„Fiecare profesor în parte a avut rolul său formator pentru mine, fiecare și-a pus amprenta asupra formării mele într-un fel sau altul și pot spune că încă învăț foarte multe de la foștii mei profesori” – interviu cu asist. univ. dr. Luana Stroe

Câștigătoare a premiului pentru cea mai bună lucrare de doctorat în domeniul Științelor Umaniste în cadrul celei de-a șasea Gale a Premiilor Senatului UB, desfășurată la finalul anului 2022, asist. univ. dr. Luana Stroe și-a început cariera academică la începutul acestui an.

Pe lângă activitatea didactică, laureata este traducător, cercetător și realizator și moderator de emisiuni cu personalități din cultura română. Lucrarea de cercetare câștigătoare, intitulată „O istorie a literaturii române la microfon”, a fost realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Mihai Zamfir, un reputat scriitor, istoric literar și critic literar, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității din București.

Despre provocările din spatele redactării unei lucrări de doctorat complexe, cu o temă inedită, precum și despre activitatea de predare, rolul mentoratului, ne va povesti chiar Luana Stroe.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a șasea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „Cea mai bună lucrare de doctorat” în domeniul Științelor Umaniste. Ce v-a motivat să participați la această competiție și ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Luana Stroe: A fost întremător pentru mine. Scrierea unei teze de doctorat e o etapă formatoare în sine. Iar ea vine la pachet cu o suită de stări contradictorii. Există faze de neîncredere, blocaje, sincope, așa cum există momente în care scrisul curge, iar ideile vin parcă de la sine. Pot fi deconcertante aceste pendulări de pe o culme pe alta. Așa că am luat primirea acestui premiu ca pe o invitație de a merge mai departe cu cercetarea mea și ca pe o confirmare că e o temă care interesează, iată, și pe alții.   

R.: Lucrarea dumneavoastră de doctorat, „O istorie a literaturii române la microfon” a fost coordonată de prof. univ. dr. Mihai Zamfir, un reputat scriitor, istoric literar și critic literar. Cum a decurs colaborarea cu dumnealui?

L.S.: Voi începe cu începutul. Îi citisem cărțile profesorului Mihai Zamfir de prin anul I de facultate, dar l-am întâlnit abia la master. Ținea atunci un curs despre proza pașoptistă. Am rezonat de la bun început; ca metodă de lucru, ca tip de abordare. Așa încât am îndrăznit să-l întreb dacă ar vrea să conducă teza mea de doctorat. Spre marea mea bucurie a fost încântat de această temă atipică – „O istorie a literaturii române la microfon” – și m-a încurajat de la un capăt la celălalt. Profesorul Mihai Zamfir mi-a fost alături la fiecare pas. Și nu doar prin recomandările pe care mi le făcea, ci printr-un spirit de „antrenorat” care a făcut ca acele două culmi despre care vorbeam mai sus să rămână în echilibru. A imprimat un soi de seninătate muncii de cercetare. Sunt, toate acestea, lucruri care nu se învață din cărți, ci pe care le prinzi doar în mijlocul schimburilor de idei, al unui dialog intelectual constant și susținut.

R: Care a fost motivația alegerii temei? Având în vedere că este un studiu complex, interdisciplinar, luați în calcul posibilitatea dezvoltării acestei lucrări? Poate o continuare a studiului, despre „o istorie a literaturii române în podcasturi”?

L.S.: Încă din copilărie muzica a fost mereu prezentă (bunica mea e profesoară de pian). Așa că îmbinarea acestor două mari pasiuni, literatura și muzica, a venit aproape de la sine. Lecturile cu voce tare înregistrate pe bandă magnetică de scriitorii noștri în diferite epoci au fost de obicei privite ca o curiozitate, ca o anexă a operei unui autor. Am vrut, așadar, să văd ce se întâmplă dacă înregistrările acestea devin chiar punct de pornire pentru o analiză de critică și istorie literară.

Dat fiind că tot acest proiect a pornit de la o temă care mă pasionează realmente, pot spune că n-am ieșit, după susținere, din atmosfera tezei. Am lăsat acolo intenționat loc liber unor prelungiri de care mă ocup în prezent.

R.: Cum vedeți dvs. rolul scriitorului în societate? Credeți că printre menirile acestuia este și aceea de a asuma o misiune civică cât mai pronunțată, sau că, dimpotrivă, în numele creației, poate rămâne în așa-numitul „turn de fildeș”?

L.S.: Depinde. Și voi explica acest „depinde” prin câteva exemple concrete pe care le discut și în teză, dat fiind faptul că mizele radiofoniei implică și o anumită misiune civică. Există scriitori care nu numai că erau mari pasionați de această „primă invenție artistică” (așa cum o numea Adorno), dar devin un soi de teoreticieni ai radiofoniei, prezenți constant în camera de emisie, așa ca Tudor Arghezi. La polul opus sunt aceia care au refuzat cu vehemență să pună vreodată piciorul în incinta Radioului, așa ca Ion Barbu. Așa că nu cred că există o rețetă „corectă”. Cred că e o alegere care e mereu în sintonie cu felul de a fi al unui autor.

R: Când ați început să lucrați la teză, cât de mult timp a necesitat documentarea și ce dificultăți ați întâmpinat?

L.S.: Am scris teza în patru ani. În paralel lucram la Muzeul Național al Literaturii Române, unde am găsit un spațiu propice și unde m-am format profesional și intelectual încă din primul an de master. Documentarea nu a fost ușoară, dat fiind faptul că în multe cazuri am lucrat cu materiale de arhivă. Nici revistele și programele radiofonice nu sunt ușor de reperat. Prin forța lucrurilor, sunetul e volatil, iar eu am încercat să îi redau o dimensiune de stabilitate și durabilitate.

R: Ce metode de cercetare ați folosit în elaborarea lucrării de doctorat?

L.S.: Am lucrat în primul rând cu un corpus sonor. Cum tema mea presupunea numeroase extinderi interdisciplinare, mi-am construit aparatul critic de așa manieră încât să poată acoperi modulațiile și interferențele unui astfel de subiect. Desigur, domeniul central a rămas acela al istoriei literare și culturale. Lui i s-a adăugat însă un alt domeniu de cercetare, bine reprezentat în studiile academice (mai ales pe filon anglosaxon), dar neexplorat la noi până acum: sound studies. Tema de cercetare a acestei discipline e tocmai natura complexă a modului în care se modifică universurile și texturile sonore din trecut și din prezent. O altă problemă a ținut de însăși structura experienței sonore. Cu alte cuvinte: cum schimbă apariția undelor scurte felul în care omul se raportează la mediul sonor? Pentru a răspunde acestei întrebări am făcut apel la studii de fenomenologie a sunetului. Cât privește analiza vocală propriu-zisă, am extins cercetarea până la analize muzicologice, singurele care mi-au oferit aparatul critic necesar pentru o analiză vocală propriu-zisă. M-am folosit, deci, de agogică și de termeni care încapsulau descrieri ale impostației vocii.

R: Care sunt concluziile cercetării dvs. și în ce fel impactează studiile în domeniu?

L.S.: După ce am parcurs un însemnat corpus sonor, am ales să îmi orchestrez demonstrația pornind de la următoarea premisă: lecturile radiofonice presupun utilizarea și obișnuirea cu un mediu care e specific radioului și cu care, prin forța lucrurilor, un scriitor trebuie să se aclimatizeze. Din acest unghi, lectura radiofonică e un gen în sine. Am testat, așadar, „radiogenia” autorilor pe care i-am ascultat.

Una dintre concluziile cercetării mele e aceea că lectura cu voce tare funcționează ca un soi de auto-comentariu involuntar al autorilor. Ritmul lecturii, tonalitatea, jocurile de timbru, pauzele, intensitatea – toate spun ceva mai mult despre un text (și autorul lui) decât varianta scripturală. În unele cazuri, trăsături fundamentale ale unei opere devin sesizabile pe terenul audibilului, în timp ce rămân opace atunci când avem la dispoziție doar o variantă scrisă. Iar diferențele dintre sunetul organic și cel mecanic produc și ele noi modificări de percepție sonoră. În lecturile radiofonice din primii ani ai radiofoniei aceste diferențe de mediu se simt cu atât mai pregnant. Pentru prima dată vocea putea să călătorească simultan în colțuri diferite ale lumii, iar faptul că prezența fizică a corpului (și, deci, a vocii) nu mai e necesară produce modificări definitive ale organizării sonore a lumii din jur. În ce privește strict literatura, banda magnetică a oferit alternativa mecanică a lecturilor de autor și, în ce privește receptarea de către un cititor sau ascultător, a oferit varianta sonoră a autorului însuși în locul subvocalizării pe care o face fiecare dintre noi în timpul unei lecturi silențioase.

R: Ce v-a apropiat de acest domeniu? Care sunt acei profesori care v-au marcat în mod deosebit în timpul studiilor și în ce mod au contribuit aceștia la evoluția dumneavoastră profesională și personală?

L.S.: E un episod care mi-a rămas în minte. Regretatul profesor Mircea Anghelescu obișnuia să spună, la primul său curs de la Școala Doctorală, că nimeni nu știe cum se scrie o lucrare de doctorat. Asta afli abia după ce îți închei teza, iar atunci e prea târziu, fiindcă lucrarea e deja scrisă. Nu e o butadă, acum pot spune că am simțit-o pe pielea mea. Iar la momentul respectiv am luat-o ca pe o încurajare subtilă.

Fiecare profesor în parte a avut rolul său formator pentru mine, fiecare și-a pus amprenta asupra formării mele într-un fel sau altul și pot spune că încă învăț foarte multe de la foștii mei profesori. Facultatea de Litere e un loc unde, ca student, ți se oferă spațiul de a-ți rafina simțul critic. Am avut acest noroc de a fi într-o facultate care pune mare preț pe formarea unei conduite intelectuale în sens larg.

R.: Ce ați recomanda unui viitor student al Facultății de Litere? Ce v-ar fi plăcut să știți înainte să urmați această facultate?

L.S.: Le-aș recomanda actualilor și viitorilor studenți să fie destinși și relaxați cu colegii lor și cu cei din fața catedrei. Să dezbată, să problematizeze, să vorbească liber despre literatură, despre ce le place și inclusiv despre ce nu le place.

Totodată, îi îndemn să respire aerul vieții culturale de la noi și în afara sălilor de curs. Să urmărim întâlnirile cu specialiști ai lecturii și cu scriitori contemporani pe care Facultatea de Litere le organizează periodic! Dar nu numai. Viața culturală a Bucureștiului e una efervescentă: teatru, săli de cinema și cinemateci, concerte, operă, lansări de carte, presă culturală, muzee și case memoriale. Îi îndemn să experimenteze diverse forme de cultură și să „viziteze” literatura de azi pentru a o înțelege din alt unghi pe aceea de ieri.

R.: Aveți o activitate foarte vastă și variată. Sunteți profesor, traducător, cercetător și realizator și moderator de emisiuni cu personalități din cultura română. Cum se îmbină toate aceste ipostaze și în care dintre ele vă regăsiți cel mai bine?

L.S.: Mă simt în largul meu pe terenul fiecărei ipostaze pe care ați numit-o mai sus. Mai ales că, într-adevăr, toate se îmbină în cele din urmă. Dar cu siguranță că cel mai bine mă simt în sălile Facultății de Litere. Sunt bucuroasă că am această ocazie de a intra în dialog cu studenții, la urma urmei viitori specialiști ai lecturii. Dialogul acesta ritmează și consolidează tot ce mi-a oferit și îmi oferă munca de cercetare. De fapt, aș putea spune că le văd ca pe fețe ale aceleiași monede.

R.: În momentul de față țineți seminare de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din București. Cum găsiți interacțiunea cu studenții dumneavoastră? Simțiți că există un dialog real cu ei?

L.S.: Absolut, iar această interacțiune cu studenții este doza mea de prospețime. Știm că se citește din ce în ce mai puțin, sondajele sunt cât se poate de clare. Însă mă bucur să spun că mulți dintre tinerii de azi citesc în continuare. Și nu doar citesc, dar pun lucrurile sub lupă, polemizează, își testează propriile chei de lectură. Pe câțiva dintre ei am avut ocazia să-i observ și în afara orelor de seminar, la Bucharest Student Letters Colloquia – colocviu național deja intrat în tradiția Facultății de Litere. Ce m-a bucurat în primul rând a fost să văd că, după susținerea fiecărei comunicări, temele de acolo deveneau punct de pornire pentru discuții dintre cele mai efervescente, dar în același timp modulate de mult fairplay.