In memoriam lect. univ. dr. Dumitru Pintea

Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București anunţă cu mare durere trecerea în nefiinţă a lect. univ. dr. Dumitru Pintea, teolog și cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București.

Redăm, mai jos, mesajul transmis de prof. univ. dr. Liviu Franga, cadru didactic al Departamentului de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB:

„PĂSTOR, PROFESOR ȘI STUDENT

Intram, în prima săptămână a lui octombrie din anul Centenarului Marii Uniri, în singura sală de curs și de seminar dedicată în întregime activităților didactice, dar și de cercetare, ale Catedrei de Filologie Clasică și Neogreacă a Universității din București. Sala, ca întotdeauna plină de studenții clasiciști ai anului I (cărora li se alăturau și colegii lor de la specializarea B-Latină), la care urma să încep cursul de Literatură și cultură latină, găzduia, într-un colț retras al ei, o figură cucernică. Trăsăturile feței, blânde și aspre în același timp, te chemau parcă să-ți odihnești privirea, câteva clipe, pe un chip desprins aievea din icoanele slavo-bizantine, de unde corporalitatea și carnalitatea dispăruseră fizionomic, parcă topite de o chemare lăuntrică, tainică, spre puritate și înalt.

Intrarea profesorului la curs, pentru prima oară, în sala unde se adună împreună studenții anului I, are, cel puțin pentru mine, ca și – cum cred – pentru ceilalți colegi, indiferent de vârsta meseriei noastre, mereu ceva neașteptat și neobișnuit. Chipurile predominante în sală sunt ale tinerilor absolvenți ai liceului de azi, cu diversele lui secții și profiluri. Curioase, mirate discret, nerăbdătoare, încântate, dezamăgite, atente, preocupate sau ușor abstrase din context, aceste chipuri poartă pe ele și cu ele aerul entuziasmant al elanului încrezător în propriile puteri, dar și în generozitatea celui care vorbește tuturor de la catedră ori dincolo de ea, printre bănci și pupitre: cu sau fără sprijinul suporturilor vizuale de natură informatică, atât de răspândite în ambianța cursurilor și seminarelor universitare de azi.

Când, însă, chipul care te privește, dintr-un colț retras al sălii, nu aparține vârstei iuvenile, vârstă așteptată ca partener obișnuit al învățământului universitar, ci, dimpotrivă, acel chip se îndepărtează, parcă voit, de trăsăturile comune ale eternului adolescent, atunci, ca profesor, te oprești – într-un răgaz interior de câteva clipe – spre a-ți spune, ție însuți, că învățătura, mai ales cea din zilele noastre, într-adevăr nu mai are  granițe și opreliști. Că ea poate dura și o viață sau o cât mai mare parte a ei, cu o singură condiție: dacă focul, de curând aprins, al dorinței de a cunoaște, de a ști cât mai mult, de a aprofunda intens ceea ce știi, nu se stinge, brusc sau abia pâlpâind, după primul examen amânat din sesiune.

Astăzi, chiar când scriu aceste rânduri, chipul matur, grav, luminat de combustii intelectuale atent temperate, al audientului înscris în anul I al secției de Filologie Clasică, distonând profund cu vesela ambianță studențească a colegilor ”boboci”, a coborât, pentru totdeauna, lumina ochilor săi vii, pătrunzători, neliniștiți în căutările lor, sub pământul ultimului drum al călătoriei noastre. Aveam să aflu, puțin mai încolo, la primul seminar, că acele priviri, prin care audientul în vârstă urmărea, mai bine decât în graba notițelor, desfășurarea prelegerii, aparțineau unui audient cu totul diferit de toți colegii lui, întâmplători, de an și de secție. Era părintele și, la rândul lui, profesorul Dumitru Pintea. Nu atât vârsta îl despărțea de acești ultimi colegi ai lui, cât felul cum asculta și, mai ales, înțelegea cursurile. M-a fascinat pe mine, cel care vorbea, acea privire din bancă, îndreptată, de multe ori întrebător, spre mine, spre oricare vorbitor de la catedră, dar o privire care îi cerea mâinii lui să-și oprească impulsul de a scrie mecanic și necontrolat, lăsând, în schimb, ochilor minții să desăvârșească miracolul învățării.

Era privirea profesorului către un alt profesor…

Acum, cÂnd ne-am despărțit, fie și vremelnic, de omul fizic, ne dăm și mai mult seama cât de importante și ireversibile sunt momentele când vorbim între noi: când putem schimba opinii și idei, când ne putem apropia sufletele, când le putem deschide, împreună cu mințile. Tăcerea așternută după plecarea definitivă, imposibilitatea de a mai adresa măcar un cuvânt celui care s-a dus pentru totdeauna către veșnicie, așteptând zadarnic răspunsul lui, este semnul cel mai dureros al limitei fizice a omului, ca a oricărei ființe de și pe pământ. Dar este, în același timp, și avertismentul de a nu ne irosi timpul dăruit al vieții, căci nimic din timp nu se mai întoarce vreodată înapoi, și nici unul dintre noi nu știe și nu poate ști cât ne mai rămâne în față.

Dacă am fi stat de vorbă – dar nu am făcut-o niciodată, amânând exact ceea ce nu trebuie să amânăm, pentru că nu știm cât de vijelios se scurge înapoi prezentul și devine trecut -, Părintele Dumitru Pintea mi-ar fi povestit cum au fost începuturile lui duhovnicești, ce chemare lăuntrică l-a adus să urmeze cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Cluj și, apoi, să se strămute – el, bistrițean năsăudean get-beget – la București, pentru a-și lega toată viața, din studenție până la vârsta cumpănitei înțelepciuni a apusului vieții, deci pentru totdeauna, de unul dintre centrele cele mai puternice de spiritualitate creștină, care a fost Institutul Teologic Universitar din București, și este astăzi facultatea de profil a Universității din București.

Pasiunea pentru carte și ardenta dorință de a afla cele mai înalte și cele mai profunde temeiuri al dreptei credințe (gr. orthodoxia) l-au făcut să nu se mulțumească nici cu o simplă licență în teologie (1977), nici doar cu îmbrățișarea carierei pastorale. Hirotonisit preot (1982), ajuns preot responsabil cu misiunea – așadar, preot misionar – în Protopopiatul Ortodox Cluj (1987-1991), apoi preot paroh (1994-2014, cu o întrerupere de doi ani) în București (la Biserica Mavrogheni), dar rămânând preot coslujitor până în 2018 și preot pensionar îmbisericit (2018-2021), Părintele Dumitru Pintea și-a adunat, în tot acest răstimp, încă din anii celei dintâi tinereți, puterile minții și a urmat, cu pasiune, și celălalt drum: al cărții și al științei teologice. Imediat după încheierea studiilor universitare (1973-1977), tânărul licențiat a urmat, vreme de trei ani și mai bine (1977-1980), cursuri de doctorat în teologie, în domeniul teologiei sistematice, la același institut absolvit, reluându-și, după reîntoarcerea din misiunea duhovnicească din Ardeal (1982-1991), studiile postuniversitare doctorale, prin cursurile urmate la Universitatea ”Friedrich-Alexander” din Erlangen-Nürenberg (Germania, 1991-1994). În chipul cel mai firesc, doctoratul în teologie, obținut prin susținerea tezei intitulate Relația dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în plan treimic și iconomic, sub conducerea Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, a încununat (1999) o carieră de studii devotat dedicate tematicii predilecte de cercetare, și anume dogmaticii și esenței acesteia, doctrina trinitară.

Au urmat zeci de alte studii și articole pe teme teologice centrale, de doctrină ortodoxă, de spiritualitate creștină ortodoxă, dar – fapt deosebit de important din perspectiva viitorului Bisericii – și de dialog interteologic, de ecumenism și de unitate a Bisericii creștine universale.

Păstorul de suflete și cercetătorul pasionat, niciodată mulțumit cu și de stadiul suficient al cunoașterii, avid de mereu noi și adâncite interpretări, mi-ar fi depănat, într-o nepurtată vreodată conversație, că a fost și un mare iubitor al catedrei. Fapt foarte firesc, de altfel. Căci păstorul de suflete este sau poate fi și cel mai minunat păstor al minților tinere, avide, ca și el însuși odinioară și pentru totdeauna, de cunoaștere. Părintele a devenit de timpuriu și profesor. Mai întîi, în școala care i-a deschis, de copil, sufletul către cele înalte și nevăzute: a fost, vreme de 11 ani, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj, o vreme și director al lui (1980-1991). Apoi, refăcând, prin propria carieră, drumul Marii Uniri a Ardealului cu Țara și strămutându-se în Capitală, a devenit asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității bucureștene (1991-1996), și, de atunci înainte, neîntrerupt până în anul ieșirii la pensie (1996-2012), lector universitar la aceeași facultate.

Tocmai pentru că nu s-a dezlipit, niciodată, cu sufletul de catedră, l-am regăsit, cum spuneam, parcă împlinind comemorări simbolice, în Anul Centenar, tot în sala de curs și de seminar. Dar dincolo de catedră, mai bine zis în fața ei. Era, la celălalt capăt al vieții, pe care nu îl bănuia nimeni atât de aproape, din nou student. Flacăra pasiunii cunoașterii nu se stinsese niciodată. Studentul Dumitru Pintea, doctor în teologie, autor de cărți, studii și articole în reviste de teologie și presă bisericească, participant la diverse conferințe, simpozioane și congrese de teologie, titularul – vreme de decenii – de cursuri de licență și masterat (Apologetică, Teologie Fundamentală, Misiologie, Doctrină și cultură) era, din nou, după atâta vreme, student. Și nu putea fi nicăieri în altă parte decât în domeniul filologiei, mai exact în cel al filologiei clasice, singura care dă accesul, direct și cel mai competent, la sursele inalterabile și nefalsificabile ale cunoașterii teologice.

…dar nu am purtat niciodată o convorbire, așa cum s-ar fi cuvenit, cu colegul nostru, devenit din nou student… Aveam acest gând. Dumitru Pintea a deschis, însă, prea repede ușa singurei cunoașteri care duce spre adevărul celor eterne. Pe care noi, aici, încercăm să le deslușim. Până când ușa se deschide din nou.

Dar, atâta timp cât ne aflăm înaintea acelei uși, exemplele date de profesorii, cărturarii și păstorii noștri de suflet rămân mereu vii, prin însăși existența și lucrarea lor. Ele ne sunt cel mai puternic imbold de a merge mai departe, de a crede că această cunoaștere omenească, de care ne bucurăm aici, este și suprema noastră satisfacție. Pilda Părintelui Dumitru Pintea, asemenea celor ale atâtor alți mari dascăli și păstori de suflet, ne întărește în convingerea că, în nici un moment, darul vieții nu este irosit, atunci când și dacă nu te abați de la drumul misiunii pe care ți-o asumi în deplină cunoștință de cauză: spinos prin sacrificiile de ordin personal pe care le presupune, dar atât de rodnic, în bucuria plenară a satisfacției muncii și vieții împlinite.”