Numeroasele întrebări despre marile epidemiile ce au afectat umanitatea la care datele istorice și arheologice disponibile nu le-au putut răspunde, au început să-și găsească, treptat, răspunsuri în codul nostru genetic. Descoperirea epocală a structurii ADN-ului, secvențierea întregului genom uman, în paralel cu dezvoltarea în ritm susținut a tehnologiei informatice, au revoluționat genetica și cunoașterea evoluției umanității așa cum a făcut-o anterior datarea cu radiocarbon. Acest limbaj istoric al genelor cuantificat prin cele patru litere ale codului ADN (ATCG), este sursa unui document inedit pentru evoluția recentă a umanității, care ne oferă date, altminteri imposibil de decelat arheologic, despre aventurile epidemice ale speciei umane.
Cele mai mari pandemii cunoscute din istoria umanității, ciumele (pneumonică – transmisă de la om la om; bubonică, septicemică – transmise prin intermediul purecilor) sunt legate de Yersinia pestis, o bacterie puternic infecțioasă care este încă prezentă la nivel global în populațiile de rozătoare. Analiza genomului Y. pestis arată că aceasta ar fi evoluat acum 2600-28000 de ani, deci relativ recent pe scara evoluției umane, din ruda sa mai puțin patogenă Y. pseudotuberculosis.
Cercetări recente au identificat urme de ADN al bacteriei Y. pestis în pulpa dentară a unor indivizi ce au trăit în Eurasia de-a lungul epocii bronzului (cca 2900-2000 BC), demonstrând că ciuma era endemică în populația umană cu cel puțin 3000 de ani (chiar 4000 de ani după alți autori) înainte de primele date scrise despre pandemia asociată. Totuși, genomul Y. pestis preistorică, nu căpătase încă virulența din timpul celor trei mari pandemii ale erei noastre. Yersinia pestis ancestrală (cea din epoca bronzului), era lipsită de unele din mutațiile care i-au permis să se răspândească și să infecteze atât de rapid gazdele, și foarte probabil, nu era capabilă să cauzeze decât ciumă septicemică sau pneumonică. De asemenea, datele cunoscute până în prezent sugerează că bacteria în discuție, abia spre sfârșitul epocii bronzului își dezvoltă capacitatea de a supraviețui în sistemul digestiv al purecelui și o parte din liniile de descendență ce supraviețuiesc până în prezent.
Epoca bronzului în spațiul eurasiatic este o perioadă extrem de dinamică, marcată de evoluție tehnologică rapidă și expansiunea unor populații semi-nomade (“Yamnaja”) din stepele nord-pontice spre Europa și spre Asia Centrală. În Europa aceste populații s-au amestecat cu cele locale de agricultori neolitici, formând bazinul genetic al populației europene actuale. Pe lângă unele inovațiile tehnice (e.g. carul) și probabil contribuția la apariția unora din limbile indo-europene, domesticirea calului și răspândirea sa în Eurasia este legată tot de aceste populații semi-nomade, nord-pontice. Astfel, ipoteze recente susțin ideea că frecvența Y. pestis în epoca bronzului în spațiul eurasiatic și răspândirea sa pe rutele de migrație bine cunoscute dinspre est spre vest, este legată de utilizarea calului domestic de către aceste populații. Această diseminare a bolii la mari distanțe s-ar fi realizat fie prin transmiterea de către oameni, fie de către cai (și ei prezumtivi purtători ai anumitor specii ale bacteriei Yersinia), astfel de molime fiind legate inclusiv de fluctuațiile demografice la nivel regional din Eurasia preistorică.
Rămâne de văzut în ce măsură ciuma a intrat în Europa preistorică în mai multe valuri sau a pătruns o singură dată, păstrându-se în spațiul colonizat și migrând ulterior înapoi în Asia, așa cum sugerează unele date genetice despre populațiile Yamnaja/post-Yamnaja. Se bănuiește că Y. pestis preistorică nu dezvoltase încă virulența urmașului său din era noastră. Este discutată chiar posibilitatea ca aceste migrații dinspre est, în epoca bronzului, să fi fost generate de reacția de teamă a oamenilor în fața dezastrelor produse de această epidemie.
Deși încă la început, cu un număr relativ mic de probe analizate, paleogenetica (numită de unii chiar “arheologie moleculară”) prin studiul cazurilor de ciumă, ne arată că imaginea bucolică despre viața comunităților preistorice este, din păcate, doar o fabulație istorică.
Articol semnat de lect. univ. dr. Mihai Constantinescu.
Bibliografie:
Spyrou, M.A., Tukhbatova, R.I., Wang, C. et al. (2018). Analysis of 3800-year-old Yersinia pestis genomes suggests Bronze Age origin for bubonic plague. Nature Communications 9, 2234. https://doi.org/10.1038/s41467-018-04550-9
Spyrou, M.A., Keller, M., Tukhbatova, R.I. et al. (2019). Phylogeography of the second plague pandemic revealed through analysis of historical Yersinia pestis genomes. Nature Communications 10, 4470. https://doi.org/10.1038/s41467-019-12154-0
Rasmussen S., Nielsen K. et al. (2015). Early Divergent Strains of Yersinia pestis in Eurasia 5,000 Years Ago. Cell 163/3, 571-582 DOI:https://doi.org/10.1016/j.cell.2015.10.009
Wagner D.M., Klunk J. et al. (2014). Yersinia pestis and the Plague of Justinian 541–543 AD: a genomic analysis. The Lancet Infectious Diseases 14/4, 319-326. doi: 10.1016/S1473-3099(13)70323-2..
Postări asemănătoare:
Epidemiile în istorie | Marea Ciumă. Apariție și răspândire – Ecaterina Lung
Epidemiile în istorie | Marea epidemie din epoca Antoninilor. Origini și răspândire – Florica Bohîlțea Mihuț
Epidemiile în istorie | Marea epidemie din epoca Antoninilor. Frica și speranța – Florica Bohîlțea Mihuț
Epidemiile în istorie | Marea Ciumă. Pedeapsa divină – Ecaterina Lung
