„Excelența didactică și de cercetare depinde într-o măsură covârșitoare de calitatea resursei umane” – interviu cu drd. Nicolae Drăgușin, autorul „celei mai prestigioase publicații” din domeniul Științelor Sociale

La finalul anului 2022, în cadrul celei de-a șasea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, volumul Totul nou pe frontul anticorupției, publicat la Editura Humanitas în anul 2021, semnat de Nicolae Drăgușin, doctorand la Facultatea de Științe Politice a UB, a primit distincția pentru „cea mai prestigioasă publicație” din domeniul Științelor Sociale.

Autorul este licențiat în Științe Politice (anul 2008), Teologie Ortodoxă (anul 2012) la Universitatea din București și Drept (anul 2017) la Universitatea „Nicolae Titulescu” București. De asemenea, Nicolae Drăgușin este absolvent de studii masterale în Drepturile omului și democratizare la Universitatea „Ca’Foscari” din Veneția și Universitatea „Uppsala” (anul 2008) și Studii Religioase – Texte și tradiții la Universitatea din București (anul 2014).

În anul 2013, a obținut titlul de doctor în filosofie la Academia Română. Bursier postdoctoral în cadrul Universității din București (perioada 2014-2015), cu stagiu la Universitatea „Aristotel“ din Salonic (perioada 2014-2015), din octombrie 2020, Nicolae Drăgușin este doctorand în Științe Politice la Universitatea din București, beneficiind de un stagiu la Universitatea „Eberhard Karls“ din Tübingen.

Laureatul a publicat articole în Dilema Veche, Observator cultural, Revista 22, Sfera politicii, Polis, Studii teologice, Holocaust, Mediterranean Journal of Human Rights, Review of Ecumenical Studies. A tradus cărți la editurile Polirom, Curtea Veche, Hasefer, Doxologia, Ratio et Revelatio.

Despre tema de bază a cărții, provocările cercetării în domeniul științelor sociale, valorificarea conceptelor fundamentale și raționamentele specifice din domeniul științelor politice și, marginal, ale dreptului pentru a înțelege și evalua declarațiile și faptele actorilor politici, și despre provocările unei lucrări de referință în domeniu, ne va spune mai multe chiar drd. Nicolae Drăgușin.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a șasea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cea mai prestigioasă publicație” din domeniul Științelor Sociale. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Nicolae Drăgușin: Ar fi prea puțin să spun că a însemnat… mult. Un premiu obținut din partea unei instituții prestigioase cred că este aspirația oricărui autor. Acest lucru confirmă o anumită suprapunere între, pe de o parte, valorile morale și calitățile științifice pentru care a fost instituit premiul și, pe de altă parte, argumentația produsului premiat. Adăugați la aceasta că instituția care a acordat premiul este universitate; mai adăugați, de asemenea, că Universitatea din București reprezintă alma mater pentru autor și va fi îndeajuns pentru a înțelege de ce un asemenea premiu nu e lucru de șagă.

R.: Ce ne puteți povesti despre volumul Totul nou pe frontul anticorupției, care este ideea de bază și cum ați valorificat-o pe parcurs și cât timp a durat cercetarea a-l aduce la o formă finală?

N.D.: Cartea a început să se scrie în stradă, în timpul protestelor pașnice începând din ianuarie 2017 pentru independența justiției față de imixtiunile politice și pentru continuarea activității de combatere a corupției. Mai înainte cu aproape doi ani scrisesem câteva articole în Dilema veche despre lucru care n-a încetat să mă oripileze: posibilitatea condamnaților aflați în executarea pedepsei de a scrie cărți pentru a obține reducerea anilor de închisoare. Protestele m-au prins așadar într-o stare de spirit deja exersată. Și de data aceasta am simțit că pot să fac ceva mai mult; astfel, pe lângă participarea la proteste, am început să scriu articole în Dilema veche și Observator cultural pe anumite teme foarte clar delimitate. Cum evenimentele politice nu păreau să se domolească și cum actorii politici, cu pregătire intelectuală mai mult sau mai puțin temeinică, invocau idei și noțiuni pe care le auzisem încă de pe băncile facultății (de pildă, separația puterilor ori legalitate și oportunitate în actele de guvernare), s-a înfiripat convingerea că trebuie să încerc ceva mai mult, mai precis să scriu o carte. Ideea a prins contur cândva pe la sfârșitul anului 2017. Cu acest gând în minte, am început să reflectez, să mă documentez și să pun pe hârtie tot felul de variante.

Odată încheiată această etapă, am trimis Editurii Humanitas proiectul de carte. După o perioadă de evaluare, editura mi-a trimis răspunsul favorabil și totodată mi-a mai dat un termen generos pentru a prezenta varianta finală. A urmat apoi dialogul cu redactorul și, într-un final, în toamna anului 2021, cartea. E drept, au existat și lunile de pandemie care au ținut cam totul pe loc, dar într-un fel e mai bine că a apărut după schimbările electorale din 2019-2020 pentru că în felul acesta cartea a luat o anumită distanță de ideile pe care le-a comentat și de evenimentele pe care le-a rememorat.         

M-ați întrebat de ideea de bază sau de intenție… Ceea ce am urmărit a fost să utilizez conceptele fundamentale și raționamentele specifice din domeniul științelor politice și, marginal, ale dreptului pentru a înțelege și evalua declarațiile și faptele actorilor politici. A fost, pentru mine, prima ocazie de a arăta, în mod sistematic, legătura dintre cunoaștere și democrație. Evident, cetățenii au câte o părere despre ce se întâmplă în politică, însă e foarte important să poți construi și un argument pentru că participarea cetățeanului la viața politică nu trebuie să se reducă doar nivelul de bază, oricât ar fi acesta de important, și care constă în participarea la vot.

Cetățenia, atunci când e luată în serios, presupune deopotrivă participarea în mecanismul de consultare publică prealabil adoptării actelor normative (legi, hotărâri de consiliu local) ori exercițiul dreptului de petiționare a autorităților și, de ce nu?, participarea la protestele pașnice. Nu cred că am reflectat îndeajuns de mult asupra importanței participării la protestele pașnice, civilizate și cu respectarea strictă a legii. Chiar dacă sunt străin și mă simt în afara multor amănunte care țin de viața politică internă, mărturisesc că sunt impresionat de durata și amploarea protestelor societății civile israeliene pentru apărarea independenței justiției și a statului de drept.

R.: Ce anume v-a determinat să vă concentrați atenția asupra acestor teme de actualitate în societatea contemporană și, în același timp, controversate: corupția ca infracțiune penală, viciu moral și păcat față de Dumnezeu; puterile statului între separație și autonomie; statutul procurorului; protestele, între instabilitate politică și formă de participare civică. Aceste teme definesc dezbaterea ce caracterizează a treia criză majoră în activitatea de combatere a corupției? Cum considerați că aducerea acestora în prim plan contribuie la soluționarea unor probleme din zilele noastre?

N.D.: Aceste teme pe care le-ați enumerat reprezintă, de bună seamă, o selecție personală a ceea ce am considerat că este cel mai semnificativ pentru criza politică din perioada 2017-2019 și, totodată, definitoriu pentru cea de-a treia criză în activitatea de combatere a corupției. Cum am spus și mai înainte, felul în care o parte din factorul politic (mă refer aici, în principal, la Guvern și la Parlament, dar discuția s-ar putea extinde în mod legitim și la Curtea Constituțională) a încercat să restrângă independența justiției și să gripeze activitatea anticorupție a statului român e destul de diferit față de ce se întâmplase mai înainte, în 2012-2013 ori 2005-2006.

Acum, în perioada 2017-2019 întreaga manifestare de voință a instituțiilor politice menționate s-a realizat într-un înveliș cu pretenții intelectuale, chiar științifice. Pentru a justifica legiferarea arbitrară, unii actori politici au invocat separația puterilor ca și cum separația ar exista la modul absolut, fără controlul reciproc pe care acestea îl exercită. Abuzul de putere nu poate fi evitat doar prin separația puterilor din stat, fără să existe, apoi, și un mecanism subtil de control reciproc. Tot ca noutate, în protestele anticorupție și-au făcut auzită vocea și unele dintre cultele religioase, ceea ce ne-a obligat pe mulți dintre noi să reflectăm la faptul că fenomenul corupției nu are doar o natură infracțională, ci și amorală. În măsura în care cădem de acord că fapta de corupție reprezintă o formă de hoție, atunci interdicția furtului cuprinsă în Decalog ar trebui să fie suficientă pentru a strânge cele trei monoteisme laolaltă. Acest subiect merită tratat mai pe larg și poate că e ceea ce lipsește din carte.

Referindu-mă acum la întrebarea dumneavoastră despre cum „aducerea acestora în prim plan contribuie la soluționarea unor probleme din zilele noastre”, aș crede că includerea corupției ca furt în discursul teologic și în activitatea de pastorație a cultelor religioase reprezintă un mare câștig pentru eforturile noastre de a combate corupția, acest cancer social care ne afectează pe termen mediu și lung. Spun aceasta fiind convins că cea mai eficientă și durabilă combatere a corupției se face în spatele frontului, adică în planul conștiinței morale și a intelectului unde lucrează instituțiile de învățământ de la școala primară chiar până la universitate, dar și cultele religioase.

R.: Care sunt concluziile cercetării dvs. și în ce fel impactează acestea studiile în domeniu? Dar percepția oamenilor?

N.D.: Cercetarea e într-un fel deschisă. Se poate vorbi cel mult despre concluzii de etapă pe care am evitat să le prezint sub această denumire. Mai curând cercetarea semnalează și argumentează anumite aspecte de noutate în activitatea de combatere a corupției din care rețin: protestul tăcut al unei părți semnificative dintre magistrați, judecători ori procurori; intrarea în prim planul apărării independenței justiției a societății civile și a cetățenilor obișnuiți și trecerea în plan secund a instituțiilor internaționale și a ambasadelor (adică invers față de ce s-a întâmplat în 2012-2013) ceea ce denotă o maturizare a societății românești; pretențiile intelectualiste ale unora dintre actorii politici care au forțat schimbările legislative.

Acum, când au trecut deja 4 ani de la încheierea destul de rotundă a acestui moment nu mai e un secret pentru nimeni că activitatea anticorupție trece printr-o nouă provocare, căci liniile de ruptură nu mai apar între factorul politic, pe de o parte, și magistratură și societate, pe de altă parte. Acum clivajul apare în sânul justiției, iar confruntarea se produce între elementul suveranist, așa cum acesta s-a exprimat în anumite decizii și hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională a României (CCR) și Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) și, respectiv, elementul european, așa cum acesta s-a arătat în deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Multe dintre sesizările asupra cărora s-a pronunțat recent CJUE au fost înregistrate încă din timpul protestelor ceea ce înseamnă că vorbim nu doar despre diferențe, ci și despre continuitate. Putem deja anticipa că primele răspunsuri oferite de CJUE la întrebările instanțelor naționale marchează intrarea în cea de-a patra etapă a combaterii corupției. Nu știm acum dacă această etapă se va consuma într-o criză de tipul celor trei de dinainte. Aș crede că nu sau, în orice caz, nu la fel de intens pentru că, așa cum spuneam, această etapă este una mai discretă ce se petrece în interiorul aparatului de justiție, iar observatorul extern are nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a o înțelege. Asta nu înseamnă că nu merită să fie urmărită. Sub privirea noastră se scrie istorie și e bine să nu-i fim simpli contemporani, ci pe cât posibil martori atenți, dacă nu chiar intervenienți cu argumente.

R.: Care sunt direcțiile dvs. predilecte de cercetare în momentul de față?

N.D.: Deja de trei sau patru ani studiez zilnic problema cetățeniei române în perioada 1918-1948 și mărturisesc că am ajuns la acest subiect pe calea indirectă și în orice caz neintenționată a reflecției asupra protestelor anticorupție. Statutul de cetățean pe care o bună parte din populația României l-a folosit inteligent în timpul protestelor pașnice pentru apărarea statului de drept și a independenței justiției nu s-a obținut ușor. Dacă despre perioada de până în 1918 s-a scris extensiv și foarte bine, pentru perioada din 1918-1948 nu s-a scris mai nimic; aceasta în ciuda faptului că vorbim de fenomene complexe precum extinderea cetățeniei și la alte categorii de populație pentru a deveni inclusivă ori, dimpotrivă, de revizuirea cetățeniei care a lăsat o bună parte din populație în afara protecției pe care această instituție politico-juridică o oferă. Urmărirea acestor fluxuri și refluxuri devine cu atât mai interesantă cu cât o facem pe fundalul unor fluctuații semnificative de regim politic: degradarea treptată a democrației după 1918, timp de douăzeci de ani, până când s-a ajuns la punctul de rupere, iar România a cunoscut dictaturile politice, războiul, Holocaustul și, în fine, primii ani de comunism. Deși această cercetare nu e ușoară, pluralitatea surselor (presa timpului, arhivele, memorialistica și jurnalele) o face fascinantă.

Ca preocupare secundară dar care e gândită pe o durată mai lungă este legătura dintre cultele religioase (în mod special Biserica Ortodoxă Română) și fenomenul politic (în mod special, extrema dreaptă, deși în cadrul clerului ortodox a existat și o tendință de stânga) în anii 1930 și 1940.

R.: Sunteți un autor prolific, ați publicat un număr însemnat de articole, rezultate în urma unor cercetări științifice riguroase, îmbinând sfera studiilor religioase, filosofice, politice și drept. Cum considerați că v-a ajutat această perspectivă interdisciplinară pentru o mai bună înțelegere a unor fenomene la nivel societal, cum este corupția?        

N.D.: Ca probabil și alții, resimt foarte acut tensiunea dintre necesitatea de a te specializa într-o disciplină și aspirația de a te mișca cu lejeritate în mai multe discipline. Desigur, cunoașterea fără specializare nu există. Nu e însă la fel de sigur că înțelegerea e inseparabilă de interdisciplinaritate? Lumea în care noi trăim e una foarte dificilă: are nevoie de acea cunoaștere pe care o aduce numai specializarea și chiar supraspecializarea pentru a răspunde necesităților (bunăoară, am fi scăpat noi de pandemie dacă nu ar fi fost cercetările laborioase pentru vaccin?), dar la fel de mult are nevoie de înțelegerea pe care o aduce interdisciplinaritatea. Lumea acesta nu e compusă doar din nevoi punctuale, ci și din aspirații. Poți cunoaște până la cele mai mici detalii doi sau trei ani dintr-un anumit timp istoric, însă perioadele istorice nu pot fi decât înțelese. Tocmai acest joc al cunoașterii și înțelegerii l-am avut în vedere atunci când am așezat criza din 2017-2019 într-un context ceva mai larg, de aproape două decenii. Și acum referindu-mă ceva mai precis la întrebare dumneavoastră, dacă încercăm să înțelegem corupția, atunci e clar că nu o putem vedea doar din perspectivă penală. Până la urmă, rezoluția infracțională care nu prezintă vreo relevanță pentru activitatea de urmărire penală este semnificativă pe plan moral. Până când persoana deliberează asupra actului infracțional, de multe ori în planul conștiinței se produce o ciocnire între interese și valori morale, între satisfacerea unei nevoi și consecințele pe termen lung asupra individului și societății. Și, bineînțeles, corupția reprezintă și o problemă socială. Dacă nu acceptăm ceea ce decurge din complexitatea unui asemenea fenomen, riscăm să cădem în capcana tâmplarului care crede că lumea toată e formată numai din lemne.

Nu cred că există o rețetă prestabilită a echilibrului dintre interesul specializării și nevoia interdisciplinarității, între precizia cunoașterii și fantezia înțelegerii. Echilibrul poate fi căutat și exersat doar la nivel individual, după posibilități, admițând că uneori reușești, alteori nu. Tot ceea ce contează e să nu abandonezi acest balet între cele două planuri.

R.: Pe parcursul dumneavoastră academic, ați beneficiat de numeroase burse, granturi la universități de prestigiu din străinătate. În ce fel perspectiva multiculturală a influențat modul în care interacționați cu studenții?

N.D.: Perspectiva multiculturală căpătată în toate aceste experiențe internaționale a influențat enorm modul în care am interacționat cu studenții, atât ca student, cât și în calitate de cadru didactic. Această experiență a însemnat o deschidere mai largă a privirii și o sensibilitate mai mare asupra diversității. Există desigur indivizi și indivizi, însă mai există și anumite tradiții regionale și naționale în care indivizii se formează. E bine ca fiecare om să caute perspectiva multiculturală prin posibilitățile nenumărate pe care le avem în zilele noastre. Ca persoană care a cunoscut ce înseamnă o viză cu tot travaliul pe care îl presupune (invitație, bilet dus-întors, asigurare, dovada unei sume de bani toate într-un dosar, urmat apoi de interviu la ambasadă), urmat de o ștampilă pe pașaport și, în cele din urmă, de o simplă carte de identitate, sunt încântat de această evoluție extraordinară a României.

R.: Un număr foarte mare de studenți, masteranzi aleg să își continue studiile în universități prestigioase din Europa și nu numai. Dumneavoastră, în schimb, ați ales, până în acest moment, doar spațiul românesc. Ce v-a motivat să vă aprofundați studiile la Universitatea din București. V-ați gândit și la posibilitatea de a studia în străinătate?

N.D.: A fost o decizie conștientă și pe deplin asumată de a-mi lega destinul intelectual și profesional de România. Paradoxal, cu cât am vrut să-mi leg mai mult acest destin de țara în care întâmplător m-am născut, cu atât am vrut să-mi consolidez și diversific experiențele academice în străinătate. Am vrut să intru într-un joc al apropierii și al depărtării de ceea ce am considerat că trebuie să fie punctul meu de referință. Am ales Universitatea din București pentru că e singurul loc unde poți avea acces la universitas, adică la un parcurs în care te poți întâlni cu disciplinele din sferele umanistă și a științelor sociale. Consider o mare greșeală că s-a renunțat la distincția dintre universitate și institut pentru că abandonarea acestei distincții terminologice ne-a aruncat într-o confuzie. Institutele pregăteau specialiști care să răspundă unor nevoi, mulți dintre aceștia de mare profesionalism. Universitatea, în schimb, pregătea oameni care să formeze alți oameni precum literați, filosofi, teologi, psihologi. Și spun aceasta cu deplină convingere deoarece mai înainte de a trece prin diferite programe de studii la universitate (UB), am cunoscut și un program de studii de cinci ani la un (fost) institut.

Dacă m-am gândit la posibilitatea de a studia în străinătate? Da, desigur: atât ca experiență temporară, cât și pentru a parcurge un program de studii. Consider că pentru un student, experiența internațională reprezintă un deziderat și încurajez pe toți studenții UB să fructifice numeroasele șanse pe care le au la dispoziție, indiferent dacă sunt la studii de licență, masterat ori doctorat. Pentru cineva care alege să rămână în activitatea didactică ori să facă cercetare, experiența internațională prin stagii de formare, participare la conferință, proiecte reprezintă o necesitate.

R.: Cum considerați că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București?

N.D.: Cred că excelența didactică și de cercetare depinde într-o măsură covârșitoare de calitatea resursei umane. Desigur, contează și înzestrarea materială, mai ales în cazul disciplinelor experimentale. Dar în ultimă instanță cred că nu greșesc spunând că degeaba ai ziduri, dacă nu ai oameni. Mi-a plăcut foarte mult că în fosta lege a educației naționale (legea 1/2011) în prima și probabil singura evaluare sistematică a învățământului superior, s-a făcut distincția între clasificarea universităților unde contează și criteriile materiale și ierarhizarea departamentelor de studii unde calitatea profesională a factorului uman a fost esențială. Oricât de criticabilă ar fi fost metodologia din spatele acestei evaluări, ea a arătat un lucru clar: nu poți avea un departament în categoria A decât într-o instituție de învățământ superior centrată pe educație și cercetare avansată. Și mai e ceva ce a făcut fosta lege a educației: a legat activitatea didactică de cea de cercetare. Pe când abia intrasem în învățământul superior, ca preparator, doamna decan ne-a spus un lucru care mă călăuzește până astăzi: nu poți preda altora dacă tu mai înainte nu te instruiești foarte bine pentru că studenții, oricât de necunoscători ar fi, simt imediat atunci când în fața lor stă un cadru didactic pregătit sau unul care improvizează.

De ce ar fi nevoie în concret? În primul rând de bani. Cum poți avea însă un sistem de învățământ superior competitiv atunci când niciodată după 2011 nu s-a alocat cuantumul prevăzut de lege de 6% din PIB pentru educație? Mai mult decât atât, ce țară e aceea care alocă din PIB abia 2% pentru educație și 0.8% pentru cercetare, în timp ce plătește pensii necontributive (speciale, de serviciu sau cum s-or numi acestea) în cuantum de 1% cu perspectiva de a ajunge la 1.5% în următorii ani, potrivit estimărilor Băncii Naționale a României? În al doilea rând, e nevoie de o riguroasă selecție și evaluare a factorului uman implicat în educație și cercetare.

Altfel spus, după ce te asiguri că ai resurse pentru a face atractivă o profesie și pentru a o susține, treci la selecție și evaluare. Știm că înainte de 89 se spunea „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”… E desigur vorba nu doar de o evaluare cantitativă, ci în primul rând calitativă. Există din păcate această tentație irezistibilă de a scrie pentru punctaje și nu pentru a spune ceva, pentru a îmbogăți un domeniu. Cercetarea adevărată care să lase urme în planul cunoașterii presupune foarte mult timp, nu doar resurse financiare. Cred că e absolut imposibil ca cineva care în afară de cercetare mai desfășoară și alte activități să publice mai mult de două studii serioase într-un an de zile sau o carte la câțiva ani. Apoi mai este și această tentație de a strânge studiile publicate din câțiva ani într-o carte ca și cum logica unei cărți ar fi aceeași cu a unui studiu. Îndrăznesc să cred că nu deoarece, revenind la distincția pe care am semnalat-o deja, un studiu aprofundează în adâncime o perioadă sau un subiect bine delimitat, în timp ce o carte urmărește evoluția pe o perioadă mai lungă sau explorează subiecte în dinamica lor (mă refer în primul rând la domeniile care-mi sunt familiare). Finalitățile sunt diferite: un studiu produce cunoaștere, o carte propune înțelegere.

Mai multe informații despre volumul volumul Totul nou pe frontul anticorupției, semnat de Nicolae Drăgușin, pot fi consultate aici.