„Textul îşi are ascunzişurile lui”, interviu cu prof. univ. dr. Lidia Vianu, publicat în Revista Cafeneaua Literară

Prof. univ. dr. Lidia Vianu, poetă, romancieră, critic și translator, este cadru didactic la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde predă literatură britanică modernistă și contemporană. Totodată, ea este director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, al editurii Contemporary Literature Press și al revistei online Translation Café.

Despre călătorii literare, editura Contemporary Literature Press, alegerea profesiei de traducător literar și traducerea poeziei contemporane, ne va spune mai multe chiar prof. univ. dr. Lidia Vianu, într-un dialog cu Teodora Vasilescu, PR la Universitatea din București și traducătoare.

Teodora Vasilescu: Stimată doamnă profesor Lidia Vianu, ați ales, în calitate de poetă, romancieră, critic, translator și cadru didactic la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, să vă dedicați cariera cuvintelor, înțelegerii și prelucrării acestora. Care sunt avantajele călătoriilor literare? Cum ne influențează ele relația cu lumea înconjurătoare?

Lidia Vianu: Frumos ai spus, să  dedici viaţa cuvintelor. Nu este aici meritul meu. Nici măcar alegerea mea… M-am născut cu dorinţa să scriu. Să folosesc cuvintele. La patru ani citeam. Mai întâi mi-am făcut poveştile mele, iar, cu vârsta, mi-am dorit din ce în ce mai mult să scriu romane. N-am publicat decât două… Dintre care unul abia acum a apărut, la editura Eikon. Am lucrat la el 30 de ani.

Scrisul a fost pentru mine un proces îndelungat. Am pornit cu un roman despre viaţa de liceu, care şi acum zace în sertar. Imediat după căderea comunismului, mi-a publicat Portor Franco un roman pe care l-am lucrat încă 20 de ani după aceea. Acum tocmai l-am tradus în engleză şi îl voi publica ca ediţie bilingvă definitivă, tot la Eikon. A urmat ceea ce cred că va fi ultimul meu roman, mai degrabă liric decât narativ. A fost scris în engleză şi tradus în română. Cu el mi-am împlinit dorinţa obsedantă de a scrie un roman. 

Predarea cuvintelor englezeşti prin intermediul literaturii moderne şi cotemporane britanice — din prima clipă când am devenit asistentă şi până în momentul când m-am despărţit de cariera academică — a fost marea bucurie a vieţii mele profesionale. 

Am predat pe înţelesul studenţilor mei. Am refuzat Studiile Culturale cu încăpăţânare. Nu aş putea afirma că resping toate cuvintele imposibile din critica literară. Unele ne sunt de mare trebuinţă. Ca unelte de lucru. Dar eu, una, le foloseam cu prudenţă, şi le explicam pe îndelete. 

Atunci, la început, mă necăjeau politrucii cuvântului „ştiinţific” în critica literară, şi ce bine îmi pare acum că absolut întotdeauna am scris şi am predat clar şi aplicat pe text… Pentru că noi suntem cuvintele noastre şi, aşa cum bine zici, ele ne pot duce foarte departe în alte lumi, şi chiar ne influențează relația cu lumea în care trăim.

A face o facultate de filologie ne conduce către ţările ale căror limbi le învăţăm. Putem afla poveşti [fie că e vorba de istorie adevărată sau de literatură imaginată], moduri de a ne trăi viaţa, răspunsuri la întrebările fundamentale [de unde venim, cine suntem]… Predând studentului o limbă şi o literatură străină, îi deschidem calea către el însuşi, îl învăţăm să se clădească şi să trăiască prin intermediul cuvântului. Pentru că limbajul este marea descoperire a rasei umane. O descoperire magică.

Când eram copil, cineva mi-a spus aşa: există oameni care învaţă din propria experienţă, oameni care învaţă din poveştile altora şi oamenii care nu învaţă niciodată. Cu literatura ne plasăm in media res: învăţăm, printre altele, din întâmplări consemnate în alte limbi, în cărţile pe care le citim sau le studiem. Literatura ne dă modele. Ne formează caracterul.

M-am întrebat de multe ori în anii din urmă, oare cu ce înlocuiesc copiii şi tinerii modele literare cum ar fi Winnie-the-Pooh sau Nils Holgersson [pentru copii], Rudyard Kipling sau surorile Brontë [pentru adolescenţi], Stendhal ori Proust pentru tineri… Până în 1990, literatura era regină. Imediat după căderea comunismului, televizorul a adus o urâţenie morală cu care nu m-am împăcat niciodată: the Bundy Family, desenele animate în care personajele se bat cu cruzime, şi câte altele. 

Nu mă împac cu gândul că moare literatura — acest tezaur de morală şi bunătate. Poate acesta este motivul pentru care generaţia mea încă predă cu entuziasm romanele secolelor XIX şi XX…  Ca să nu ajungem la homo homini lupus.

TV: Ca director al Contemporary Literature Press, prestigioasa editură online a Universității din București, veniți în sprijinul studiului limbii engleze prin literatură. Ce sfaturi aveți pentru elevii sau studenții care se află la început de drum, pasionați de literatură și lingvistică, atunci când se gândesc să urmeze profesia de traducător?  

LV: Ajungem aici la un punct sensibil… Filologia, nu numai la noi, ci cam peste tot în lume, nu prea mai conduce la o profesie. Dacă vom avea din ce în ce mai puţini studenţi care citesc literatura engleză, motivul este că ei nu o pot folosi pentru a-şi câştiga traiul. Orice ucenic învaţă ca să ajungă undeva: îşi caută nu numai reperele morale, ci şi drumul către existenţa în societate. 

Ştiu din experienţa mea. Am înfiinţat Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC) renunţând în mare parte la predarea literaturii. Şi acum regret cursul pe care îl ţineam la ciclul licenţă despre literatura britanică modernă şi contemporană. Oricât am încercat de mult, nu am putut ignora nevoia masteranzilor de a învăţa ceva practic şi mai ales de a ajunge să traducă literatură pentru edituri. 

Aşa am ajuns la ideea de Masterclass. O dată pe an am adus, timp de o săptămână întreagă, opt ore pe zi, câte o editură [printre ele a fost Bloodaxe, cea mai cunoscută editură britanică de poezie], autori români, autori britanici, critici literari, traducători. Aceste Masterclass-uri au fost sprijinite de ICR, Muzeul Naţional al Limbii Române, British Council. Masterclass-ul  era al Universităţii din Bucureşti în primul rând. Prin el, UB a organizat, pentru moment, ceva unic în învăţământul academic mondial: a făcut legătura masteranzilor cu scriitorii şi traducătorii români şi englezi. Am ajuns la ele după o perioadă lungă de studiu al literaturii contemporane şi după o muncă de jumătate an, anual, pentru organizare. Masteranzii şi-au făcut prieteni literari în Anglia, şi mulţi dintre ei s-au tradus reciproc, iar cărţile s-au publicat. A fost o idee de succes pentru UB…

Ca să revin la întrebare, m-am străduit să deschid drumuri profesionale studenţilor mei, atunci când cursurile în sine nu îi mai ajutau. Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare, că profesia pe care am iubit-o atât se destramă. Norocul meu este că nu duc lipsă de idei. Am mai multe decât am ajuns vreodată să pun în practică. Am făcut o groază de activităţi literare, o mare parte dintre ele fiind direct legate de editura CLP, pe care am înfiinţat-o în primul rând pentru masteranzi. Au învăţat să lucreze corectură, tehnoredactare, documentare pentru volumele scoase de noi. I-am luat cu mine să lucreze la cele 130 de volume de Lexicografie Finnegans Wake, şi nu a fost uşor… Dar au făcut-o cu entuziasm. Cred că asta îmi lipseşte cel mai mult: bucuria unui student care şi-a descoperit vocaţia.

Şi mă învârt în jurul aceleiaşi întrebări, fără să-i pot răspunde. Ce sfaturi dau eu? Îţi spun drept: niciunul. Într-o situaţie ca a mea, când nu mai pot preda ce mi-a fost mai aproape de suflet, adică literatura [decât prin şiretlicuri şi pe furiş, ca să nu simtă studentul că îi cer prea mult ca volum de lectură], ce-mi rămânea de făcut decât să-i învăţ ce făceam şi eu cu ei şi pentru ei: să găsească idei, să-şi găsească bucuria şi vocea personală. Să facă CE LE PLACE. Şi să le placă lucreze, aşa cum mi-a plăcut şi mie toată viaţa, şi încă nu mi-a trecut. 

Prin urmare, am făcut un fel de învăţământ personalizat: cine venea să îmi ceară sfatul, căpăta legături literare, idei, sugestii, şi mulţi dintre ei chiar au ajuns să facă ce le sugeram. Ei reprezintă şi azi UB cu succes în viaţa culturală. Nu numai românească, ci şi britanică.

Regretul meu că a trebuit să părăsesc predarea literaturii britanice moderne şi contemporane a fost compensat de entuziasmul acelor studenţi care au înţeles ce fac şi au venit după mine. Ei au fost adevărata mea reuşită şi îmi pare nespus de rău că nu mai fac ce făceam acum 5 ani, de pildă. Fugit irreparabile tempus, aşa că m-am restrâns la propriile mele cărţi şi la traducerea masivă a literaturii române pentru spaţiile anglofone. Am scos şi o carte de predarea limbii engleze, un manual care se intitulează Metoda Lidia Vianu,  în 7 volume, cunoscută în şcoli în toată ţara, mai ales pentru că l-am publicat online, gratuit, la editura pe care UB o patronează de aproape 30 de ani. 

Sunt nesfârşit de recunoscătoare UB, care, prin reprezentanţi ai conducerii, cum ar fi Ioan Pânzaru, Mircea Dumitru, Laurenţiu Vlad, Marian Preda, Sorin Costreie, ne-a susţinut în fiecare clipă, ceea ce mi-a permis mie să lucrez fără să mă încurc în chestiuni financiare. Editura CLP este o editură total gratuită şi non-profit. Probabil unica din România şi în lume, din punct de vedere al calităţii volumelor ei, care, toate, se pot accesa gratuit.

TV: De asemenea, editura Contemporary Literature Press publică și manuale de învățare și testare a limbii engleze, arhive de autori și pictori, istorii ale literaturii engleze, toate fiind disponibile gratuit, pe website-ul editurii. Ce publicație din catalogul editorial CLP le recomandați elevilor sau studenților care își doresc să înceapă incursiunea în lumea literaturii și a traducerii?

LV: Până acum 20 de ani, când concurenţa era mare, era bine cunoscută în România cartea mea cu texte Engleza cu Cheie [gramatică şi vocabular] şi traducerea textelor în limba engleză. Ea face parte din Manualul în 7 volume care s-a publicat în ultimii ani. Pentru cei care vor să se pregătească să intre la Engleză cu o bună cunoaştere a gramaticii engleze şi cu un vocabular mai amplu, aceste volume acoperă cam toate ariile necesare şi toate 7 au rezolvarea textelor, traducerea lor din română în engleză. Într-un viitor foarte apropiat, Editura Eikon va scoate aceste volume pe hârtie pe două coloane, ceea ce va uşura mult învăţarea. Pentru moment, manualele există gratuit online. Editura are o întreagă secţiune de manuale, aici.                                              

Mai are şi multe volume din literatura clasică engleză, publicate bilingv, pe două coloane, în română şi engleză. Citirea unui roman englez este mult uşurată de traducerea în limba română, publicată alături de textul englez. Multe din aceste volume au fost, de altfel, lucrate cu masteranzii MTTLC, care şi acum îşi fac stagiul profesional la editură tehnoredactând astfel de volume.

Avem şi volume româneşti traduse în engleză, în principal proză şi poezie, tot pe două coloane.

În mod special pentru cei — rara avis — care visează la traducerea literară, lectura unui roman cum ar fi The Wind in the Willows. Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame, urmărind sensurile în paralel, ajută mult stilului, vocabularului, fluenţei. 

Pentru cei care sunt deja studenţi sau masteranzi, cam tot ceea ce am publicat le este de folos, pentru că am conceput CLP ca „Editura UB pentru studiul limbii engleze prin Literatură”.

Profit de ocazie pentru a da de ştire tuturor studenţilor la Engleză că ne bucurăm să avem noi ajutoare în tehnoredactarea de volume în limba engleză şi română. E vorba de editare în computer. Avem reguli clare. Se face o aşezare în pagină şi o corectură strictă.

Per total, se pare că am predat mai multe cunoştinţe de limba engleză prin intermediul Editurii decât o făceam pe vremea când eram asistentă şi predam seminare de curs practic.

TV: Una dintre inițiativele de a demitiza literatura contemporană este masterclass-ul de traducere literară „Lidia Vianu’s Students Translate”, în cadrul Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan. Care a fost dinamica acestui proces captivant de traducere și care sunt avantajele de care studenții au beneficiat în urma implicării în acest proiect?

LV: Masterclass-ul este una din căile pe care le-am descoperit atunci când căutam moduri diverse de menţinere a studiului literaturii. Nădăjduiam că voi putea să predau şi la Masterat literatura contemporană. Renunţasem la cursul meu de la licenţă, pentru că simţeam că cei mai tineri decât mine au şi ei dreptul să trăiască experienţa fascinantă a acestui curs. Ceea ce s-a şi întâmplat, şi m-am bucurat pentru ei. 

Eu aveam câte ore voiam la MTTLC. Puteam preda şi patru semestre. Şi, recunosc, am încercat. Dar masteranzii aveau alte priorităţi decât studenţii din primii trei ani de licenţă. 

Într-o zi am întrebat într-o doară: „Câte volume aţi citit voi în primii voştri trei ani de studiu?” Eu făcusem, la vremea mea, 5 ani de studiu şi citisem mai multe cărţi decât puteam număra. Pasiunea cititului… Ideea s-a spulberat atunci când unul dintre cei mai buni studenţi mi-a răspuns candid: „Nouă.” 

„Şi cum te-ai descurcat la examene?” am întrebat, uluită. Citind începutul şi sfârşitul, iar pentru mijloc cu Google.

Mărturisesc că un an chiar am încercat să predau proza analizând începutul şi sfârşitul romanelor, care sunt fragmentele cruciale, într-adevăr. Dar, ca să înţelegi de ce, trebuia să citeşti şi miezul. Unii citeau, alţii aveau slujbe: li se închideau ochii la cursuri uneori. Decisesem să le pun orele numai după-amiaza. Ca să poată merge la slujbă. 

Tot eu am inclus prima stagiile profesionale, şi ani la rând am dat absolvenţilor un act adiţional de absolvire pe lângă Foaia Matricolă, semnat de Rector, Decan şi de mine. Prin acest act, masterandul pleca din program cu un CV necesar unei posibile angajări la o editură, un ziar, o bibliotecă… El învăţa, la editura online a programului, să facă o carte lucrând cot la cot cu mine, şi învăţând odată cu mine — că nici eu nu ştiam dinainte toate secretele editării, corecturii, tehnoredactării, ilustrării. 

Acum toate programele masterale sunt după-amiaza şi au stagii profesionale obligatorii… Din păcate, nimic din ce am făcut nu a putut readuce farmecul nesfârşit al cursurilor de literatură. Cu cei de la licenţă putusem să scot un volum ca acesta: The Exam-Book!

Am acceptat situaţia. În locul lecturii obligatorii, am încercat să fac din traducerea literară o aventură seducătoare. Aşa am început să-mi caut parteneri: ICR, Muzeul Naţional al Literaturii Române, British Council, Ministerul Culturii, edituri, traducători, TVR, Radio România… Am făcut din studiul subtitrării o materie care şi acum este foarte iubită, predată fiind de Bogdan Radu Stănescu, cel care coordonează subtitrarea la TVR. Am adus-o pe Oana Boca pentru un curs de organizare de evenimente culturale, care era o cale interesantă pentru un filolog în căutarea unei profesii. Mai târziu, Doina Ruşti a acceptat să ţină un curs de Creative Writing. La început, mă luptam cu o oarecare rezistenţă, pentru că nu erau materii consacrate. Cu vremea, ele au devenit marile atracţii ale programului.

Cât despre nevoia mea de a preda literatură contemporană, ea s-a refugiat în aceste Masterclass-uri. A fost greu la început să îmi găsesc parteneri, să am fonduri, să contactez autori români şi englezi… pentru că tot ce făceam era gratuit. Cu efort am izbutit să găsesc fonduri ca să aduc în ţară scriitori britanici. Că veneau pe gratis, înţelegeau ei, dar nu ar fi fost nimeni dispus să plătească avion, hotel, hrană. M-a ajutat, ca întotdeauna, Universitatea, cu săli, cu cina la Casa Universitarilor, cu gustările din pauze. Mi-a plătit Muzeul Literaturii hotelul, iar ICR avionul. Au fost activităţi cronofage. Dura multe luni de zile să organizez un Masterclass, de la corespondenţă la logistică. Nu aveam ajutoare. Am învăţat singură ce şi cum se face. 

La început, a trebuit să-mi conving studenţii să vină opt ore pe zi… Lucram în sala mare a ICR, la facultate, la sediul MNLR. După prima zi de animozitate, se împrieteneau cu autorii, englezi şi români. La deschidere Rectorul UB era întotdeauna lângă mine, şi Directorul de Departament la fel, şi Decanul. M-au sprijinit mult şi multă vreme. Le sunt profund recunoscătoare. La fel şi tuturor oamenilor de cultură care au venit să se întâlnească cu masteranzii. Şi nu au fost puţini. Am încercat din toate puterile să aduc cultura în program, şi mai ales să-i ajut pe cursanţi să vadă din experienţa lor că literatura română TREBUIE  tradusă, şi că nu poţi traduce fără cusur dacă nu ai GIRUL UNUI TRADUCĂTOR ENGLEZ.

Nu era uşor să organizezi 100 de masteranzi, un număr mare de autori români şi 6 autori englezi, inivitaţi… Şi să fii permanent acolo, să nu laşi invitaţii singuri… Înainte de Masterclass, studenţii lucrau cu profesorii lor cam un an la traducerile din română în engleză. Aceste traduceri se materializau la finalul studiilor în disertaţia lor. Aşa făceau tinerii cunoştinţă cu viaţa culturală din România. La Masterclass, echipe de 15-20 studenţi lucrau cu câte un autor englez care stiliza traducerile lor. Englezii erau entuziasmaţi. Nu mai făcuseră aşa ceva, sau nu la o Universitate. Cred că nu-i dăduse niciunei universităţi din lume prin cap să facă acest gen de ateliere de traducere la care să fie prezenţi autorii traduşi şi stilizatorii britanici. 

Pe scurt, a fost o etapă frumoasă a vieţii mele profesionale, pe care aş relua-o oricând… Circa douăzeci de ani, în total. Acum, când îmi scrie câte un fost masterand despre Masterclass-ul la care a participat, are în tonul lui aceeaşi nostalgie pe care o resimt şi eu— Ce să facem. Fugit irreparabile tempus, cum ziceam.

TV: De asemenea, ați inițiat și un concurs anual de poezie românească, ai cărui câștigători sunt traduși și publicați în limba engleză, un demers admirabil de a duce literatura contemporană națională peste granițe. Cum este primită poezia românească contemporană de către publicul străin? 

LV: Încercam de foarte multă vreme să găsesc o punte de legătură între  masteranzii mei, poeţii români şi poeţii britanici, aceştia din urmă fiind posibili stilizatori în procesul de traducere a poeţilor români. M-am luptat un timp. Masteranzii nu voiau să traducă poezie. Până ajungeau ei să spună că le-a plăcut Masterclass-ul, unde au lucrat pe poezie împreună cu poeţi britanici, era mereu o primă zi încordată, când trebuia să fac prezenţa, să le explic că nu se admit absenţe… Era dezagreabil. Dar, chiar de a doua zi, se instala o stare de bine şi entuziasm. S-au legat multe prietenii între masteranzi şi autori, români şi britanici.

Din păcate, eu îmi doream mai mult decât un act didactic, adică voiam mai mult decât să-i învăţ ceva pe studenţii mei şi atât. Eu căutam poeţii români pe care să-i traduc şi să-i şi văd publicaţi în alte ţări. Pentru asta era nevoie să lucrez eu însămi, să aleg eu şi să traduc. 

La început am reuşit cu poeţii cunoscuţi, cum ar fi Mircea Ivănescu, pe care l-am lucrat împreună cu Adam Sorkin. Pentru Marin Sorescu am luat chiar premiul London Poetry Society. O traducere a mea [fără co-traducător], un volum de Eugen Simion [The Return of the Author], apăruse mai înainte la Northwestern University Press şi fusese nominalizată la Premiul Scaglione pentru traduceri.

M-am gândit la un moment dat să lansez o chemare la ceea ce am numit „Lidia Vianu Tanslates”, adică un concurs de traducere în engleză a poeziei naţionale, pe care să o aleg şi să o traduc eu însămi. Poeţii au reacţionat minunat. Pe parcursul câtorva ani am ajuns să mă înţeleg eu pe mine: de ce fac aceste antologii, adică. 

Simţeam că poezia s-a schimbat. Că nu mai mizează atât pe rimă, că moda vulgarităţilor şi elucubraţiilor de neînţeles a trecut. Abia anul acesta ştiu cu adevărat ce urmăream. Nu îmi plac premiile în lumea poeziei. Fiecare scrie după legea lui, nu există comparaţie, deci nu văd rostul premianţilor. 

Ce căutam eu era să aleg poeţii care au schimbat faţa poeziei. Să-i traduc şi să fac din ei un model. Anul acesta am desfiinţat premiile, ierarhiile inutile. Am avut bucuria de a găsi cinci poeţi uluitori. Pe ei îi voi traduce şi îi voi publica împreună în acelaşi volum, bilingv. Editura Eikon îi va scoate pe hârtie, eu îi voi edita online la CLP. 

Dat fiind că am primit multe manuscrise, după ce am citit cu mare atenţie, am reuşit să aleg şi circa 20 de poeţi care aveau unele poeme impecabile, chiar dacă nu toate. Am făcut şi o antologie pentru ei. Cam 2-3 poeme la fiecare. Nu înseamnă că ei nu sunt, sau nu vor fi poeţi buni. Eu nu fac decât să aleg calea cu care rezonez acum. Ca traducător. Poate şi ca poet. 

Volumele care vor apărea anul acesta mi-au adus o mare bucurie. Sub nicio formă nu  vreau să se creadă că „i-am ales pe cei mai buni”. N-am criterii de comparaţie. Toţi avem ceva de spus. Eu i-am ales pe aceia care deschid un drum pentru mine. Cu nerăbdare citeam poetul următor, să văd ce mai descopăr…. Mare bucurie. Acum tocmai lucrez la traducerea celor două volume.

Cât despre felul cum sunt primiţi poeţii români în străinătate, lucrurile sunt relative. Un volum cu adevărat formidabil, Puntea lui Marin Sorescu, a adus nu numai un premiu pentru traducător, dar a şi deveni libret de operă în SUA. Foarte cunoscută. Trebuie să încercăm, şi, cu un dram de noroc, o să şi reuşim. M-ar bucura o mai strânsă colaborare cu ICR în acest demers al meu — dar încă nu ştiu cum să ajung acolo… Cu siguranţă îmi voi lua un co-traducătuor nativ, chiar dacă el nu va avea mare lucru de făcut. Vreau să fiu sigură că nu dau un manuscris cu derapaje. Poezia este locul unde sufletul şi limbajul sunt îngemănate, şi, dacă limbajul îl putem traduce, sufletul îl putem doar intui… E mult de muncă la traducerile de poezie.

TV: Ce înseamnă pentru poeți posibilitatea deschiderii către un public vorbitor de limba engleză? 

LV: Dat fiind că, aşa cum ziceam, poezia este comuniunea sufletului cu limba maternă, traducerea în altă limbă este mai degrabă o chestiune de comunicare şi un dram de orgoliu. Poetul adevărat, de fapt, trebuie să fie citit de conaţionali… 

Sigur, am tradus Mircea Dinescu, de pildă, pentru Bloodaxe Books. Cartea era impecabilă. Dacă mă întrebaţi de ecoul ei în Marea Britanie, nu ştiu ce să zic. 

Norocul meu este că am o perseverenţă invincibilă. Cu răbdare, nu se poate să nu ajung. A lucra este marea bucurie a vieţii mele, fie că este vorba de traducere sau de propria mea poezie. Am avut reacţii încurajatoare la poemele mele publicate bilingv. M-am bucurat. Erau confraţi poeţi englezi. Dar nu acolo e punctul interesant. Poetul trebuie să fie citit şi lăudat de conaţionali.

TV: Având în vedere provocările și schimbările pe care le întâmpinăm în contextul dezvoltării inteligenței artificiale, cum ne raportăm în prezent la textul scris & arta traducerii? Cum credeți că putem integra mai bine aceste noi tehnologii? De asemenea, cum îi îndrumați pe studenții dumneavoastră să folosească aceste noi instrumente?

LV: Transpunerea poeziei scapă domeniului „traducerii”, aş zice. Ea devine o artă. 

Un robot nu va putea niciodată traduce un poem. Lui Leviţchi îi plăcea să ne spună o glumă [care venea de la Chomsky de fapt]: un robot a fost pus să transpună expresia „Out of sight, out of mind” [ochii care nu se văd se uită]. Rezultatul lui a venit prompt: „A blind idiot” [un imbecil orb]. 

Trebuie spus că Leviţchi a fost un geniu al traducerii din engleză în română. Un om cu o viaţă spirituală atât de profundă ca Leviţchi [care — nimeni nu ştie acest lucru — se ocupa şi cu hipnoza, şi multe altele] nu putea ignora faptul că niciun robot nu are access la ceea ce numeşte omul „suflet”. Mai trist este când traducătorul nu are acces nici el. Cel mai trist dintre toate este atunci când poetul însuşi nu ştie ce simte când scrie…

Pe de altă parte, există tot felul de dicţionare şi explicaţii pe internet, pe care eu însămi le folosesc atunci când vreau să verific corectitudinea unei fraze. Engleza nu este limba mea maternă, ceea ce îmi creează un complex de inferioritate de netăgăduit. Am citit enorm, am şi scris proză şi poezie direct în engleză, şi, totuşi, cum ziceam, mă duc la prietenii mei poeţii englezi atunci când vreau să fiu sigură că nu fac un pas greşit.

Prin urmare, îmi învăţ studenţii să se verifice cu cât mai multe dicţionare disponibile pe internet, cu formulări ale nativilor, şi să se asigure că sursele lor sunt corecte. Aşa cum noi avem poeţi care nu ştiu bine româneşte, au şi englezii „faliţii” lor.

Pe scurt, studentul traducător trebuie să aibă trei certitudini: prima, că înţelege sufleteşte textul tradus. A doua, că ştie destulă engleză/română ca să exprime ce a înţeles. A treia, că ştie atât de bine româneşte încât nu se va trezi folosind propoziţii total ne-englezeşti şi ne-româneşti cum ar fi, în ultimii ani, „ştii ce zic” [„you know what I am saying”] în locul lui „înţelegi ce vreau să spun”.

TV: Cu scopul de a îmbunătăți și eficientiza procesul de traducere a textelor literare, care sunt propunerile dumneavoastră privind modernizarea acestui proces în cadrul Universității din București? Dar la nivel național?

LV: Dat fiind că, în cadrul Universităţii, Facultatea de Engleză este cea care predă traducerea literară, ce pot colegii mei să facă este să se asigure că studenţii citesc mult, şi în engleză, dar şi în română. Un cuvânt pe care nu l-ai mai întâlnit nu va fi bine folosit. Fiecare dintre noi este o bancă de informaţii. Un cuvânt are multe sensuri, în funcţie de folosirea lui. Cititul educă stilul şi subtilitatea unui traducător. E simplu: nu citeşti mult, traduci prost.

Dar acest lucru se face deja… Poate că aici problema nu este profesorul, ci studentul. Cu alte cuvinte, spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun ce fel de traducător eşti.

TV: Ce așteptări aveți de la studenții care aleg să se înscrie la Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan? Care sunt câteva dintre abilitățile pe care viitorii traducători ar trebui să le antreneze?

LV: Viaţa m-a învăţat un lucru: să nu am aşteptări. Dacă un masterand alege să lucreze cu mine, restul îl fac eu. Eu am grijă să citească, să lucreze cu dicţionarul şi cu nativi. De aceea am organizat Masterclass-uri. 

Când traduci, eşti ca un violonist: partitura trebuie tradusă în sunet. Violonistul nu e creator, el transmite. Dar violonistul simte partitura. Cum încep eu să-i spun unui student să nu traducă superficial, pentru că textul îşi are ascunzişurile lui? Nu am o regulă. Pur şi simplu mă aşez în bancă lângă student şi căutăm împreună.