In memoriam acad. Nicolae Manolescu (1939-2024)

Comunitatea Universității din București anunță cu profundă tristețe trecerea în eternitate a academicianului, criticului și istoricului literar Nicolae Manolescu. Pentru generațiile de cititori formate după 1960, cărțile, articolele și intervențiile publice ale lui Nicolae Manolescu l-au consacrat nu doar ca pe un critic important alături de alții, ci ca pe Criticul unei epoci a literaturii române. Pentru multe promoții de studenți la Litere, Nicolae Manolescu a fost (chiar dacă în timpul comunismului nu i s-a permis, zeci de ani, să treacă dincolo de gradul universitar de lector) Profesorul care le-a luminat, ca nimeni altul, universul cititului și scrisului.

De la debutul de cronicar literar în Contemporanul condus de George Ivaşcu (1962), Nicolae Manolescu a exercitat acest oficiu fără întrerupere și fără rest până la începutul anilor 1990, pronunţându-se asupra tuturor (probabil) cărţilor şi autorilor semnificativi ai vremii. Conştient de autoritatea şi importanţa acestui rol, scria în 1971: „Un critic specializat în istoria literaturii este privit ca o persoană particulară; un cronicar, ca o instituţie”.

A acoperit întregul teritoriu al literelor româneşti. Prin cronicile săptămânale din România literară, al căror ecou a depășit cu mult limitele interpretării de text și ale judecății de valoare, a  impus o viziune asupra Literaturii și a funcției ei sociale.  Prin volumele cu mize istorice sau teoretice despre marile genuri (poezia în Metamorfozele poeziei, 1968 şi Despre poezie, 1987; romanul în Arca lui Noe, 1980-1983) a fixat reperele unui mod de a interpreta marile creații literare românești. Prin activitatea sa de îndrumător al Cenaclului de Luni, a lansat o generație literară devenită, astăzi, canonică. Eseurilor şi monografiilor critice (despre Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu) li s-a adăugat apoi monumentala Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură (vol. I, 1990; 2008, 2020).

Chiar mai mult decât suprafaţa tematică şi cronologică a carierei sale, impresionează capacitatea criticului de a se reinventa. Aproape fiecare carte propune un unghi de vedere nou asupra problemei de care se ocupă, în raport cu tradiţia critică, dar şi cu „masca” anterioară a autorului. La început, influenţa lui G. Călinescu e covârşitoare, iar impresionismul – evident, în ciuda dezicerilor formale. Lecturi infidele (1966), prima sa carte, reia în „Pseudopostfaţă” ideile călinesciene despre raportul dintre critică şi istorie, despre rolul subiectivităţii şi al interpretării. Sadoveanu sau Utopia cărţii (1976) ilustrează o altă modalitate în critica manolesciană. Strategia aleasă de Manolescu este delimitarea de maniera altor critici, pentru a o impune pe a sa, uneori în aceeaşi linie, dar mereu cu accente de o puternică originalitate, cu formulări și asocieri de neuitat. Analiza romanului sadovenian Creanga de aur îi prilejuieşte consideraţii despre rostul criticului: „Cărţile ne sunt date în literalitatea lor: sunt pentru noi un text ce nu poate fi schimbat: lectura însăşi e capacitatea de a introduce în acest cadru fix un spirit”. Premisele vieţii din literatură se află tocmai aici, în capacitatea criticului de a „locui” proprietatea părăsită a altuia.

În Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (1980-83), originea actului critic nu mai este plăcerea lecturii, ci dorinţa de cunoaştere, „o anumită necesitate a spiritului” în faţa unei probleme. Interesul este aici dublu: teoretic şi analitic. Criticul construiește un sistem de interpretare, depăşind impresionismul. Comentariile romanelor sunt inspirate de stilistica şcolii germane, de Leo Spitzer şi Erich Auerbach. Relația dintre diversitatea operelor și numitorul comun al tipului social devine posibilă și justificată prin performanţa analitică a criticului. Întregul câmp al romanului este sistematizat și unificat printr-un set de concepte împrumutate din zone diferite. Utopia criticului este tocmai simultaneitatea textului literar cu metatextul său. „Câţi scriitori nu au scris doar pentru că au citit? Câţi critici nu au citit doar pentru a scrie?” – se întreba Roland Barthes. Nicolae Manolescu a revenit, în cursul carierei sale, la această idee: „Mi-a plăcut, de fapt, nu să citesc cărţi, ci să scriu despre ele” („Scrisul şi cititul”, în Teme 6, 1986).

Lansat odată cu o strălucită generație de scriitori și critici literari, a cărei șansă istorică a recunoscut-o, Nicolae Manolescu și-a asumat apărarea „literaturii adevărate”, atunci când aceasta era supusă presiunilor politice și amenințată de zgomotul timpului. Tot în această direcție se conturează și rolul său major în impunerea generației ‘80 pe scena literaturii române.

Formele de recunoaștere publică de care s-a bucurat, în moduri simbolice atât de diferite, și înainte, și după 1989, statutul său de constructor al canonului, de nomotet, cum îi spunea Sorin Alexandrescu, ne impun să continuăm moștenirea lui Nicolae Manolescu – credința sa în rostul spiritului critic, în frumusețea și adevărul cuvântului scris.

Persoanele care doresc sa-i aducă un ultim omagiu academicianului și profesorului Nicolae Manolescu o pot face luni, 25 martie 2024, între orele 11:00 și 14:00, la Ateneul Român (Str. Benjamin Franklin, nr. 1-3, București).

Slujba de înmormântare va avea loc marți, 26 martie 2024, de la ora 12.30, la Cimitirul „Sf. Ioan” din Râmnicu Vâlcea (Str. Calea Lui Traian – Sud, Râmnicu Vâlcea). Uniunea Scriitorilor din România pune la dispoziția celor interesați de participarea la slujba de înmormântare două autobuze, care vor pleca de la sediul Uniunii (Calea Victoriei, nr. 133, București) marți, 26 martie 2024, la ora 9:00.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!