Epidemiile în istorie | Marea epidemie din epoca Antoninilor. Origini și răspândire – Florica Bohîlțea Mihuț

Epidemia izbucnită în anul 165 în Imperiul Roman, în timpul lui Marcus Aurelius (161-180), s-a prelungit prin episoade de reactivare, în varii părți ale statului, până în vremea lui Comodus (180-192). Autorii antici susțin că boala ar fi fost adusă din Orient, după cucerirea și jefuirea Seleuciei. Cu acest prilej, soldații, ”cotrobăind prin locașul sfânt al lui Apollo, în căutare de lucruri prețioase”, au deschis ”un colț tainic, care fusese zăvorât datorită științei chaldeene” și au scos la iveală molima care, ”răspândindu-se cu furie, pe vremea lui (Lucius) Verus și a lui Marcus Aurelius, a secerat o mulțime de vieți omenești, pornind din chiar ținuturile Persiei și ajungând până la Rin și Gallia” (Ammianus Marcellinus, 23, 6, 24). Ca urmare, populația Romei și a Italiei se înjumătățește, iar un imperiu tricontinental, prosper economic, cu legiuni purtate din Britannia spre Mesopotamia și înapoi, spre Rin și Dunăre, pare îngenungheat.

Abordând o perspectivă pluridisciplinară, analiștii moderni au căutat să afle tipul de molimă și contextul ei de izbucnire, durata și etapele ei de extindere, amploarea (mai cu seamă, victimele omenești) și consecințele ei. Foarte probabil această epidemie a fost una de variolă, judecând după descrierile medicului Gallienus, care vorbește despre febră asociată cu diaree, faringită și erupții cutanate și insistă mai degrabă asupra tratamentelor necesare, decât asupra simptomelor. Compararea acestui eveniment cu altele asemenea, petrecute anterior în lumea romană, și coroborarea cu analizele din domenile geologic, climatologic, al cercetării calității aerului și al implicațiilor despăduririlor sugerează un tipar contextual în care erupțiile vulcanice și creșterea gradului de poluare pot favoriza apariția sau întreținerea focarelor. Un exemplu în acest sens îl constituie chiar erupția Vezuviului din anul 79 (descrisă pe larg de Plinius cel Tânăr în Scrisoarea a VI-a, 20), din pricina căruia norul de cenușă purtat de vânt ajunge până în Lațium și acoperă cerul de deasupra capitalei mai multe zile în șir, stârnind pe lângă panică și credința că ”lumea s-a răsturnat cu susul în jos”. Deși această pulbere nu  a dus ”cine știe ce pagube”, ”mai târziu provocă o molimă îngrozitoare” (Cassius Dio, 66, 24). Pentru perioada anilor 165-180, specialiștii moderni au pus în evidență o reducere a emisiilor de plumb – corelată cu diminuarea activităților miniere în zonele germanice – și o scădere a activității de despădurire – posibil de asociat cu diminuările demografice.

Se află azi încă în dezbaterea cercetătorilor modalitatea de răspândire a acestei boli, ale cărei zvâcnâri s-au făcut simțite pe durata unui aproape sfert de veac, și posibilitatea de a fi coroborarată cu manifestări epidemice, menționate în câteva reprize în Extremul Orient (China) în anii 173, 179 și 182. Având timpi tari în perioada de iarnă-primăvară, molima antonină a cunoscut o rată extrem de ridicată a mortalității. Cele mai mari focare au fost aglomerările urbane, în frunte cu Roma. Cadavrele ”trebuiau să fie transportate cu care și căruțe”, au existat chiar legi de reglementare a înmormântărilor și mormintelor, apreciindu-se că ”mii de vieți au fost secerate, mulți fiind personalități de seamă”, multora însuși împăratul Marcus Aurelius ridicându-le statui și suportând pe cheltuiala statului înmormântările celor săraci (SHA, Vita Marci, 13). Informația privitoare la faptul că boala cuprinde majoritatea taberelor de soldați – armata imperiului fiind nimicită aproape ”în totalitate” (Eutropius, Breviarum, 8, 12) – este confirmată de scăderea drastică până aproape de dispariție a diplomelor militare în perioadele de vârf ale manifestării epidemiei (167-177; 189-192). Cunoaștem de la autorii antici faptul că trupele militare staționate la Aquileia sunt practic decimate în iarna 168-169, ceea ce-i convinge pe cei doi coregenți, Marcus Aurelius și Lucius Verus, să plece de aici spre Roma. Contaminarea îi va fi fatală lui Verus, el va muri pe drum, fără să mai apuce să vadă capitala. Flagelul face încă ravagii în 170, când se spune că, în pofida eforturilor întreprinse, nu se găsise leac (CIL II Suppl., 6278). O nouă reizbucnire este amintită spre finalul anilor ’70 și încă una în ultimii ani ai conducerii lui Commodus (între anii 189-192), când se vorbește despre ”mii de morți zilnic” și despre starea de panică generată de bandiți ”nu numai la Roma, ci și pe toată întinderea imperiului” (Cassius Dio, 72, 14).

Articol semnat de conf. univ. dr. Florica Bohîlțea Mihuț.

Bibliografie:

Bagnall, Roger S., ”P. Oxy.4527 and the Antonine Plague in Egypt: Death or Flight”, în Journal of Roman Archaeology, 13, 2000, pp. 288-292;

Billault Alain, «Une biographie singulière: Alexandre ou le faux prophète de Lucien», în Revue des Études Grecques, tome 123, fascicule 2, Juillet-décembre 2010. pp. 623-639;

Duncan-Jones, Richard P., ”The Impact of the Antonine Plague”, Journal of Roman Archaeology, 9, 1996, pp. 108–36;

Idem,”The Antonine Plague Revisited”,  Arctos 52 , 2018, pp. 41–72;

Littman, R. J. și M. L. Littman, ”Galen and the Antonine Plague”, în The American Journal of Philology, Vol. 94, No. 3 (Autumn), 1973, pp. 243-255;

Malanima, Paolo, ”Energy consumption in the Roman world”, in W. V. Harris (ed.), The Ancient Mediterranean Environment between Science and History, Leiden-Boston, Brill, The Trustees of Columbia University in the City of New York, 2013, pp. 13–29;

Rossignol, Benoît, La peste antonine (166 ap. J.-C.), 2000, pp.31-37, accesat pe halshs-00125356, 26.03.2020.