Universitatea din Bucureşti a fost, încă de la apariţia sa, şi continuă să fie şi în prezent, o instituţie în slujba societăţii româneşti, cu vocaţia asumată de a fi principalul loc de formare a elitelor sale intelectuale, politice şi administrative, precum şi un creuzet al cunoaşterii ştiinţifice, ala creaţiei culturale, al dezbaterii publice şi al acţiunii sociale.
Dar Universitatea din București nu este doar una dintre cele mai importante instituții publice de învățământ superior ale țării. Ea este, în același timp, și realitatea științifică, paideică și culturală cu care se împletesc existențele și viețile de zi cu zi ale miilor de profesori și de studenți care îi dedică timpul lor de creație, de predare și de învățare. Este mediul cultural și științific pe care profesorii care au slujit-o și studenții care s-au format aici au ajuns să îl asume și să îl identifice ca spațiu al deplinei lor angajări profesionale. De aceea, fără a exagera câtuși de puțin, fiecare pronunțare publică cu privire la Universitatea din Bucureşti poartă cu sine o semnificaţie aparte, culturală şi istorică, pentru fiecare dintre noi. Nu este întâmplător faptul că orice discurs despre instituția noastră sau orice referire la termenul care o desemnează sunt încărcate cu un puternic sentiment de reverență și de gratitudine față de imensa demnitate și autoritate de care această instituție trebuie să se bucure în societate. Originea acestor virtuți, deopotrivă morale și epistemice, nu rezidă doar în faptul – real fără nici o îndoială – al duratei venerabile și al tradițiilor sale glorioase, de care nu se bucură foarte multe alte instituții publice din România, ci și în natura intrinsecă a însuși conceptului de universitate, care cristalizează, o dată cu trecerea timpului, trăsăturile definitorii și determinante ale misiunii și funcțiilor sale în viața societății, anume căutarea adevărului și formarea noilor generații în spiritul dezvoltării capacității de a cunoaște și de a găsi lucruri noi care să sporească înțelegerea noastră sau care să ne ajute să rezolvăm chestiuni sociale presante și importante.
Care sunt, atunci, valorile și idealurile care definesc și care au călăuzit universitatea noastră în istoria ei de un secol și jumătate? Universitatea din București, ca orice universitate modernă, s-a așezat, chiar de la întemeierea ei, sub dezideratele valorice și idealurile care au dat coerență și identitate modernității culturale europene. Ea s-a definit încă de la început ca parte a unei aspirații și tradiții culturale, care își găsește expresia cea mai adâncă și vizionară la câțiva dintre gânditorii care au stabilit agenda modernității europene. Astfel, pentru a lua un singur exemplu, dar ce-i drept unul care este deosebit de grăitor, în plină desfășurare a iluminismului european, Immanuel Kant concepea, în anul 1784, unul dintre acele texte esențiale și constitutive, puține la număr, ale modernității culturale și politice, text care, prin influența enormă pe care a exercitat-o de-a lungul anilor, a ajuns să dea întreaga substanță și coerență atitudinilor și acțiunilor noastre educative.
În lucrarea sa programatică Ce este luminarea?, Kant ne oferă, în primul rând, o cale „de a justifica și de a întemeia îndreptățirea unui examen critic public, desfășurat « înăuntrul granițelor rațiunii », a oricăror instituții, forme de viață sau tradiții” (Mircea Flonta, „Ideea kantiană a luminării”, în Filosofia practică a lui Kant, Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul (ed.), Polirom, 2000, pg. 244-245.). Prin implicațiile care se desprind din acest demers justificativ, de întemeiere, viziunea kantiană oferă, totodată, și motivarea filosofică și valorică subiacentă definirii misiunii și rolului oricărei universități generaliste și comprehensive, ca funcție a rațiunii și a sferei interesului public. Care va fi așadar, rolul principal pe care universitatea va trebui să și-l asume, pentru a satisface misiunea sa publică, socială? Să dăm cuvântul lui Kant, care ne spune în ce rezidă luminarea și ne îndeamnă, implicit, să gândim și să ne asumăm rolul nostru de educatori în slujba binelui și al interesului public: „Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuși.
Starea de minorat este neputința de a ne servi de mintea noastră fără a fi conduși de altcineva. Te faci tu însuți vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenței, ci în lipsa fermității și a curajului de a te sluji de inteligența ta, fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! (Îndrăznește să cugeți!) « Ai curajul să te servești de propria minte! » este, prin urmare, deviza luminăriI” (Filosofia practică a lui Kant, Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul (ed.), Polirom, 2000, p. 118). „Sapere aude!” (Îndrăznește să cugeți!), poate fi și deviza gravată pe frontispiciul oricărei universități care își merită pe deplin numele. Putem concepe un îndemn pedagogic mai luminos și mai potrivit, unul care să se adreseze nevoii de cunoaștere sădite chiar în natura intrinsecă a omului? Dar Kant, un foarte profund, fin și subtil cunoscător al psihologiei obișnuite a omului, știa foarte bine că natura umană nu este pe deplin luminoasă și rațională.
Continuă el în eseul evocat aici: „Lenea și lașitatea sunt motivele pentru care o parte atât de mare a oamenilor, după ce natura i-a dezlegat demult de conducerea străină (oamenii și-au dobândit « majoratul de la natură »), rămân totuși bucuroși toată viața minori; și pentru care altora le este atât de ușor să se erijeze în tutorii lor. E așa de comod să fii minor! Dacă am o carte care are minte pentru mine, un duhovnic care are conștiință pentru mine, un medic care hotărăște pentru mine dieta ș. a. m. d., atunci nu mai trebuie să mă ostenesc eu însumi. Nu e nevoie să gândesc, dacă pot doar plăti; vor prelua alții pentru mine această treabă supărătoare. […] Este, așadar, greu pentru fiecare om în parte să răzbată din starea de minorat ce a ajuns aproape să facă parte din natura sa …” (Op. cit., pp. 118-119.). Ce e de făcut atunci? Ei bine, când de unii singuri nu pot depăși și rezolva astfel de probleme grave și presante, oamenii construiesc și recurg la instituții. Ceea ce nu are o soluție personală, poate foarte bine să aibă o soluție instituțională și socială. Vrem să îi determinăm pe oameni să iasă din starea de minorat? Să aibă curajul să gândească cu propriile lor minți? Să-și ia osteneala și să-și asume condiția unei emancipări și al unui majorat intelectual, moral și afectiv? Ei bine, atunci să le dăm acea educație care să îi lumineze. Aceasta nu este câtuși de puțin un lux. Nu este ceva opțional.
Este o necesitate și o obligație. Este misiunea școlii și a universității, puse în slujba societății, care trebuie, la rândul ei, să pună la dispoziția școlii și universității mijloacele necesare și să le respecte demnitatea și rolul înalt pe care acestea trebuie să și-l asume. Nu vorbim, însă, aici, de o universitate care se va erija, din nou, într-un tutore autoritar care îi va ține în continuare în stare de minorat pe studenții ei, care va gândi în locul lor sau pentru ei, care le va impune ce să creadă sau ce conținuturi să aibă conștiințele lor etc. Vorbim de o instituție, în care mentori cu experiență, cu răbdare și înțelegere și cu multă sete de carte și de cunoaștere, se ocupă de realizarea și de actualizarea potențialului mental și sufletesc al mai tinerilor lor colegi studioși, lăsând să se manifeste liber și autonom forțele lor creatoare și ajutând să se împlinească aspirațiile lor, potrivit talentului și motivațiilor care îi animă.
Vorbim așadar, de o universitate care aspiră, în cea mai mare măsură, să fie umanistă, în accepțiunea generică cea mai înaltă a acestui termen și să formeze cetățeni autonomi, care-și exercită libertatea de spirit și de expresie. Pentru a se apropia cât mai mult de aceste idealuri înalte și optimiste, cristalizate în epoca modernă, și pentru a nu cădea în minoratul realității cotidiene, universitatea are nevoie deopotrivă atât de o asumare fermă a propriilor valori, cât și de recunoașterea drepturilor ei fundamentale. Astfel, misiunea universității de a-i antrena pe tineri pe calea dificilă, dar meritorie, a ieșirii din starea de minorat și de tutelare, nu poate fi atinsă decât dacă universității i se recunoaște deplina autonomie epistemică și funcțional-administrativă. La rândul ei, universitatea nu va putea să răspundă menirii sale educative și formative decât cultivând și respectând libertatea de gândire și de expresie, toleranța și pluralismul axiologic, și, nu în ultimul rând, patosul urmăririi și căutării sincere și dezinteresate a adevărului pe baza recursului la critica rațională impersonală și la metoda obiectivă a științei.
Fiecare dintre profesorii noștri are datoria să ilustreze în primul rând aceste însușiri. Este convingerea noastră, a tuturor, că Universitatea din București, în întreaga ei devenire istorică, a aspirat și aspiră să îndeplinească acest ideal și să cultive aceste valori. De-a lungul unui secol şi jumătate de existenţă, comunitatea academică a Universităţii din Bucureşti a acţionat pentru a edifica o instituţie modernă şi puternică, flexibilă şi dinamică, aptă să asigure o educaţie superioară de cea mai bună calitate, să realizeze cercetare ştiinţifică la cele mai exigente standarde internaţionale şi să contribuie la modernizarea şi consolidarea proceselor democratice din societatea românească. Uneori strădaniile au fost încununate de succes, alteori ele au fost compromise fie de limitele proprii, fie de vitregiile vremurilor. Dincolo de multele vicisitudini şi momente critice, membrii comunităţii academice au reuşit să se regăsească în efortul de afirmare a valorilor comune, astfel încât, prin profesorii, studenţii şi absolvenţii săi, ca şi prin valorile promovate, Universitatea din Bucureşti s-a impus atât la nivel naţional, cât şi în plan internaţional, ca principala instituţie de învăţământ superior din România.
După o sută și cincizeci de ani, cu siguranță că ar fi foarte multe lucruri care ar merita povestite, asupra cărora ar fi bine să reflectăm cu atenție și răbdare, pentru a învăța din greșeli și a nu le repeta, dar și pentru a reitera și întări pilda faptelor meritorii. Dar poate că ceea ce este cel mai important la acest bilanț atât de bogat este morala că buna funcţionare a instituţiei depinde, dincolo de cadrul general mai mult sau mai puţin favorabil, de oamenii care o animă. Prin strădania comună a membrilor comunităţii sale academice, Universitatea din Bucureşti a reuşit să-şi îndeplinească misiunea sa de a forma generaţii succesive de tineri în spiritul respectului pentru adevăr şi al cunoaşterii ştiinţifice, al ataşamentului faţă de valorile naţionale şi universal umane. Iar noi, cei de după 150 de ani, ne regăsim, cu bucurie, cu mândrie și cu devotament, sub cupola vechii urări: Vivat! Crescat! Floreat!
— Rector, Prof. univ. dr. Mircea Dumitru
