Nu putem vorbi de intraductibilitate, ci de texte greu de tradus – Interviu cu prof. dr. Axinia Crasovschi despre limba rusă

Cultura și limba rusă fac parte dintre cele de referință ale civilizației umane, caracteristică de care de-o vreme încoace avem tendința de a uita datorită diverselor întâmplări de pe scena politicii internaționale. Am dorit să uităm de acest al doilea aspect și să ne amintim doar de primul, rugând-o pe prof. dr. Axinia Crasovschi să ne ofere ”crâmpei” ale înțelepciunii rusești, transpuse în literatura și obiceiurile acestui popor. Enumerând, spre exemplu, cele nouăsprezece expresii folosite în limba rusă pentru denumirea culorii roșii, directorul Departamentului de Filologie Rusă și Slavă a Universității București mi-a oferit un subiect bun de meditație vizând multitudinea expresiilor pe care le cunosc în alte limbi… Totodată, trebuie să menționăm aici: limba rusă este limba maternă a comunității rușilor lipoveni, o comunitate care trăiește în număr mare în Dobrogea și pentru care religia are un rol important și în viața cotidiană.

Noi, cei care nu vorbim rusa, asociem această limbă cu cea a clasicilor ruși aparținând unei mari culturi, de la Cehov și Tolstoi până la Dostoievski sau Uliţkaia. Cât de nealterat a pătruns spiritul acestei culturi prin traducerile acestor opere în limba română?

Limba română are o poziţie foarte privilegiată din punctul de vedere al traducerilor din limba rusă. Să nu uităm că poporul român s-a folosit de alfabetul slavon până în secolul al XVIII-lea. Dovadă stau inscripţiile în bisericile şi mănăstirile româneşti, precum şi foarte multe monumente literare de tipul cronicilor, scrisorilor etc. Poziţia geografică şi cea geopolitică a României, precum şi istoria acestei ţări consemnează destule fapte care dovedesc interferenţa lingvistică şi culturală cu limbile şi culturile slave. Aceasta este explicaţia prezenţei în limba română a unui fond lingvistic de peste 30% de cuvinte slave. Datorită acestui fond lexical traducătorii români reuşesc să redea imaginile poetice şi spiritul operelor literare ruseşti mult mai bine decât colegii lor din alte culturi neslave.

Dumneavoastră aţi menţionat doar nume de prozatori ruşi. Spiritul unei culturi în imagini poetice este şi mai dificil de transpus în versuri şi de redat într-o altă limbă deoarece asta presupune abilităţi suplimentare ale traducătorilor. De aceea, aş adăuga la numele amintite de dumneavoastră şi pe cel al marelui A.S. Puşkin – poet, prozator şi dramaturg, idolul ruşilor, grandoarea operei căruia, din păcate, continuă pentru străini să stea în umbra urmaşilor săi. De ce? Tocmai pentru că măiestria lui nu poate fi atinsă în nicio altă limbă. Da, el este tradus, dar… De pildă, romanul său în versuri „Evgheni Oneghin” este redat în multe limbi în proză. Vladimir Nabokov – un alt mare scriitor şi poet rus, revendicat şi de cultura americană – fiind foarte nemulţumit de traducerile acestui roman existente în limba engleză, a încercat el însuşi să facă o nouă traducere a acetuia. Dar nici lui nu i-a reuşit: textul notelor explicative la cuvintele-realii din romanul puşkinian depăşeşte ca dimensiune textul romanului în original!

Românii pot să se considere fericiţi pentru că beneficiază chiar de două traduceri ale romanului puşkinian (de George Lesnea şi, respectiv, de Ion Buzdugan) şi ambele sunt în versuri, fiecare având calităţile şi carenţele sale. Este adevărat, nu sunt ideale, dar se completează şi se apropie destul de mult de original, ajutând cititorul român să-şi facă idee de ce înseamnă valoarea spirituală a lui Puşkin. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tălmăcirea altor autori ruşi în limba română.

Totul depinde de măiestria traducătorului care poartă o mare responsabilitate în transpunerea cât mai fidelă a creaţiilor literare, dar ţinând cont nu doar de conţinut, ci şi de celelalte paliere ale limbii literare şi ale stilului auctorial.

Puteți să-mi aduceți un exemplu elocvent din literatură de formulare rusească intraductibilă? Aș dori să ilustrăm un pic unicitatea acestei limbi…

Problema intraductibilităţii ţine de teoria traducerii unde putem întâlni opinii diferite. Unii specialişti consideră că aşa ceva nu există, că orice poate fi tradus, alţii, dimpotrivă, insistă pe ideea că anumite lucruri ţin doar de limba şi cultura-sursă şi nu pot fi redate într-o altă limbă. Acelaşi Vladimir Nabokov pe care l-am pomenit mai sus consideră, de pildă, că un traducător care îşi propune să redea spiritul şi nu simplul sens al textului va reuşi cu adevărat să traducă un autor. Deci, ideea de intraductibilitate se poate aplica la nivel de cuvinte, eventual, de expresii, şi nu de spirit. Lingvistul rus A.V. Fiodorov este însă convins că nici la nivel de cuvinte nu se poate să nu se găsească, fie şi în mod descriptiv, o posibilitate de redare în limba ţintă a sensului lor.

Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de intraductibilitate, ci de texte greu de tradus şi din nou revenim la abilitatea traducătorului de a găsi soluţiile adecvate pentru redarea sensurilor unui text din limba-sursă în limba-ţintă.

Totuşi, pentru a vă da un răspuns mai concret la întrebare aş menţiona aici câteva aspecte din literatura rusă. Spre exemplu, din poemul lui Puşkin „Ruslan şi Ludmila” îmi vine în minte acum cuvântul „lukomorie” care nu poate fi tradus decât printr-o formă de comparaţie: malul mării ca un arc sau malul arcuit al mării. Vorbim însă de un poem în versuri unde fiecare cuvânt în plus sau în minus contează deoarece poate să rupă ritmul.

De asemenea, bogăţia limbii ruse poate fi ilustrată prin multitudinea de nuanţe de culori care nu pot fi redate fidel în limba română. De pildă, pentru nuanţele de roşu avem cuvintele: krasnîi, alîi, bagreanîi, bagrovîi, bordovîi, buraşnîi, burîi, cervonnîi, karminovîi, kumaşnîi, krovavîi, kinovarnîi, malinovîi, ogneonnîi, punţovîi, purpurnîi, rumeanîi, rjavîi, rdeanîi… şi aici nu am folosit cuvintele sau expresiile care arată dacă este o nuanţă deschisă sau închisă! Însă, după părerea mea, foarte dificil de transpus din limba rusă, sunt cuvintele care desemnează realiile, denumirile de obiecte, feluri de mâncare… De obicei, în astfel de cazuri se folosesc cuvintele în original: kokoşnik, matreoşka, pilmeni, vareniki etc.

Iar dacă vorbim de operele literare, atunci putem să ne lovim de cuvintele create de autor. De exemplu, acest fenomen îl întâlnim des în opera Marinei Ţvetaeva ceea ce justifică introducerea în terminologia de specialitate a termenului de ţvetaevisme. Sunt cuvinte care respectă gramatica limbii ruse, dar ele nu există în vocabularul acestei limbi. Trebuie căutat sensul lor fie în context, fie în biobliografia autoarei şi explicat.

În ceea ce priveşte unicitatea acestei limbi – îmi vine în minte o anecdotă în care un italian, un neamţ şi un rus încercau să evidenţieze calităţile limbii lor materne. Italianul a subliniat bogăţia terminologică din domeniul artelor, germanul a vorbit de terminologia din domeniul filosofiei, iar rusul, după ce a stat şi s-a gândit i-a întrebat pe interlocutori dacă în limbile lor ei ar putea să compună o poveste în care toate cuvintele să înceapă cu aceeaşi literă. Iar el a exemplificat bogăţia limbii ruse spunând o poveste captivantă în care s-a folosit doar de cuvinte ce încep cu litera p şi subliniind că acest lucru este posibil în limba rusă şi cu alte litere. Cei doi au acceptat că în limbile lor aşa ceva este imposibil. Nu ştiu dacă este valabil şi pentru alte limbi. Poate fi o temă de cercetare.

Ce formă a limbii ruse vorbesc rușii lipoveni care trăiesc în Dobrogea? După cunoștințele mele, ei sunt băștinași de 160 de ani și presupun că limba a parcurs în tot acest timp o traiectorie proprie departe de țara-mamă, cea în care limba este oficială..

Dacă e să ţinem cont de prima atestare documentară a unei localităţi de ruşi lipoveni – anul 1724, satul Socolinţi (azi, Lipoveni) din judeţul Suceava – şi faptul că în Dobrogea de Nord, cazacii staroveri ai lui Ignat Nekrasov s-au stabilit în jurul anului 1740, atunci vorbim de aproximativ 300 de ani de locuire pe pământurile actualei Românii a ruşilor staroveri.

Din punct de vedere dialectal limba vorbită de ruşii lipoveni din Dobrogea este un amestec de graiuri insulare ale limbii ruse, marcat de arhaisme şi regionalisme mai ales din partea zonelor din sudul Rusiei, dar şi de împrumuturi din limbile cu care această comunitate a venit în contact de-a lungul istoriei lor: ucraineană, turco-tătară, bulgară şi, mai ales, română. De remarcat este faptul că dialectul vorbit de ruşii lipoveni din Dobrogea păstrează structura limbii ruse oficiale, respectă, cu mici excepţii, majoritatea regulilor gramaticale ale acesteia şi că diferenţa se resimte la nivel lexical, iar fonetica prezintă particularităţi ale graiurilor velikoruse de sud. Însă ruşii lipoveni au pierdut genul neutru al substantivelor care s-a transformat fie în feminin, fie în masculin – depinde de localitate. De asemenea, ei nu mai folosesc patronimul care, în cultura rusă reprezintă forma de politeţe în adresare.

Această comunitate și-a păstrat și credința străveche, sunt ortodocși de rit vechi, adică staroveri. Are acest aspect vreo influență și asupra limbii?

Credinţa ortodoxă de rit vechi ai cărei adepţi sunt ruşii lipoveni este cea care i-a ajutat să-şi păstreze limba maternă de-a lungul existenţei lor de cca 300 de ani petrecuţi departe de patria natală. Fiind o comunitate cu un profil rural pronunţat, cunoscută până la jumătatea secolului trecut ca o comunitate autarhică, ea a reuşit să-şi păstreze nealterate toate valorile spirituale, culturale şi, deci, şi lingvistice.

Semnele asimilaţiei şi chiar ale disoluţiei au început să apară din momentul impunerii colectivizării şi al accelerării procesului de urbanizare şi industrializare a României, când şi ruşii lipoveni au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale fie pentru a pleca la studii, fie pentru a-şi găsi loc de muncă. Cei care locuiau în proximitatea oraşelor – cazul Brăilei – sau în cartierele mărginaşe ale acestora – de pildă, în Tulcea – au fost înglobaţi în acestea. Urbanizarea a produs efectele de asimilare şi în cazul unor sate – de exemplu, Năvodari sau chiar Jurilovca, unde acest proces s-a oprit datorită evenimentelor din 1989.

Faptul că după 1990 s-a introdus în şcolile unde învaţă copiii ruşi lipoveni studiul limbii materne, al tradiţiilor al religiei de rit vechi, precum şi implicarea organizaţiei oficiale, cunoscută sub denumirea de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, în susţinerea şi promovarea valorilor acestei etnii reprezintă o gură de oxigen care are rolul de a revigora profilul său cultural şi confesional. Desigur că putem vorbi şi de tradiţionalism, dar mai mult din perspectivă confesională. Biserica este cea căreia i se datorează şi păstrarea tradiţiilor religioase, dar şi lingvistice. După cum se ştie, serviciul religios se desfăşoară în continuare în limba slavonă pe care copiii o învaţă de mici, fie în familie începând cu rugăciunile de bază şi cu mersul la biserică, fie mai serios, în cadrul orelor de la şcolile parohiale care au funcţionat întotdeauna, fie mai aprofundat, la mănăstiri şi chiar la Institutul Teologic al Staroverilor de la Moscova.

Poate nu e tocmai un stereotip faptul că limba vorbită implică și dezvoltă un anumit tip de gândire. Cum l-ați descrie pe cel aferent limbii ruse? Nu o generalizare v-aș cere, ci mai degrabă o exemplificare în care poate fi cuprins spiritul acestei limbi…

Fiind o comunitate al cărei marker este confesiunea ortodoxă de rit vechi, limba vorbită de ruşii lipoveni poartă amprenta unei gândiri în termeni religioşi. De pildă, salutul tradiţional la intrarea într-o casă lipovenească este, în fapt, o rugăciune: „Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi!” şi abia după ce se primeşte răspunsul gazdei „Amin” se poate intra în casă. Aceeaşi formulă de salut se foloseşte şi în corespondenţă sau în adresarea feţelor bisericeşti către enoriaşi.

La intrarea în casă, nou venitul se închină mai întâi la icoane şi abia după aceea spune „Bună ziua”. Iar dacă vede că gazda trebăluieşte prin casă sau o surprinde la muncă fie în gospodărie, fie în grădină îi urează neapărat „Dumnezeu să te ajute!” sau „Doamne ajută!”

La despărţire, nu se spune „La revedere”, ci se cere iertare: „Iartă-mă, în numele lui Hristos!” Ideea este una profund creştină, reflectată în primul rând în rugăciunea „Tatăl nostru”, unde Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte „precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci, calitatea de creştin, ne obligă să iertăm orice păcat făcut, gândit sau involuntar. Răspunsul interlocutorului este „Dumnezeu să te ierte! Iartă-mă şi tu”. Această formulă de comunicare se aplică şi în conversaţiile telefonice.

Un rus lipovean când îşi iese din fire şi spune un cuvânt nepotrivit, imediat ce realizează acest lucru va spune întotdeauna „Doamne iartă-mă, păcătosul/păcătoasa!”.

V-am dat doar câteva exemple care se pot dezvolta în funcţie de celelalte aspecte ale existenţei cotidiene sau evenimente ocazionale: nuntă, botez, zi de naştere sau de onomastică, deces.

Interviu realizat de Bartha Réka, publicat joi, 14 mai 2020, pe site-ul Departamentului pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României, www.dri.gov.ro.