„Cele mai frumoase experiențe ni se întâmplă în viață datorită oamenilor extraordinari pe care ne e dat să-i întâlnim” – interviu cu Larisa Botnari

Larisa Botnari a câștigat, în cadrul celei de-a treia ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cea mai bună teză de doctorat”, la categoria Științe Umaniste, cu o lucrare realizată în cotutelă UB – Universitatea catolică Louvain-la-Neuve, Belgia.

După ce și-a finalizat studiile doctorale cu lucrarea „Malaise dans les lettres. Enquête sur l’histoire sociale du concept de littérature en France ces quatre dernières décennies”, o cercetare amplă despre rostul literaturii în lumea contemporană – unul care poate fi pus la îndoială și chiar contestat, în ideea că arta literară poate fi înțeleasă și ca produsul unor convenții instituționale –, Larisa Botnari s-a stabilit în Belgia. În paralel cu domeniul cercetării, Larisa a fost coordonator educațional în cadrul unei asociații cu sediul la Bruxelles, care organizează cursuri de alfabetizare pentru migranți, și este mentor pentru studenții în ultimul an de studii care își redactează lucrările de licență și disertație. Nu exclude posibilitatea de a urma studii postdoctorale și și-ar dori să înceapă o carieră de traducătoare.

Le poartă un deosebit respect profesorilor de al Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, în special prof. univ dr. Lidia Cotea, cea care a și propus-o pentru Premiile Senatului și prof. univ. dr. Radu Toma, unul dintre coordonatorii lucrării de doctorat. Despre oportunități, redactarea lucrării de doctorat, ezitări, dar și proiecte, ne va vorbi în continuare chiar Larisa Botnari.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a treia ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cea mai bună teză de doctorat” în domeniul Științe Umaniste. Ați fost nominalizată de una dintre profesoarele care au făcut parte din comisia de doctorat. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Larisa Botnari: Trebuie să mărturisesc că am fost extrem de surprinsă atunci când am primit mesajul doamnei profesor Lidia Cotea, prin care mă anunța că Premiul Senatului pentru cea mai bună teză de doctorat în domeniul „Științe Umaniste” îi revine tezei mele. Într-un mesaj anterior, doamna profesor îmi comunica faptul că făcuse nominalizarea, gest pentru care îi mulțumesc din suflet acum, dar căruia nu-i acordasem prea multă importanță la vremea respectivă, nesperând nicio clipă să fiu eu câștigătoarea. Obținerea premiului înseamnă așadar pentru mine, în primul rând, o onoare cu atât mai mare cu cât a mi-a fost acordată în mod absolut neașteptat și fără ca eu să fi făcut vreo solicitare sau vreun efort în acest sens. În același timp, este o dovadă a deschiderii pe care o arată Universitatea din București către subiecte de cercetare mai puțin convenționale, cum este cel al tezei mele de doctorat, despre care în Occident s-ar putea spune chiar că e oarecum „deranjant”. Nu în ultimul rând, obținerea  acestei distincții e pentru mine un important semn de recunoaștere din partea UB pentru munca pe care am depus-o timp de cinci ani și o încurajare de a continua pe acest drum al cercetării.

R.: Care au fost considerentele pentru alegerea temei lucrării de doctorat, „Malaise dans les lettres. Enquête sur l’histoire sociale du concept de littérature en France ces quatre dernières décennies”?

L.B.: Subiectul unui posibil sfârșit sau al unei așa-zise crize a literaturii mă preocupa deja prin anul al III-lea de facultate la Universitatea din București. „Întâlnirea”, în toamna lui 2011, cu cartea lui William Marx, „Rămas-bun literaturi…”, a reprezentat un moment declanșator în acest sens. Mai târziu am descoperit o întreagă serie de alte titluri similare, ceea ce a stârnit în mine o curiozitate extraordinară. Ideea că literatura – la care avem cumva tendința să ne gândim ca la o realitate intemporală – ar putea avea un sfârșit, că rostul ei în lumea contemporană poate fi pus la îndoială și chiar contestat, că ceea ce numim „literatură” nu e de fapt un obiect transistoric a cărui definiție ar fi de la sine înțeleasă în mod absolut, ci mai degrabă produsul unor convenții instituționale, la formarea cărora participă o serie de factori atât de ordin intelectual, cât și sociologici sau pur și simplu umani, această idee complexă m-a fascinat de la bun început.

N-aș fi reușit însă, probabil, să o transform într-o temă de cercetare pentru o lucrare de doctorat, fără sprijinul domnului profesor coordonator Radu Toma, căruia îi aparține cea dintâi sugestie în acest sens. Dumnealui m-a ajutat să-mi dau seama că discursul asupra literaturii poate fi un obiect de cercetare la fel de pasionant precum literatura însăși; chiar mai mult: că o analiză a studiilor literare și a evoluției recente a conceptului de literatură, în câmpul intelectual francez unde aceasta a jucat un rol cultural esențial timp de secole, ne poate ajuta să înțelegem mai bine și să apreciem mai just fenomenul literar ca atare, trecut sau prezent.

R.: Spuneți-ne, pe scurt, care au fost pașii pe care i-ați urmat pentru redactarea lucrării și cum e să realizezi o teză de doctorat în cotutelă? A existat vreodată o situație în care cei doi coordonatori să aibă viziuni diferite asupra unui subiect și să fiți îndrumată diametral opus? În acest caz, cum ați procedat?

L.B.: Nu pot spune că am urmat vreun algoritm anume, nu cred că există o metodă precisă care, urmată cu strictețe, să garanteze succesul. La mine lucrurile s-au întâmplat, în general, spontan, aleatoriu. Nu pot ascunde nici faptul că am trecut la un moment dat printr-o perioadă de grele îndoieli, când am vrut chiar să renunț la a continua studiile doctorale. În ceea ce privește redactarea propriu-zisă a lucrării, am procedat în mod tradițional: am citit atât cât am putut înainte de a începe să scriu, am continuat să citesc în timp ce scriam, am făcut pauze lungi între capitole, ca să mai citesc și să mai adun informații și idei, am revenit pe ceea ce scrisesem, ca să-mi îmbogățesc analizele cu ce descoperisem între timp.

Pe scurt, nu am încetat nicio clipă să explorez noi aspecte ale subiectului – practic inepuizabil – care mă interesa, dar fără să pierd din vedere firul conducător al propriului meu eșafodaj discursiv. Acest fir conducător, de altfel, a prins consistență în mod progresiv și atât ipotezele cât și concluziile reflecției mele au evoluat constant. E greșit să crezi că trebuie să știi deja clar ce ai de gând să spui atunci când începi să scrii. Activitatea însăși de a scrie stimulează în permanență gândirea și astfel apar idei noi, imprevizibile.

Cât despre relațiile cu cei doi profesori coordonatori, pot spune că m-am bucurat de o mare libertate de gândire din partea amândurora. Am avut, bineînțeles, discuții în mod regulat cu fiecare, în timpul cărora am primit întrebări și sugestii, dar asta într-un cadru de reflecție și dialog perfect deschis și flexibil. Probabil că viziunile celor doi profesori nu sunt întocmai identice în legătură cu fiecare din interpretările pe care le propun eu în teză, dar încrederea și autonomia pe care mi le-au acordat deopotrivă mi-au permis să-mi dezvolt propria viziune asupra temei de studiu cât și asupra activității de cercetare în general.

R.: Lucrarea dumneavoastră de doctorat a fost apreciată atât de partea română, cât și de cea belgiană pentru originalitate, tematică și aparatul conceptual folosit. Coordonatorul belgian, prof. dr. Pierre Piret de la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve a definit-o drept „un proiect ambițios”. Care este componenta inovatoare a lucrării, ținând cont de faptul că aceasta este interdisciplinară, un melanj de studii literare, teorie literară, sociologie și istorie?

L.B.: Mai mult decât ambițios, aș spune că proiectul meu le-a apărut profesorilor din Belgia ca fiind surprinzător de îndrăzneț. După cum spuneam, am lucrat pe un subiect mai puțin convențional. Într-adevăr, faptul că o tânără cercetătoare anonimă din România își propune să examineze la microscop discuțiile actuale și dezbaterile de multe ori controversate ale celor mai de seamă literați – parizieni, în mare parte – contemporani nu e lipsit de cutezanță. Gestul poate părea chiar revoltător, sau cel puțin riscant: unul din membrii comisiei de susținere, profesorul Benoît Denis de la Universitatea din Liège, m-a întrebat dacă o teză cu un asemenea subiect putea fi susținută în Franța. Putem cel puțin avea îndoieli în acest sens. În orice caz, dacă lucrarea mea de doctorat are o componentă cu adevărat inovatoare, aceasta constă tocmai în faptul de a aborda cu detașare o serie de discuții polemice, pe care discursul meu nu le mai alimentează, ci le instituie pentru prima dată în obiect de studiu. Altfel spus, așa cum a remarcat-o profesorul Denis, teza mea este prima lucrare de acest fel care, în loc să participe în mod direct la dezbaterile despre sfârșitul sau criza literaturii, face din aceste dezbateri un obiect de cercetare științifică și astfel istoricizează acest obiect ca atare.

R.: Cât a contat pentru dumneavoastră, dar și pentru finalizarea studiului în sine, faptul că teza s-a realizat în cotutelă cu Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve?

L.B.: Răspunsul la această întrebare e simplu: Enorm! Pe plan personal, Louvain-la-Neuve, mic oraș esențialmente universitar, mi-a oferit o atmosferă de studiu extrem de prielnică, iar încheierea acordului de cotutelă între UB și UC Louvain a consolidat cumva, în mod definitiv, angajamentul pe care mi-l luasem deja de a duce la bun sfârșit o aventură destul de grea. Pe plan intelectual, trebuie să recunosc că, fără resursele foarte bogate din bibliotecile de la UC Louvain, nu aș fi reușit să mă documentez suficient. Nu uit să menționez, însă, că venirea mea în Belgia nu ar fi fost posibilă fără sprijinul acordat de Universitatea din București, printr-o bursă Erasmus+, inițial, apoi printr-o bursă de cotutelă din partea CEREFREA Villa Noël. Oportunitatea cotutelei nu s-a ivit, de altfel, decât mai târziu, la o lună de când mă aflam deja la Louvain-la-Neuve ca studentă Erasmus, datorită colaborării deosebit de interesante pe care am reușit să o am cu profesorul Pierre Piret, cel ce mi-a devenit ulterior profesor coordonator.

R.: Considerați că mediul academic românesc este suficient de conectat cu cel internațional? Dumneavoastră ați fost și studentă Erasmus, ați participat și la sesiuni de comunicări în străinătate, așadar ați avut prilejul să vă formați o opinie despre acest subiect.

L.B.: Cu siguranță. Din câte știu eu, Universitatea din București are încheiate, în prezent, în jur de 300 de acorduri de colaborare bilaterală cu universități din 52 de țări. Programele de schimb de tipul Erasmus au avut întotdeauna un succes considerabil, și am cunoscut de asemenea mulți doctoranzi români ce își desfășoară activitățile de cercetare în străinătate, datorită convențiilor și burselor de cotutelă. O experiență deosebit de interesantă pentru mine a fost de asemenea Școala Doctorală francofonă de Științe sociale (EDSS – CEREFREA Villa Noël), unde, în timpul anului întâi de doctorat, am participat la o serie de conferințe și seminarii ținute de către profesori veniți din diferite universități din Franța și Belgia, dar și Bulgaria sau Republica Moldova.

R.: Care sunt interacțiunile pe care le considerați esențiale pentru devenirea dumneavoastră profesională? Cum v-ați orientat către filologie și, implicit, către limba franceză? A existat un mentor sau o experiență definitorie în acest sens?

L.B.: În ceea ce mă privește, am considerat dintotdeauna că cele mai frumoase experiențe ni se întâmplă în viață datorită oamenilor extraordinari pe care ne e dat să-i întâlnim de-a lungul anilor. Pasiunea mea pentru limba franceză și, implicit, faptul că o vorbesc astăzi la nivelul unui vorbitor nativ, i le datorez profesorul meu de franceză din liceu, Marcel Ungurean, de la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi”, din Rădăuți. Dumnealui a fost cel care m-a remarcat și încurajat, din primele zile, pe când abia făceam primii pași de una singură într-o lume cu totul nouă pentru mine. Fiind născută în Republica Moldova, venind la liceu în România la 15 ani, am descoperit în studiul limbii franceze o motivație de a lupta cu singurătatea și cu dificultățile pe care le întâmpinam în a mă adapta la un sistem școlar diferit de cel de „acasă”. Domnul profesor Ungurean mi-a fost îndrumător și prieten drag, aproape părinte, pe timpul celor patru ani de liceu. Am muncit mult împreună pentru olimpiadele de franceză și am reușit să mă calific la faza națională în fiecare an, obținând premii și mențiuni. Asta mi-a permis să fiu admisă la Universitatea din București cu statut de olimpică și, prin urmare, să continui această frumoasă aventură.

R.: Ce ne puteți povesti despre traseul dvs. profesional de după finalizarea lucrării de doctorat? Aveți în plan să urmați și studii postdoctorale? Care sunt cele mai importante proiecte la care lucrați în prezent?

L.B.: Recunosc că e mai greu să formulez un răspuns la această întrebare. Cu atât mai mult cu cât nu putem face abstracție de contextul în care ne aflăm la ora actuală, aprilie 2020, și anume criza sanitară mondială ce afectează major orice fel de proiect de viitor. Voi fi absolut sinceră, așa cum îmi stă în fire. În primul rând, inserarea pe piața muncii este în zilele noastre un proces foarte dificil, sau cel puțin așa îl percep eu de aici din Belgia, unde am hotărât să rămân deocamdată. Apoi, finalizarea unei teze de doctorat nu implică în mod automat o carieră în mediul academic. După obținerea diplomei de doctor în filologie, am ocupat pentru scurt timp postul de coordonator educațional în cadrul unei asociații cu sediul la Bruxelles, care organizează cursuri de alfabetizare și FLE (acronim pentru „franceza ca limbă străină”) pentru persoane cu un nivel scăzut de școlarizare, în mare parte migranți. Din motive atât profesionale cât și personale, a trebuit să părăsesc această funcție. În prezent, cred că cel mai corect ar fi să spun că am luat o pauză, pentru a înțelege mai bine în ce direcție aș vrea să mă orientez.

Printre alte activități pe care continui să le fac ocazional este aceea de coach pentru câțiva studenți în ultimul an de studii, în cadrul proiectului Correcteo, unul care propune servicii de sprijin metodologic în construirea proiectelor de cercetare și în redactarea lucrărilor de licență și disertație. De asemenea, mă gândesc să încep să traduc și să public în România unele din cărțile care m-au marcat până acum și care nu există încă la noi. Cât despre un posibil proiect de cercetare postdoctorală, da, ar fi ideal. Am o mulțime de idei mai mult sau mai puțin bine definite, în jurul cărora mi-ar plăcea să dezvolt noi „anchete”. Literatura, teoria literară mă pasionează în continuare la fel de mult. Nu pot însă decide nimic cu siguranță, momentan, și țin să precizez că îmbrățișez pe deplin această nesiguranță, ce poate apărea în orice stadiu de evoluție a vieții și a carierei oricui.

R.: După părerea dvs., ce credeți că ar mai putea face Universitatea din București pentru a stimula excelența în domeniul cercetării?

L.B.: Din punctul meu de vedere, cel al unei foste studente la Limbi Străine, apoi doctorandă a Universității din București, una din problemele de bază mi se pare aceea a accesului la sursele de documentare de care au nevoie cercetătorii în domeniul științelor umaniste. Nu știu care este situația în facultățile de științe exacte, unde cercetarea se face în mare parte în laborator, dar ceea ce știu este că pentru științele sociale și umaniste, bibliotecile sunt „laboratoare” la fel de importante. Cred că ar trebui făcute mai multe investiții pentru achiziționarea de publicații recente, în limbi străine mai ales, pentru bibliotecile universității, precum și abonamente la cele mai importante reviste științifice internaționale.