silvia Caraiman: Este foarte important să ne adaptăm informația și modul în care o transmitem în funcție de publicul căruia ne adresăm. Una dintre misiunile Asociației „Șezătoarea Urbană” este de a promova satul românesc, elemente ce țin de patrimoniul cultural imaterial, cât și cel material, să le aducem mai aproape de oraș. Am căutat mereu să prezentăm informația într-o manieră cât mai conectată de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Sunt tineri care, din diverse motive,  nu au avut ocazia să cunoască ce înseamnă viața la sat sau au preconcepții când vine vorba despre asta. Lumea este într-o continuă schimbare, tinerii se mută de pe o platformă pe alta, tehnologia evoluează, prin urmare trebuie să ținem pasul cu ea.

R.: În cadrul acestui proiect amplu, vizați ghidarea în promovarea valorilor a mai multor categorii de public: specialiști din mediul academic și de cercetare, elevi și, desigur, publicul larg. Pe ce criterii au fost alese cele 12 școli și licee în care să fie diseminate ghidurile de inițiere în problematica PCI („Patrimoniul cultural imaterial la purtător. Ce este patrimoniul viu?”)?

I.-R.F.: Am pornit de la datele pe care le aveam până în prezent, având o colaborare constantă cu unele licee care au preocupări permanente pentru promovarea patrimoniului cultural imaterial. De asemenea, ne-am adresat liceelor vocaționale, având în vedere că o parte dintre absolvenții care se înscriu la programul de studii de licență cu specializarea Etnologie la Facultatea de Litere a Universității din București provin din acest tip de licee.

C.M.: Din păcate, în mediul preuniversitar nu există programe de studii sau cursuri prin care să se conștientizeze aspectele PCI și unii elevi, de cele mai multe ori din licee cu profil filologic sau vocațional, optează pentru studii de etnologie la nivel universitar fără să fie informați corect.

R.: Care este bilanțul evenimentelor organizate până acum în cadrul proiectului? Au fost participanții receptivi?

Până acum, suntem în grafic cu evenimentele organizate în cadrul proiectului. Cele mai importante sunt cele două conferințe online organizate pe 22 și 24 iulie, cu temele: „Experiență și expertiză în domeniul patrimoniului cultural imaterial. Dificultăți identificate pentru: specialiști, instituții, domeniu” (22 iulie) și „Experiență și expertiză în domeniul patrimoniului cultural imaterial. Bune practici în domeniul patrimoniului cultural imaterial” (24 iulie). La ambele conferințe au participat în jur de 35 de persoane, specialiști cu autoritate și mare experiență din universități, institute academice și muzee, în special, dar și tineri cercetători. Pe lângă cele două conferințe, avem un site și o pagină de Facebook ale proiectului, realizate de partenerii noștri de la Asociația „Șezătoarea urbană”. În prezent, în cadrul ședințelor săptămânale de proiect (care se desfășoară online), pregătim cea de-a treia conferință, pe 17 august 2020, și proiectăm Catalogul de bune practici privind patrimoniul cultural imaterial.

C.M.: Două conferințe organizate în cadrul proiectului s-au dovedit a fi fructuoase în sensul că au participat specialiști cunoscuți de la instituții de prestigiu din țară, fiecare aducând în discuție subiecte deosebit de utile și interesante în ceea ce privește patrimoniul cultural imaterial.

S.C.: Până în prezent au fost organizate două conferințe online. Tema principală a conferințelor a fost: Experiență și expertiză în domeniul patrimoniului cultural imaterial.

Am primit un feedback pozitiv din partea participanților încă de la deschiderea apelului de înscriere. Specialiștii au fost încântați de inițiativa proiectului și de participarea la cele două conferințe online. Ba mai mult, noul format în care s-au desfășurat conferințele, pe Google Meets, a înlesnit participarea din confortul propriei case sau a propriului birou, ceea ce a condus la o discuție mai relaxată, o prezență crescută cât și gradul de retenție ridicat.

R.: Patrimoniul mondial UNESCO din România include în prezent în lista sa șase situri culturale (bisericile din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din Transilvania, cetățile dacice din Munții Orăștiei, centrul istoric al Sighișoarei și bisericile de lemn din Maramureș) și două situri naturale (Delta Dunării și pădurile seculare și virgine de fag din Carpați). Ne puteți da câteva exemple din patrimoniul imaterial al țării noastre, eligibile pentru a fi incluse în patrimoniul mondial UNESCO?

I.-R.F.: Până în prezent, șapte elemente de patrimoniu cultural imaterial românești au fost incluse pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a UNESCO, fie ca elemente naționale, fie ca elemente reprezentative pentru mai multe state. Este în curs de evaluare pentru acest an elementul Taraful tradițional din România, propus, de asemenea, pentru Lista reprezentativă.

C.M.: Există deja șapte elemente de patrimoniu cultural imaterial din România sau în colaborare cu alte state incluse pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial a UNESCO.

R.: În mod previzibil, copiii din mediul rural au acces nemediat la forme de cultură imaterială, mai ales în comunitățile tradiționale în care părinții și bunicii încurajează acest lucru. Ce soluții viabile ar putea exista pentru copiii născuți și crescuți în orașe, fără tangențe cu lumea satului românesc?

I.-R.F.: Așa cum am menționat și mai sus, patrimoniul cultural imaterial nu aparține exclusiv satului, deși, în România, formele de cultură populară tradițională sunt, într-adevăr, cele mai reprezentative pentru acest tip de patrimoniu. Chiar și copiii născuți la orașe pot fi martori, de exemplu, la un pelerinaj religios cu valoare patrimonială în orașul lor natal sau la practicarea unui meșteșug deosebit, cum ar fi acela al sticlarilor. Prin urmare, atât pentru copiii născuți la oraș, cât și pentru cei din lumea satului, educația pentru patrimoniu ar trebui să constituie o prioritate, în forme adaptate identităților locale.

C.M.: Copiii din mediul urban ar trebui să ia contact cu ruralul sau să participe la activități de educație nonformală organizate de muzee sau de alte instituții de cultură. Pentru ca un copil de la oraș să înțeleagă  patrimoniul cultural imaterial din mediul rural este necesar  ca acesta să ia contact cu purtători de patrimoniu și să i se furnizeze materiale, audio și video, cu elemente de patrimoniu.
S.C.: Cred ca ONG-urile din domeniu și muzeele joacă un rol important în acest caz. Din câte cunosc, se organizează deja o serie de ateliere cu specific tradițional în care copii pot învăța despre meșteșuguri, dar este nevoie de și mai mult. Este nevoie de oameni instruiți și cu răbdare care să le explice și să le arate copiilor cât și de cadre specifice, atractive pentru copii. Spre exemplu, în cadrul Asociației „Șezătoarea Urbană” organizăm ateliere de cusut motive tradiționale și de țesut (și nu numai). Îi învățăm pe copii tehnici de bază, le povestim despre motive, despre satul românesc, despre ce însemna pe vremuri o șezătoare.

R.: Tocmai s-a încheiat sesiunea admitere la UB, iar la programul de studii „Etnologie” din cadrul Facultății de Litere au fost admiși 43 de absolvenți de liceu (buget și taxă), un număr relativ mic în raport cu alte specializări. Este acesta un număr cu adevărat redus? Care ar putea fi explicația acestei tendințe și de ce credeți că în Clasificarea Ocupațiilor din România nu există specificată profesia de etnolog? Ce soluții ați propune pentru a remedia acest aspect?

I.-R.F.: Facultatea de Litere a Universității din București propune cel mai coerent și mai consistent program de studii de Etnologie din țară, având toate cele trei module de educație pentru o formație universitară completă: program de licență (cu specializarea Etnologie), program de studii masterale (cu specializarea Etnologie, Antropologie culturală și Folclor) și program de studii doctorale (cu specializările Filologie și Studii culturale). Numărul de studenți admiși la licență la Etnologie în acest an nu este mic, ținând cont de faptul că în învățământul preuniversitar nu se face decât ocazional educație pentru patrimoniu, prin câte un curs opțional ori un atelier facultativ predate de dascăli pasionați, dar adesea prea puțin informați. De asemenea, faptul că în COR nu există decât ocupațiile de „asistent de cercetare în etnologie” (263217), „cercetător în etnologie” (263216), „referent de specialitate așezământ cultural” (262207), „facilitator de dezvoltare comunitară” (341204, deci dintr-o grupă diferită față de celelalte trei) nu este deloc motivant pentru tinerii care se înscriu la facultate la specializarea Etnologie. Cu siguranță, se vor iniția într-o profesie cu totul specială, ce necesită vocație și pregătire interdisciplinară și le oferă, celor aleși să o urmeze, bucuria de a lucra cu oamenii și pentru oameni, în mijlocul culturii vii.

C.M.: Meseria de etnolog nu este cunoscută în România și, de asemenea, etnologia în sine nu este cunoscută în mediul preuniversitar. De aceea consider că dacă sunt 43 de studenți admiși înseamnă un mare câștig pentru domeniu deoarece aceștia află „din mers” de această specializare.