Prof. univ. dr. Alexandru Popa, cadru didactic la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din București, este unul dintre sutele de voluntari care i-au întâmpinat pe refugiații ucraineni în Gara de Nord din Capitală. Situația dificilă a oamenilor care au fugit din calea războiului l-a impresionat atât de mult încât a decis să facă mai mult decât să doneze haine și alimente neperisabile. „Simțeam nevoia să fac mai mult”, subliniază profesorul. A donat și sânge pentru vecinii ucraineni, însă a simțit că le este de un real ajutor atunci când s-a dus cu soția la Gara de Nord, după ce a văzut la știri secvențe cu oameni speriați, neajutorați, nevoiți să-și părăsească locuințele.
A început chiar din acea zi voluntariatul, iar faptul că vorbea limba rusă a reprezentat un mare avantaj pentru că a putut să intermedieze, ca traducător, comunicarea între autorități, voluntari și refugiați. „Limba rusă a fost cea mai prețioasă resursă pe care am avut-o la dispoziție”, afirmă profesorul.
Prin natura profesiei, Alexandru Popa a locuit în mai multe locuri din lume, printre care Marea Britanie, Finlanda, Cehia, Kazahstan – unde a învățat rusă singur, la un nivel mediu. De asemenea, a vizitat și Coreea de Nord, țară recunoscută pentru ei regimul totalitar și închis.
A rămas impresionat de cazurile întâlnite, de poveștile unor persoane pe care poate nu le va mai vedea vreodată, dar a căror privire tristă i-a rămas întipărită în memorie.
Totodată, el i-a impulsionat și pe studenți să i se alăture în inițiativele civice și spune că a avut multe lecții de învățat din întreaga experiență. „Cel mai important beneficiu este că aceste acțiuni civice ne fac mai altruiști, mai empatici și astfel putem îmbunătăți lumea în care trăim”, punctează Alexandru Popa.
Despre motivația de a ajuta, nevoile oamenilor ajunși în cea mai mare gară din România, implicare civică și cazurile impresionante pe care le-a întâlnit ne va povesti chiar prof. univ. dr. Alexandru Popa.
Reporter: Cum ați ajuns să vă implicați în sprijinul refugiaților ucraineni ajunși în Gara de Nord din Capitală și ce v-a motivat?
Alexandru Popa: În primele zile de la începerea războiului, începând cu 24 februarie, am fost absolut șocat. Aproape tot timpul mă uitam la știri, nu puteam să dorm și simțeam nevoia să ajut cumva. Peste aproximativ o săptămână, pe 4 martie, am fost și am donat sânge pentru ucraineni. Și aici e o poveste, pentru că a fost prima dată în viața mea când am donat sânge. Totuși, simțeam nevoia să fac mai mult. Apoi, peste două zile, duminică, pe data de 6 martie, am auzit că sunt foarte mulți refugiați în gară și ne-am hotărât, eu și soția, să mergem acolo să vedem ce se întâmplă.
De asemenea, am luat costumul meu de schi (pe a cărui căptușeală soția a cusut steagul Ucrainei) ca să îl donez, pentru că auzisem că acolo ar fi locuri unde poți dona haine. Nu m-am gândit că o să încep voluntariatul fix din acel moment. Când am ajuns la gară, am întrebat un polițist cum putem ajuta și ne-au îndrumat către alți voluntari. Acolo am primit o vestă și așa a început aventura. Erau două tipuri de veste: veste portocalii pentru vorbitori de limba rusă/ucraineană și veste verzi pentru ceilalți voluntari. Din primul minut, am început sa mă implic, fără niciun fel de training. Pur și simplu, ajutai pe cine puteai, cum puteai.
R.: Ce nevoi au avut persoanele cu care ați interacționat? Cât de mult v-a ajutat faptul că știți limba rusă?
A.P.: Limba rusă a fost cea mai prețioasă resursă pe care am avut-o la dispoziție. Și nu numai limba în sine, ci și faptul că am călătorit prin toate țările din țările din fosta Uniune Sovietică. Am putut să înțeleg mai bine cultura și obiceiurile oamenilor pe care i-am întâlnit în gară. Foarte mulți refugiați nu vorbeau aproape deloc engleză și de aceea traducătorii au fost cei care au interacționat direct cu ei. Autoritățile (pompieri, SMURD, poliție, jandarmerie, DGASPC) erau nevoite să interacționeze cu refugiații prin intermediul nostru, al traducătorilor.
Nevoile oamenilor din gară erau diverse. O să încerc în continuare să enumer câteva dintre cele pe care mi le amintesc. Având în vedere că nu puteam să stau un minut fără să interacționez cu câte un refugiat, e greu să îmi amintesc tot.
- Cele mai multe persoane voiau să călătorească mai departe: în țările din Vestul Europei (Germania, Franța), precum și în Polonia, Bulgaria și Turcia. Am ajutat aceste persoane să își cumpere bilete de tren sau de autocar pentru destinațiile lor. Dar și aici erau multe probleme. De exemplu, unele persoane nu aveau bani. Alte persoane nu mai călătoriseră deloc și trebuia să le explici că trebuie să schimbe mai multe trenuri până la destinația lor. De asemenea, trenurile erau foarte aglomerate și nu se mai găseau bilete foarte ușor. Apoi, biletele de tren erau gratuite, dar la trenurile internaționale trebuiau să își plătească locul. Așadar, trebuia să le explici că, deși e gratuit, totuși trebuie să plătească. Mai mult, sper să nu supăr pe nimeni, CFR-ul creează confuzie și printre călătorii care vorbesc limba română, nu numai printre refugiați, și mi-a luat destul de mult timp ca să înțeleg cum funcționează sistemul lor. Spre exemplu, au fost cazuri când au dat bilete la vagoane numerotate greșit.
- Unii dintre refugiați voiau să schimbe bani. Asta era o mare problemă, pentru că mulți dintre ei aveau doar grivne, și acestea nu erau acceptate la casele de schimb din gară. Mai mult, erau refugiați care ajungeau seara târziu și atunci nu era nicio casă de schimb deschisă. Mulți dintre ei nu aveau carduri bancare.
- Erau multe persoane care nu numai că nu vorbeau altă limbă, dar nici măcar nu înțelegeau alfabetul latin: nu știau să citească pe bilet ce vagon au sau să se uite pe tabelele cu trenuri din gară.
- Aveau nevoie de mâncare, băutură, produse de igienă, cartele SIM etc. Voluntarii au făcut eforturi extraordinare pentru a distribui aceste produse. Un fost restaurant de tip fast-food din gară a fost transformat într-o bucătărie unde refugiații primeau mâncare și băutură gratuit. Din câte am înțeles, numai din donații private s-au strâns aproximativ 37 de tone de produse. Soția mea a stat mai mult la „bucătărie” și a ajutat.
- Fiind multe femei cu copii mici, aveau nevoie de mâncare și produse pentru micuți. De asemenea, au fost persoane bolnave care aveau nevoie de medicamente.
- Cei mai mulți dintre refugiați nu își puteau găsi bilet de tren în aceeași zi în care soseau în gară și aveau nevoie de cazare pentru cel puțin o noapte. Unii voiau să își găsească hotel în București, alții au stat la diverse persoane care le-au oferit cazare gratuită, alții la cazările oferite de autorități.
R.: Există povești ale unor refugiați care v-au impresionat în mod deosebit?
A.P.: Da. N-am plâns cred în ultimii 20 de ani cât am plâns în zilele cât am stat în gară. O să enumer doar câteva povești.
- O femeie de 70 de ani care mergea în cârje și avea cinci operații la sold. Era învățătoare de 40 de ani. În anul 2014 a spus că locuia în Lugansk și a fost nevoită să se mute la Kiev din cauza războiului. Acum a trebuit să se mute din nou, din același motiv. Spunea că vrea să plece în Germania, doar pentru că vorbea puțin limba germană, deși nu avea rude acolo. Mi-a spus că i-a fost teamă de călătorie, dar teama i-a dispărut atunci când a ajuns la Chișinău și oamenii au luat-o în brațe și au urcat-o în tren. Împreună cu alți voluntari i-am găsit cazare pentru o noapte.
- Un băiat de aproximativ 20 de ani care era complet traumatizat. Se uita în gol și răspundea foarte greu atunci când vorbeai cu el. L-am întâlnit la bucătărie și am încercat, împreună cu alți translatori, să vedem dacă are familie și încotro dorește să ajungă. Era foarte greu de comunicat cu el. La un moment dat a spus că el se simte vinovat pentru acest război și că vrea să se reîntoarcă în Kiev. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat cu el, dar am aflat că ar fi vrut să se urce într-un tren la întâmplare și a fost oprit de poliție și de alți voluntari. Până la urmă ar fi fost dus la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia” pentru investigații.
- O femeie de 85 de ani din Odessa care călătorea împreună cu fata ei. Se putea deplasa doar în cărucior, dar era foarte lucidă. Ne-a mulțumit tuturor și a spus că a fost foarte impresionată de căldura cu care a fost primită peste tot în România.
- Au fost multe alte povești pe care doar le-am auzit. Spre exemplu au ajuns în gară copii de 4 zile, alții de 7 și de 10 zile.
R.: Ce ați învățat din experiența prin care ați trecut, v-ați implica și pe viitor în acțiuni de voluntariat similare?
A.P.: E o întrebare foarte bună și răspunsul este complex. În primul rând pot să spun că m-am maturizat foarte mult și acum am mai multă empatie pentru persoanele care trec prin aceste traume. A fost prima dată când am trăit o asemenea provocare. Bunicii noștri au trăit diverse provocări: Al Doilea Război Mondial, comunismul, cutremurul din ’77 și altele. Eu îmi dau seama că până acum am fost privilegiat și am trăit vremuri foarte liniștite.
Experiența m-a ajutat foarte mult să mă cunosc pe mine însumi. De multe ori mi-am pus întrebări precum: „Eu ce aș face în locul refugiaților?”, „Cum aș reacționa?”, „Ce lucruri ar trebui să iau cu mine dacă ar trebui sa părăsesc casa imediat?”. Nu pot să spun că acum aș fi pregătit în cazul unui război, dar am înțeles ceva mai bine ce înseamnă să îți părăsești casa într-o asemenea situație. Deci pot spune că am învățat ceva și din perspectiva voluntarului, dar și din perspectiva refugiatului.
De asemenea, am învățat să interacționez mai bine cu oameni aflați în stare de șoc, cum să mă apropii de ei și cum să le vorbesc. Țin minte că am avut atât de multă adrenalină în primele nopți, încât nu am putut dormi aproape deloc. Multă lume a comparat situația din gară cu un front de luptă și cred că nu e o comparație exagerată.
Totodată, cred că știu ceva mai bine despre ceea ce trebuie făcut într-o situație de criză umanitară. Și aici cred că autoritățile ar trebui să organizeze o întâlnire sau un workshop prin care să discutăm cu toții despre experiența de acolo. Cu siguranță am avea multe lucruri de îmbunătățit.
Și nu în ultimul rând, am învățat că e foarte important cum te formezi ca persoană. Poate veni o zi în care să pierzi totul și să fii nevoit să începi de la zero. Într-o asemenea perioadă, CV-ul tău nu mai valorează nimic. Nu mai ești doctor, inginer, profesor, IT-ist, ci contează doar ce cunoștințe ai acumulat pe parcursul vieții.
Cât despre implicarea în asemenea acțiuni, sper să avem vremuri fără războaie și să nu mai fie asemenea situații de criză. Dar bineînțeles, tot timpul voi încerca să îi ajut pe cei din jur cum pot.
R.: Ați legat conexiuni semnificative cu anumiți refugiați sau alți voluntari?
A.P.: Da, categoric. Au fost mulți oameni deosebiți în gară cu care sper să păstrez legătura. Toți voluntarii pe care i-am cunoscut sunt oameni deosebiți. Mulți au venit după serviciu și au făcut eforturi deosebite pentru a îi ajuta pe refugiați. Mi-a rămas în minte un moment simpatic. La un moment dat m-a strigat cineva: „Domn’ profesor!”. Am crezut că e vreun student prin gară, dar când m-am întors era un subofițer de la pompieri. Discutasem cu el cu câteva zile în urmă, îi spusesem că sunt profesor și acum mă recunoscuse.
De câțiva dintre refugiați pot spune că m-am atașat, dar din păcate nu am schimbat date de contact. Timpul în care am interacționat a fost totuși foarte scurt și toată energia noastră era canalizată spre a îi ajuta. Nu mai era timp și energie pentru a schimba numere de telefon sau adrese de e-mail. A fost cel mult o îmbrățișare și un rămas-bun. Mi-au rămas în schimb în minte ochii lor. Cu siguranța o să îi recunosc dacă soarta o sa ne mai aducă în același loc.
M-au impresionat câteva momente. De exemplu, atunci când femeia de 70 de ani din Lugansk despre care am povestit mai sus m-a îmbrățișat, toți ceilalți refugiați din sala de așteptare au spus „mulțumesc”. De foarte multe ori, oamenii aflați în goană pentru supraviețuire, nu au timp și energie să îți mulțumească imediat, dar au fost și momente în care au realizat pe loc că am făcut cu toții eforturi deosebite să îi ajutăm.
Mulți erau foarte bucuroși când le spuneai ceva despre orașele din care vin (și aici m-a ajutat foarte mult că am călătorit în zonele respective) sau că apreciezi felurile lor de mâncare, cultura lor etc. Am întâlnit un băiat dintr-un grup etnic din Caucaz numit „lezgin” și, când i-am spus că știu cât de cât zona din care provenea, s-a bucurat foarte mult și a început să îmi arate diverse poze. Alții râdeau când le spuneam că îmi plac „pelmenii” (colțunași tradiționali din Ucraina umpluți cu carne).
R.: De ce ați recomanda unui student sau cadru didactic al Universității din București să fie receptiv la perspectiva de a se implica în acțiuni de voluntariat și alte inițiative civice?
A.P.: Aș vrea să menționez că am recomandat studenților mei să mi se alăture în această acțiune. M-am bucurat foarte mult că i-am întâlnit pe câțiva dintre ei în gară.
Motivele pentru a face voluntariat sunt diverse. Evident că în acest caz situația a fost una critică și scopul principal a fost să evităm o catastrofă umanitară. Dacă societatea nu se mobiliza, impactul ar fi fost mult mai sever. Dar bineînțeles, există multe alte beneficii. Poți, de exemplu, să îți faci prieteni noi, ceea ce, pentru studenți poate fi o motivație importantă. De asemenea, înveți lucruri noi și poți beneficia și de o recunoaștere a eforturilor depuse (se pot face contracte de voluntariat cu ONG-uri), deci poate conta și la un interviu de angajare. Cel mai important beneficiu este că aceste acțiuni ne fac mai altruiști, mai empatici și astfel putem îmbunătăți lumea în care trăim.
R.: UB a oferit locuri de cazare pentru refugiați în căminele Universității și a demarat acțiuni de strângere de fonduri și donații derulate atât de către facultățile și asociațiile studențești, cât și de către Fundația „Virtute et Sapientia” a UB. Totodată, întreaga comunitate universitară s-a mobilizat pentru sprijinirea studenților și profesorilor ucraineni și internaționali de pe teritoriul țării vecine. Din punctul dumneavoastră de vedere, în ce alte moduri credeți că s-ar mai fi putut implica Universitatea din București în sprijinul refugiaților ucraineni?
A.P.: Într-adevăr, universitatea a ajutat foarte mult și asta mă face foarte mândru! Legat de ce s-ar putea îmbunătăți, cred că ar trebui clarificată la nivelul UB procedura pentru acceptarea și integrarea studenților din Ucraina. Momentan există foarte multă dorință de a îi ajuta, dar cred că trebuie structurate informațiile legate de condițiile de admitere și de studiu în România pentru a fi mai ușor accesibile atât pentru studenți, cât și pentru cadrele didactice.