Premiat cu distincția pentru „cea mai prestigioasă publicație a anului 2022 din domeniul Științelor Umaniste” și, totodată, cu Marele Premiu al categoriei, lect. univ. dr. Dragoș Manea este, în prezent, cadru didactic la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, precum și cercetător și director al Centrului de Studii Americane al UB.
Despre provocările cercetării în domeniul științelor umaniste, elaborarea unei lucrări interdisciplinare complexe – “Reframing the Perpetrator in Contemporary Comics. On the Importance of the Strange”, alegerea profesiei, dinamica relației studenți-profesori, ne va spune mai multe chiar lect. univ. dr. Dragoș Manea.

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a șasea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „cea mai prestigioasă publicație” din domeniul Științelor Umaniste și, totodată, Marele Premiu al categoriei. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?
D.M.: Trebuie să spun că apreciez enorm recunoașterea eforturilor mele ca cercetător și încrederea care mi-a fost oferită de membrii juriului și de comunitatea mai largă a Universității din București. Mi-ar plăcea să cred că acest premiu – pe care nu mă așteptam să-l primesc – va sublinia necesitatea de a studia reprezentarea răufăcătorului și va aduce mai multă vizibilitate studiilor de bandă desenată (un domeniu care, din păcate, nu primește încă suficientă atenție în România, și poate nici măcar la nivel global).
R.: Vorbiți-ne despre lucrarea dumneavoastră, intitulată “Reframing the Perpetrator in Contemporary Comics. On the Importance of the Strange”, despre reprezentarea răufăcătorului în narațiunile grafice americane. Ce v-a determinat să alegeți această temă?
D.M.: Mi s-a părut că cele cinci benzi desenate pe care le discut în cartea mea – Manifest Destiny, The New Adventures of Hitler, Über, Bezimena și Boxers & Saints – oferă, prin modul în care resping logica realismului în favoarea fanteziei, o perspectivă înstrăinată și înstrăinantă asupra figurii răufăcătorului, una care ne poate permite nouă, cititorilor, să devenim mai conștienți de structurile de dominare și complicitate care adesea ne structurează viețile. Acest lucru mi se pare cu atât mai important într-un context global în care războiul a redevenit, din păcate, un factor care ne afectează profund viața de zi cu zi, chiar și atunci când suntem aflați în zone în care avem privilegiul de a nu fi participanți activi, victime sau răufăcători.
R.: Poate o înțelegere mai bună a perspectivei „răufăcătorului” să ducă la o înțelegere mai nuanțată a săvârșirii infracțiunilor? Care este rolul empatiei în reprezentarea răufăcătorului? Este etica în ficțiune un concept (mai) fluid?
D.M.: Pentru început, mi se pare important să punctez faptul că munca mea nu se centrează pe dimensiunea umană a răufăcătorului istoric, ci pe reprezentarea sa. Astfel, deși extinderea empatiei poate avea un rol benefic în rezolvarea conflictelor în cadrul societăților unde au avut loc acte de genocid sau de teroare, cum ar fi Africa de Sud, Rwanda sau Chile, acolo unde victimele, colaboratorii și răufăcătorii sunt nevoiți să locuiască în continuare în interiorul aceleiași societăți, interesul meu pentru etica empatiei este mult mai restrâns. Ceea ce mă interesează pe mine cu precădere este modul în care cititorii relaționează textual cu figura răufăcătorului. Într-adevăr, aici etica poate căpăta o dimensiune mult mai fluidă, cititorii nefiind constrânși de nevoia de a lua o decizie morală categorică.
R.: Este posibil ca o mai bună reprezentare și înțelegere a perspectivei psihologice și sociale a răufăcătorului să ducă la o recategorizare din „răufăcător” în „victimă”, poziții sociale care pot deveni adesea interschimbabile când intervine empatia? Cum poate schimba acest aspect felul în care ne raportăm la răufăcătorii reali ai istoriei?
D.M.: Mi se pare foarte important, din nou, să precizez faptul că judecata morală asupra faptelor istorice nu este o componentă esențială a eșafodajului conceptual pe care se sprijină cartea mea. De altfel, în această carte am încercat să merg împotriva acestui model narativ simplist prin care răufăcătorul este rescris ca victimă și care tinde să domine ficțiunile contemporane, indiferent de mediu. Tocmai de aceea cercetarea mea s-a aplecat asupra unor benzi desenate care chestionează și complică acest tip de discurs, mai ales prin modul în care adesea refuză să prioritizeze logica foarte puțin nuanțată pe care se sprijină sentimentalismul moral (care tinde să influențeze, din păcate, producerea operelor care se axează în mod deosebit asupra reprezentării răufăcătorului).
R.: Care este beneficiul unei narațiuni în care „răufăcătorul” este umanizat și chiar făcut să pară fermecător sau comic? Dar riscurile? A devenit aceasta o tendință pe care ați observat-o?
D.M.: Da, într-adevăr, aceasta este o tendință clară în cultura populară anglo-americană contemporană când vine vorba de reprezentarea răufăcătorului, anti-eroului și anti-răufăcătorului (mă gândesc, spre exemplu, la serialul Game of Thrones, seria de filme Avengers, filmul The Suicide Squad și mai ales serialul Peacemaker, serialul de animație Harley Quinn, cât și la unele dintre operele pe care le discut în cartea mea, precum și la numeroasele documentare true crime care au devenit populare în ultimii ani). Deși astfel de opere pot aduce un beneficiu real – metaforic, acestea adesea ne pot ajuta și pe noi să înțelegem că suntem capabili de schimbare, punându-ne față în față cu personaje bântuite de propriul trecut, dar care au puterea necesară pentru a-și modifica comportamentul și trăsăturile morale – e important să nu încetăm să privim critic discursul victimizării și al auto-victimizării care, dincolo de lumea culturii populare, are, de altfel, și un efect profund asupra mișcărilor populiste contemporane și a modului în care acționăm și interacționăm în societate.
R.: Predați studenților printre altele și cursuri din sfera Cinematografiei și a Mediei și Analiza Tiparului Răufăcătorului? Sunt aceștia receptivi la această tipologie de personaj?
D.M.: Da, momentan predau un curs de studii de film și televiziune în cadrul programului de licență de Studii Americane din cadrul Departamentului de Engleză și Facultății de Limbi și Literaturi Străine ale Universității din București și unul de globalizare culturală și studii media în cadrul programului de masterat de Studii Americane, precum și alte cursuri de literatură americană contemporană și civilizație americană, în care discutăm teme conexe.
În cadrul Masteratului de Studii Americane, însă, am bucuria de a ține și un curs pe teme legate de memorie, traumă și reprezentare care se axează cu precădere pe figura răufăcătorului și în care am discutat împreună cu studenții mei unele dintre operele pe care le analizez în această carte. Aș vrea să le mulțumesc cu această ocazie pentru interesul și implicarea de care au dat dovadă la fiecare curs și pentru multele conversații fascinante pe care le-am avut la ore. Ultimii ani mi-au arătat din ce în ce mai clar cât de esențial este actul de predare în munca oricărui cercetător.
R.: Alegerea unei profesii pare din ce în ce mai dificilă în zilele noastre. Ce anume v-a determinat să vă dedicați acestui domeniu, mai ales că ați avut un parcurs educațional și profesional în care ați dat dovadă pe lângă rezultate deosebite, de consecvență.
D.M.: Adevărul este că a durat destul de mult până să mă hotărăsc asupra acestei profesii. Când a trebuit să aleg o facultate eram interesat în egală măsură de istorie, film și literatură contemporană – în mod special cea din spațiul anglo-american – așa că am dat la mai multe facultăți și programe până când, în cele din urmă, am decis să rămân la cel de Studii Americane. Cu ajutorul profesorilor mei, mi-am regăsit pasiunea pentru scris – mi-am petrecut o mică parte din adolescență publicând poezii și povestiri în reviste online – și am realizat cât de important poate fi să aduci la lumină dimensiunile mai puțin vizibile ale unui text, mecanismele sale subtile și structurile mai largi care le generează. În ultimul an de facultate am avut prima ocazie să predau în cadrul modulului psiho-pedagogic și, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că actul de a preda este unul dintre puținele care are potențialul de a ne împlini și de a avea un efect real asupra celuilalt.
R.: Care sunt direcțiile dumneavoastră predilecte de cercetare în momentul de față? În ce proiecte sunteți implicat ca director al Centrului de Studii Americane și, implicit, cercetător?
D.M.: Momentan, activitatea mea didactică și de cercetare se află la intersecția studiilor culturale, studiilor media, studiilor de bandă desenată și de memorie culturală, cu accent preponderent pe figura răufăcătorului și reprezentarea actelor de genocid. În momentul de față, sunt implicat într-un proiect UEFISCDI sub egida Centrului de Studii Americane, pe tema „Răufăcători familiari: Despre intimitatea răului în literatura și cultura populară americană contemporană,” coordonat de conf. dr. Mihaela Precup.
Proiectul se apropie de final, dar simt că a adus o contribuție importantă în domeniu, oferind o înțelegere mai nuanțată a relației dintre familiaritate, convenționalitate și stranietate în reprezentarea răufăcătorului.
R.: Cum considerați că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București?
D.M.: Pentru stimularea activității de cercetare, ar trebui acordate mai multe fonduri pentru participare la conferințe și stagii de cercetare colegilor care nu beneficiază de fonduri din alte surse (de exemplu, grant-uri finanțate de UEFISCDI). Premii precum cele ale Senatului sau premierea celor mai bune articole sunt inițiative importante, dar care trebuie să existe în contextul unei susțineri financiare constante, astfel încât universitarii români să poată fi vizibili în comunitatea de cercetare internațională.




