Înaltpreasfinţia Voastră Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,
Înalte fețe bisericești,
Îndurerată adunare,
Îndoliată familie,
Dragi colege și colegi,
Am participat la slujba de pomenire și de iertare a păcatelor pentru iubitul nostru coleg și prieten Adrian Albu, atât de timpuriu plecat dintre noi, după o îndelungată și grea suferință. Suntem aici pentru a exprima regretele noastre profunde și pentru a transmite condoleanțe familiei atât de greu încercate prin pierderea unui fiu și a unui frate devotat și iubitor. Dar prin emoția puternică ce se revarsă din inimile noastre îndurerate aducem, totodată, un ultim omagiu aceluia care, prin valoarea sa profesională și umană, a contribuit în mod esențial, nu de puține ori, timp de aproape două decenii, la dezvoltarea și consolidarea Universității noastre.
La trecerea sa în eternitate, un om lasă după sine amintirile vieții și faptelor sale în mintea și sufletul celor care l-au cunoscut – familie, prieteni, colegi. Toate aceste aminitiri, însă, sunt, o dată cu petrecerea anilor, perisabile și trecătoare, durata lor fiind legată de natura efemeră și pieritoare a fiecăruia dintre noi, cei care mai rămânem aici un timp și care putem depune mărturie pentru faptele aceluia care se săvârșește din viață și trece la Domnul.
Dar faptele care zidesc instituțiile cu care ne împletim viața noastră de zi cu zi nu pier definitiv. Ele sunt mult mai durabile, poate chiar nepieritoare. Căci întotdeauna, rezultatele acțiunilor noastre, ceea ce lăsăm urmașilor, sunt chiar instituțiile pe care le slujim. Și viața noastră de zi cu zi se mută treptat și se așează strat după strat în aceste instituții.
Adrian Albu a avut o viață scurtă; nedrept și – aș zice – fără nicio noimă de scurtă! De ce să ne părăsească în puterea vârstei sale un om atât de bun, de curat sufletește, de leal și de loial, a cărui întreagă forță de viață și credință și le-a dăruit slujirii binelui public al instituției pentru care a trudit și ale cărei interese le-a așezat mereu deasupra propriilor dorințe și nevoi? Căci Adrain Albu a fost un adevărat truditor. Unul care nu urmărea să demonstreze nimic nimănui, ci doar să-și facă în mod exemplar, până la sfârșitul zilei, datoria pe care și-o asumase. Unul care nu aștepta recompense sau onoruri publice. Un OM, pur și simplu, smerit și lipsit de orice vanități umane, care trăia în mod autentic imperativul categoric al slujirii și al îndeplinirii datoriei. Nu am cunoscut în instituția noastră niciun alt om care să facă zi de zi, de la primul ceas al dimineții și până târziu în noapte, din prima zi a săptămânii și până la capătul ei, lună de lună, an de an, din nou și din nou, fără să pregete, fără să se plângă sau să judece pe alții care nu țineau pasul cu el – să facă, așadar, din munca sa zilnică o religie. Trudă, datorie, rezistență stoică – toate acestea au, pentru cei mai mulți dintre noi, o conotație dramatică sau negativă. Nu și pentru Adrian.
Pentru mine, Adrian a fost, poate, singurul om pe care l-am cunoscut și cu care am împărtășit clipele de fiecare zi ale vieții instituției noastre timp zece ani și care mi-a arătat pe viu ceea ce nu credeam că există decât în cărțile abstracte și lipsite de viață ale filosofiei morale – datoria împlinită și nu fericirea este scopul ultim al vieții exemplare moral! Iar dacă faci ceea ce trebuie, nu pentru a primi onoruri, ci doar pentru că așa se cade sau așa trebuie, atunci ajungi să fii împăcat cu tine însuți și, în cele din urmă, fericit. Privită astfel, viața prietenului nostru, deși atât de scurtă, a fost, fără nicio exagerare și fără îndoială, plină de noimă, exemplară și pilduitoare.
Pentru familie și pentru cei care-ți sunt apropriați, rămâne, în urma trecerii tale în eternitate, amintirea faptelor vieții de fiecare zi, de cele mai multe ori, cu farmecul lor inefabil, cu nostalgia clipelor de bucurie, iubire și tandrețe, clipe care nu se pot povesti, dar pe care le simțim și le prețuim ca fiind comoara adâncă din sufletele noastre.
Pentru comunitatea profesională în care te-ai consacrat și căreia i-ai oferit roadele a câtorva sute de mii de ore de muncă susținută, rămân faptele vieții tale.
Una dintre ultimile amintiri cu Adrian, pe care o port cu mine în suflet, este o discuție avută cu câteva zile înainte ca el să se retragă, fiindu-i din ce în ce mai greu să țină piept asaltului necruțător al bolii. Regret, acum, că nu am notat atunci exact cuvintele care au produs asupra mea o impresie atât de durabilă. Dar poate că așa și trebuia să rămână acea amintire în mintea și sufletul meu: foarte vagă și nebuloasă, deși cât se poate de puternică! Căci – de neînțeles pentru mine la acel moment – Adrain a vrut să vorbim despre moarte. M-a frapat simplitatea, smerenia, profunzimea și concretețea gândurilor sale despre moarte. Cum era posibil, m-am întrebat, ca un om atât de tânăr, care – în mod firesc – ar mai fi avut un drum atât de lung de parcurs în viața sa, să gândească atât de adevărat și de adânc această ultimă și supremă taină pentru noi – eternitatea morții?! Acum, din păcate, am priceput!
Pot spune în fața d-voastră, a tuturor, că am avut bucuria și șansa de a-l cunoaște direct pe Adrian și de a fi lucrat cu el în toți acești ani. Căci am cunoscut, în el, un om curat și loial; cu un puternic simț al dreptății, nevindicativ însă, echilibrat și fără să se grăbească să judece și să rănească cu vorbe grele; cu umor și ironie blândă, just plasată, atunci când putea să ne descrețească frunțile. Tocmai de aceea, îi port în mine, deopotrivă, o recunoștință pe care am datoria să o mărturisesc în mod public, dar și amintirea de neșters a unui om deopotrivă blând, cumpătat și înțelept, delicat și devotat, a unui om cu un farmec aparte și cu un deosebit simț și cult al prieteniei, în acel sens superior pe care Aristotel îl conferă acestei relații profund și esențial umane, atunci când ea se bazează pe afinitățile care izvorăsc din virtute.
Adrian Albu a trăit o viață scurtă, pe care a închinat-o fără rest muncii și Universității noastre; el ne părăsește atunci când mai avea atâtea să ofere familiei sale și nouă tuturor, colegilor și colaboratorilor săi. Lasă, prin plecarea lui dintre noi, un gol greu de umplut în instituția noastră, dar și în sufletele și inimile celor care l-am iubit și prețuit. Îi vom purta, mulți ani de-acum înainte, o amintire vie și luminoasă, amintirea unui om bun și cald, a unui prieten loial și coleg devotat.
Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în paza Sa, iar noi să-l pomenim și să-i păstrăm, vie și neștearsă, amintirea. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
București, 18.01.2019
Postări asemănătoare:
Discursul profesorului Marian Preda, Rectorul UB, cu prilejul întâlnirii cu domnul Klaus Iohannis, Președintele României, la 30 de ani de la „Fenomenul Piața Universității” și Mineriada din 13-15 iunie 1990
Rectorul Universității din București, profesorul Mircea Dumitru, Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Moldova
Rectorul Universității din București, profesorul Mircea Dumitru, Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Moldova
Discursul Rectorului Universității din București, Mircea Dumitru, la deschiderea anului universitar 2018-2019
