„Cercetarea din România, interconectată cu cea internațională”, interviu cu dr. Cătălin Lazăr, profesor asociat la Facultatea de Istorie a UB

Cercetător în cadrul ICUB, arheolog și profesor asociat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București, dr. Cătălin Lazăr a primit, în cadrul celei de-a doua gale a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru Profesorul Asociat al anului 2018 în domeniul Științelor Umaniste.

Dr. Cătălin Lazăr coordonează științific șantierele arheologice Sultana și Gumelnița din Călărași, dar este și membru al unor echipe de cercetare naționale și internaționale, precum și autorul mai multor articole, studii, capitole și volume de specialitate. Din 2016 până în prezent a câștigat finanțare pentru trei proiecte de cercetare, implementate în cadrul Universității din București.

Cel mai recent dintre acestea este proiectul de consolidare instituțională tip PFE, „Platformă Instituțională Interdisciplinară de Excelență în Cercetarea, Dezvoltarea, Inovarea și Formarea Profesională din Domeniul Științelor Arheologice – ArchaeoScience#RO”, care urmărește dezvoltarea unei platforme comune de cercetare interdisciplinară în cadrul Universității din București care să faciliteze abordarea complexă, transdisciplinară și integrativă a patrimoniului prin desfășurarea unor activități de cercetare și formare în domeniul patrimoniului arheologic și cultural material (mobil și imobil) și imaterial.

Despre arheologie, despre cercetarea din România, precum și despre actualele generații de studenți și viitoarele generații de arheologi, ne va vorbi chiar dr. Cătălin Lazăr, în ceea ce urmează.

 Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a doua ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „Profesorul asociat al anului 2018, în domeniul Științelor Umaniste”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Cătălin Lazăr: Într-adevăr, am primit respectiva distincție în urma unei propuneri făcute de conducerea Facultății de Istorie. Evident, având în vedere faptul că profilul meu academic se plasează mai mult spre zona de cercetare decât spre cea de predare și fiind primul premiu de acest fel obținut în cariera mea, acesta reprezintă un motiv de mândrie, dar și o formă de recunoaștere a activității desfășurate în cadrul facultății pe segmentul de formare profesională.

R: În opinia dvs., inițiativele precum Premiile Senatului Universității din București încurajează mediul academic spre inovare și spre obținerea de noi performanțe?

C.L.: Fără îndoială, inițiativa Premiilor Senatului Universității din București reprezintă un demers constructiv pe calea dezvoltării unui sistem de recunoaștere la nivel național a performanțelor profesionale, similar cu cel din țările occidentale. Însă, în ceea ce privește încurajarea mediului academic național spre obținerea de noi performanțe, personal am anumite rețineri. Iar acestea sunt rezultate din activitatea de peste 18 ani în mediul CDI național, interacțiunea cu diverse instituții și persoane, în cadrul unor proiecte, granturi sau colaborări diverse, alături de experiențele (excelente, bune, insuficiente sau dezamăgitoare) acumulate în acest răstimp, care îmi arată clar, fără niciun fel de dubiu, că cine dorește să facă cercetare la nivel occidental o va face oricum, oriunde și oricând, fără a fi nevoie de o motivare gen premiere.

De asemenea, din nefericire, cei care vor dori doar să mimeze performanța, vor găsi calea optimă de a o face, cu sau fără motivații de acest fel. Sistemul are carențe evidențiate de-a lungul timpului, de numeroși colegi, iar schimbarea spre bine se poate realiza doar prin impunerea unui sistem de valori real, bazat pe meritocrație, pe recunoașterea și verificarea calității și a performanțelor, iar în acest sens, probabil, Premiile Senatului Universității din București pot avea rolul de catalizator, măcar la nivel intern, în cadrul universității.

R: Sunteți profesor, cercetător și arheolog. Există o osmoză între cele trei „profesii”? Sunt ele complementare?

C.L.: Interesantă abordarea dvs. legată de osmoza dintre cele trei „profesii”, însă, consider că cel puțin arheologia este un domeniu de cercetare, iar partea de predare vine, în mod firesc, în continuarea cercetării, fiind pilonul principal în procesul de formare a viitorilor specialiști din domeniu. Astfel, în opinia mea, cele trei „profesii” trebuiesc privite ca un tot unitar cu mai multe fațete, iar complementaritatea dintre ele cred că este evidentă.

R: Aveți o îndelungată carieră științifică și didactică. Există, pe parcursul activității dumneavoastră un moment pe care îl considerați ca având o relevanță deosebită în evoluția dumneavoastră profesională?

C.L.: Da, ca în cazul tuturor, cred că și eu am beneficiat de un moment cheie în evoluția profesională, poate chiar două. Primul ar fi marcat de activitatea desfășurată în cadrul proiectului româno-britanic “Southern Romania Archaeological Project”, între 2001-2005, care mi-a facilitat lucrul într-o echipă internațională, alături de specialiști de top în domeniul arheologiei interdisciplinare. Al doilea ar fi calitatea de responsabil pentru România în cadrul unui proiect ERC “From the earliest modern humans to the onset of farming (45,000-4,500 BP): the role of climate, life-style, health, migration and selection in shaping European population history” (2011-2015, PI: Ron Pinhasi), ceea ce mi-a facilitat și mai bine acumularea unui know-how specific echipelor de cercetare din Europa Occidentală și m-a ajutat să conștientizez necesitatea aplicării aceluiași model de cercetare și în România.

R: În prezent, coordonați științific șantierele arheologice Sultana și Gumelnița din Călărași. Sunt și studenți ai Facultății de Istorie implicați în cadrul cercetărilor? Cum ați caracteriza interacțiunea cu aceștia în cadrul lucrărilor arheologice?

C.L.: Studenții Facultății de Istorie au participat constant la cercetările arheologice din cele două situri, dar mai mult la Sultana, deoarece cercetarea de la Gumelnița a fost reluată abia în 2017. Ca în multe cazuri ce implică o cercetare de teren, studenții de la istorie prezintă un grad de interes diferențiat față de săpăturile dintr-un sit arheologic. Această situație se datorează și faptului că în primul an, atunci când sunt tentați mai mult să meargă pe un șantier arheologic, ei nu știu exact în ce constă, la modul real, de cele mai multe ori fiind dominați de imaginea romanțată a arheologiei sau poveștile colegilor din anii mai mari. În mod cert, în acest caz poate și facultatea ar trebui să acorde o atenție mai mare domeniului arheologie. Însă, atâta vreme cât arheologia reprezintă doar o specializare în cadrul Facultății de Istorie, alături de altele, probabil este imposibil de echilibrat situația. Absența unui sistem de pregătire profesională universitară, strict dedicat arheologiei, în condițiile în care profesia respectivă are aplicabilitate pe piața muncii, reprezintă în opinia mea un minus enorm al sistemului de învățământ superior din România, care afectează profesionalizarea domeniului.

În ceea ce privește interacțiunea cu studenții în cadrul lucrărilor arheologice, vă pot spune că întotdeauna am privit acest aspect ca pe o parte importantă a procesului de formare profesională în domeniul arheologiei. Partea de teren este esențială în meseria noastră, iar acolo studenții au șansa de a învăța, înțelege și aplica metodologiile de cercetare specifice arheologiei. În acest sens, vă pot spune că echipele de cercetare aferente celor două șantiere arheologice pe care le coordonez sunt alcătuite în proporție de 60% din foști studenți ai Facultății de Istorie, ce au lucrat din primul an de facultate alături de noi, pe situl de la Sultana.

R: Care este, în opinia dumneavoastră, cel mai bun mod de a menține atenția studenților pentru partea academică, fie că vorbim de cursuri sau de cercetare?

C.L.: Cred că în cazul istoriei și arheologiei, domenii care în România nu au tradiția unor aplicații practice de laborator, dezvoltarea unor cursuri speciale, dedicate unor problematici particulare ce implică abordări interdisciplinare și analize de laborator sau abordări experimentale, constituie o modalitate optimă de a atrage studenții spre cercetare. Un astfel de exemplu poate fi cursul „Diagnostic imagistic, arheometrie și arheologie experimentală pentru studiul obiectelor arheologice de lut” pe care îl am la Facultate de Istorie, anul III, și care îşi propune familiarizarea studenţilor cu principalele direcţii şi tendinţe privind investigarea modalităților de realizare a obiectelor de lut arheologice prin metode de diagnostic imagistic, arheometrie și arheologie experimentală. Pe lângă partea teoretico-metodologică, o atenție specială am acordat dimensiunii practice a acestor metode de investigare interdisciplinară, studenții având ocazia să aplice cunoștințele dobândite, atât în domeniul arheometric și tomografiei computerizate de raze X în cadrul laboratoarelor din cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN-HH), cât și al arheologiei experimentale, în cadrul noului Laborator de Tehnologie Ceramică al Facultății de Istorie, ce a implicat replicarea experimentală a unor obiecte de lut, alături de cuantificarea datelor legate de procesul de producție.

R: Considerați că studenții ar trebui să fie implicați într-o măsură mai mare în diverse proiecte de cercetare?

C.L.: Categoric. Numai așa pot avea șansa de a se forma corect, coerent, sistematic, din timp, pentru un domeniu de cercetare, ce implică abordări inter, pluri, multi și transdisciplinare, precum arheologia. Tocmai de aceea, încă de la primele proiecte de cercetare câștigate, în perioada 2010-2013, am implicat în echipele noastre studenți, masteranzi și doctoranzi. Aceasta le-a permis să se obișnuiască cu lucrul în echipă, interacțiunea cu cercetători din țară și străinătate, asumarea de sarcini atribuite lor și termene clare de finalizare, alături de implicarea lor în procesul de organizare, diseminare și publicare, fapt ce le-a permis o maturizare profesională precoce. Evident, efortul din partea lor a fost mai mare decât al altor colegi de generație, iar pentru echipa de seniori un risc asumat, însă, în final, consider că a meritat, iar lucrurile au decurs normal, studenții acumulând experiența profesională necesară pentru a practica corect meseria aleasă, dar și aptitudinile de lucra organizat într-o echipă de proiect.

R: Pe parcursul carierei, ați câștigat finanțare pentru numeroase proiecte de cercetare. Cel mai recent este cel de consolidare instituțională tip PFE, intitulat „Platformă Instituțională Interdisciplinară de Excelență în Cercetarea, Dezvoltarea, Inovarea și Formarea Profesională din Domeniul Științelor Arheologice – ArchaeoScience#RO”. Ce își propune acest proiect?

C.L.: Proiectul respectiv reprezintă, în opinia mea, o reușită a Universității din București, și are ca obiectiv central introducerea unui domeniu de cercetare neabordat la nivel universitar în țara noastră –  Științele Arheologice (Archaeological Sciences). Aceasta reprezintă o bună oportunitate de racordare a României la direcțiile și programele de cercetare din Uniunea Europeană sau din alte țări de pe mapamond. Proiectul este implementat în cadrul Institutului de Cercetare al Universității din București (ICUB), iar acest demers complex este realizat de către specialiștii mai multor facultăți din cadrul Universității din București – Biologie, Chimie, Fizică, Geografie, Istorie, Geologie și Geofizică, grupați deja într-un grup de cercetare afiliat la ICUB (www. asro.unibuc.ro). Demersul acesta de dezvoltare instituțională se realizează și cu sprijinul Facultății Psihologie și Științele Educației (pentru partea de formare profesională și educație), alături de suportul oferit de către Direcția IT&C și de Direcția Managementul Programelor de Cercetare, pentru partea de logistică, administrare, implementare, monitorizare, promovare și dezvoltare.

Proiectul are în vedere promovarea conceptelor-cheie educație prin cercetare și cercetare pentru educație, bazate pe principiile meritocrației și performanței profesionale, în vederea consolidării și dezvoltării competențelor de cercetare existente la nivel instituțional, în cadrul Universității din București, dar și creşterea gradului de implicare şi vizibilitate pe plan internaţional, în vederea creșterii capacității și performanței instituționale și a indicatorilor de performanță. Totodată, Platforma ArchaeoScience#RO propune o formă modernă, complexă, interdisciplinară și integrativă de abordare a patrimoniului cultural arheologic, prin desfășurarea unor activități de cercetare și formare în domeniul patrimoniului arheologic și cultural material (mobil și imobil). Echipele de cercetare  din domeniul Științelor Arheologice, din cadrul facultăților sus menționate, sunt organizate sub forma a cinci Unități de Cercetare, Dezvoltare, Inovare și Formare Profesională, grupate pe următoarele subdiscipline: Bioarheologie, Georahaeologie, Studiul Culturii Materiale, Arheologie Digitală și Arheologie Moleculară.

R: Sunteți membru al multor echipe de cercetare naționale și internaționale. Puteți realiza o paralelă între cercetarea din România și cea internațională? Sunt acestea interconectate și complementare? Care au fost cele mai interesante proiecte de cercetare, dacă ne raportăm la rezultatele acestora?

C.L.: În mod cert, realizarea unei paralele între cercetarea din România și cea internațională este posibilă, însă depinde perspectiva din care se realizează respectiva abordare. Cred că este evident faptul că în România cercetarea este subfinanțată comparativ cu țările din Europa de Vest, iar fără o finanțare corespunzătoare performanța va fi inerent scăzută. Însă, alături de acest motiv frecvent invocat de toată lumea, mai sunt o serie de factori cu efecte negative asupra sistemului național de CDI, dintre care amintesc lipsa de predictibilitate, acordarea discreționară a unei părți a bugetului cercetării (și așa mic) sub umbrela unor programe naționale, popularea sistemului cu numeroși impostori, în toate domeniile sau lipsa unor competiții de proiecte naționale organizate constant. Fără corijarea acestor aspecte, decalajul dintre cercetarea românească și cea occidentală se va accentua, din păcate cu efecte negative pentru toată lumea pe termen lung. Soluții există, evident. Ele nu trebuiesc (re-)inventate, ci doar preluate din state în care sistemul CDI este funcțional și performant.

În altă ordine de idei, cercetarea din România și cea internațională pot fi considerate interconectate, prin prisma proiectelor și colaborărilor comune desfășurate de specialiștii din țară și din străinătate. Lor li se adaugă rețelele de cercetare internaționale în care sunt implicați și specialiști români. De asemenea, până la un punct ele pot fi considerate complementare, dar cu amendamentul că, în cazul nostru, sistemul CDI este viciat de factorii menționați anterior.

În final, legat de ultima partea întrebării dvs. vă pot spune că toate proiectele și colaborările internaționale la care am participat au fost interesante, atât din perspectiva rezultatelor acestora, cât și a experienței dobândite în cadrul echipelor interdisciplinare în care am lucrat.

R: Ce sfat aveți pentru viitoarele generații de tineri care vor să îmbrățișeze cariera de arheolog?

C.L.: Cred că pentru viitoarele generații de arheologii, cel mai important aspect îl constituie dorința de a urma această cale profesională, într-o manieră corectă și onestă, cu conștientizarea din start a dificultăților pe care le atrage acest drum. Ca orice domeniu de cercetare care implică o parte de teren, cât și una de laborator, uneori chiar și o parte experimentală, cei ce aleg acest drum trebuie să fie pregătiți corespunzător, urmând pașii firești, cu răbdare, de la pregătire teoretică, la aplicație practică și interpretare, de la cercetare bibliografică și de arhivă la analize de laborator și studii experimentale, situație ce impune, inerent, timp, voință, dorință, energie, ambiție, efort și acumulare continuă de informații.