Astăzi știm că Marea Ciumă din secolul al XIV-lea a fost cauzată de o bacterie, bacilul Yersinia pestis, denumit astfel în 1944 în amintirea medicului Alexandre Yersin, care a descoperit agentul patogen al epidemiei care avea loc în 1894, în Hong Kong.
Dar în Europa mijlocului de secol XIV o asemenea explicație era imposibilă, ținând seama de nivelul de atunci al dezvoltării științifice. Vorbim despre o societate creștină, dar care îmbină textul Bibliei cu credințele de origine păgână în astre și rolul lor, pentru care Dumnezeu și ceea ce numim noi acum superstiții nu se opun ci se completează.
Acești oameni ai evului mediu, ca și urmașii lor, în secolele în care ciuma a continuat să revină la intervale mai lungi sau mai scurte de timp, credeau că înspăimântătoarea maladie e cauzată de stricarea aerului. La originea acestei poluări ar fi stat fie conjuncturi astrale nefavorabile, fie emanații putride venite din pământ sau din lumea sub-pământeană, fie voința lui Dumnezeu. De altfel, de multe ori, aceste explicații erau date împreună, sau legate în vreun fel ori altul. Pentru că, în ochii omului medieval din Europa creștină, totul se petrece cu voia lui Dumnezeu, din porunca lui Dumnezeu, ca o pedeapsă pentru păcatele poporului neascultător.
De aceea, artele plastice îl înfățișează pe Dumnezeu însuși aruncând săgețile otrăvite ale ciumei asupra oamenilor (ca în pictura de pe altarul bisericii carmeliților desculți din Gottingen, 1428), sau punându-i pe îngeri să facă oficiul de arcași ai molimei. Săgețile sunt trase mai ales de către Ciuma însăși, reprezentată sub chipul unui schelet sau ca o figură descărnată care azvârle armele ucigătoare asupra tuturor.
Dacă voința lui Dumnezeu e explicația ultimă, aceasta se poate manifesta în diferite chipuri, pe care oamenii evului mediu încercau să le înțeleagă, unii dintre ei chiar cu un soi de spirit științific avant-la-lettre. Conjuncturile astrale neobișnuite ori apariția cometelor sunt unele dintre cele mai frecvente explicații de acest tip.
Giovanni Boccaccio nu știa pe care dintre cauze să o aleagă, spunând despre ciumă că a fost „iscată prin înrâurirea aștrilor sau poate ca urmare a ticăloșiilor noastre și pedeapsă trimisă asupra oamenilor de Cel-de-Sus în dreapta lui mânie”.
Profesorii de la Facultatea de Medicină a Universității din Paris, cărora li se ceruse părerea cu privire la groaznica molimă, spuneau, în 1350: „cauza depărtată și originară a acestei ciume a fost și încă este, o constelație celestă…, care conjuncție, împreună cu alte conjuncții și eclipse, cauză reală a coruperii deplin ucigașe a aerului care ne înconjoară, prevestește mortalitatea și foametea”.
Călugărul carmelit Jean de Venette spunea că în august 1348 se văzuse deasupra Parisului o cometă sau un astru alcătuit din exhalații, care a prevestit epidemia.
Pentru foarte mulți contemporani cu evenimentele, cauza ciumei era reprezentată de astfel de exhalații rele, provenite de la cadavrele neîngropate, de gunoiul atotprezent ori iscate din străfundurile pământului.
Au fost și unii care au observat că boala lovește pe cei mai sărmani, mai prost hrăniți. César Morin publica în 1610 un Tratat despre ciumă, în care un capitol se intitula Cum ciuma urmează îndeobște perioadelor de mare foamete.
Dar una dintre cele mai îngrozitoare explicații, prin consecințele sale, a fost cea care atribuia molima unei intervenții umane voite, rău intenționate. Războiul biologic nu exista în formă de concept, dar era prezent în mințile oamenilor, care erau siguri că boala a fost provocată prin otrăvirea fântânilor, de către evrei sau alți străini, de către leproși sau de către vrăjitori/vrăjitoare, ori prin ungerea unor obiecte cu poțiuni diavolești. Sau, oroarea ororilor, cei atinși de ciumă în mod voit se amestecau cu cei sănătoși, să le dea și acestora boala.
Dacă se observase destul de repede că boala trece de la om la om, fără să se știe exact mecanismul, au fost puțini cei care au legat-o de proximitatea unor animale. Nu ni s-au transmis din acele vremuri informații care să arate că oamenii ar fi înțeles rolul șobolanilor în transmitere, dar bănuieli, știm azi că nu cu totul neîntemeiate, au fost legate de alte animale, precum psicile, câinii, porumbeii, dar și porcii ori caii.
În perioada modernă, încet-încet, s-a ajuns la concluzia că ciuma e transmisă de purici și blamul a fost aruncat asupra șobolanului, în special asupra celui negru. De-abia în ultimii ani au apărut cercetări care au demonstrat că ea putea fi transmisă și prin intermediul altor animale, inclusiv domestice, și prin păduchii umani.
Deci uneori oamenii medievali înțeleseseră bine, ciuma îi lovea în primul rând pe săraci, pentru că erau mai prost hrăniți, dar și pentru că trăiau în zone mai aglomerate, că erau murdari, oferind din abundență hrană pentru purici și păduchi.
Cum au ales oamenii, confruntați cu o epidemie pe care nu o înțelegeau cu adevărat, să o combată este însă o altă poveste.
Articol semnat de prof. univ. dr. Ecaterina Lung, cadru didactic la Facultatea de Istorie a UB.
Bibliografie:
Byrne, Joseph P., The Black Death, Greenwood Press, Westport and Loondon, 2004
Delumeau, Jean, Frica în Occident. O cetate asediată (sec. XIV-XVIII), traducere românească, Ed. Minerva, București, 1986
Green, Monica (ed.), Pandemic Disease in the Medieval World: Rethinking the Black Death, Western Michigan University, 2014
Marshall, Louise. “Manipulating the Sacred: Image and Plague in Renaissance Italy.” Renaissance Quarterly 47, no. 3 (1994): 485-532, JSTOR, www.jstor.org/stable/2863019. Accesat pe 2 aprilie 2020.