Epidemiile în istorie | Marea Ciumă. Apariție și răspândire – Ecaterina Lung

Marea Ciumă sau Moartea Neagră a lovit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea și a fost urmată de alte episoade epidemice în secolele care au urmat. Măsurile sanitare au reușit să stopeze propagarea ei în secolul al XVIII-lea în Europa Occidentală și Centrală și doar la începutul secolului al XIX-lea în Europa Răsăriteană. În spațiul românesc, ultima epidemie, Ciuma lui Caragea, se declanșează în 1812 și durează câțiva ani, cu un maximum în 1813-1814.

Originea ciumei din secolul al XIV-lea este, probabil, asiatică, deși nu există încă un consens în rândul cercetătorilor în legătură cu locul precis unde aceasta ar fi apărut, unii argumentează că ar fi fost în spațiul mongol, alții în cel rus, alții în cel chinez. Primele manifestări care par a fi în mod clar de ciumă sunt documentate arheologic, prin câteva morminte, în spațiul chinez încă de prin anii 1330.

Indiferent de locul de origine, boala s-a răspândit în toată lumea veche (Europa, Asia, Africa de Nord) în condițiile relațiilor politice, comerciale și religioase ale vremii.

Mongolii, pe care publicul român îi cunoaște și sub numele de tătari, stăpâneau un imens teritoriu care se întindea de la Oceanul Pacific până în nordul Mării Negre și al Dunării de Jos. Chiar dacă spre mijlocul secolului al XIV-lea era vorba de mai multe state ori hanate, care uneori colaborau, alteori se luptau între ele, existau contacte susținute, mai ales pe Drumul Mătăsii, care lega Europa și Orientul Apropiat și Mijlociu de China, condusă în acea vreme și ea de o dinastie de origine mongolă.

Probabil că pe aceste drumuri comerciale și din pricina legăturilor politice existente între diferitele părți ale acestei lumi, epidemia de ciumă ajungea, pe la 1345-1346 în tabăra unui han tătar, Jani Beg, care pe vremea aceea asedia cetatea genoveză de la Caffa, din Peninsula Crimeea. Măcinați de epidemie și incapabili să cucerească orașul, tătarii ridicau asediul, dar nu înainte de a arunca prin catapulte, dincolo de zidurile orașului, cadavrele celor răpuși de boală. Notarul Gabriele de Mussi (c. 1280-c.1356), care pare să fi fost în Caffa la acea vreme și este astfel martor ocular al asediului, descria acest ”război biologic”, arătând cum, de la cadavrele aruncate în oraș, populația contractează boala pe care corăbiile italiene o duc la Constantinopol și în Italia.

Urmând drumurile comerciale mediteraneene, ciuma ajugea în primăvara lui 1347 la Constantinopol, de unde se răspândește în Balcani și Europa Răsăriteană. Corăbiile italiene duceau boala în toamna aceluiași an în Sicilia, în ianuarie 1348 ciuma ajungea la Genova, Veneția, Raguza, Marsilia. De aici se răspândea în toată Europa Occidentală și Centrală. Relațiile comerciale dar și războiul de 100 de ani o aduceau din Franța în Anglia. Din Sicilia, corăbiile duceau ciuma și în Africa de Nord, unde se manifesta în aprilie 1348 pornind de la Tunis.

Crimeea și spațiile stăpânite de tătari par să fi fost și la originea răspândirii bolii în lumea musulmană, în care ciuma apare în 1347 la Bagdad, în 1348 la Damasc și urmând drumurile de pelerinaj, în același an, la Mecca.

Boala continuă să cucerească noi și noi spații, ori să revină pe cele pe care le bântuise înainte, la fiecare câțiva ani activându-se câte un nou focar, mai limitat sau mai generalizat. Nu avem cum să știm câte victime a făcut la mijlocul secolului al XIV-lea, întrucât nu existau recensăminte și nici date clare. Avem mărturii locale care ne arată dimensiunile grozăviilor dintr-un loc sau din altul, avem evaluări pe care le făceau martorii oculari. Cronicarul francez Jean Froissart (cca. 1337-cca 1405) spunea că teribila boală a rapit o treime din oamenii lumii pe care o cunoștea el și cercetătorii de azi, folosindu-se de datele incomplete pe care le au la dispoziție, tind să creadă că a avut dreptate. Desigur, au fost zone care au fost mai puțin atinse și zone de locuire densă care au dat morții un tribut și mai mare. Spații închise, precum orașele ori mănăstirile, au putut să piardă și până la nouă zecimi din populație.

Cum nu se cunoștea cauza, populațiile au încercat să lupte împotriva bolii prin variate mijloace, în marea lor majoritate ineficiente. Dar aceasta este o altă poveste…

Articol semnat de prof. univ. dr. Ecaterina Lung.

Bibliografie

Byrne, Joseph P., The Black Death, Greenwood Press, Westport and Loondon, 2004

Cantor, Norman F., In the Wake of the Plague. The Black Death and the World It Made, The Free Press, New York, London, Toronto, Sydney, Singapore, 2015 (2001)

Delumeau, Jean, Frica în Occident. O cetate asediată (sec. XIV-XVIII), traducere românească, Ed. Minerva, București, 1986

Wheelis M., “Biological Warfare at the 1346 Siege of Caffa”, Emerging Infectious Diseases. 2002;8(9):971-975. doi:10.3201/eid0809.010536.