De bună seamă, un aspect deseori urmărit de evaluatorii unei perioade de criză (inclusiv a uneia datorată motivelor medicale) este cel legat de capacitatea liderilor politici de a gestiona eficient bunul mers al vieții locuitorilor acelui stat. Pentru analiza unor epoci îndepărtate, însă, asemenea intenție depinde de numărul informațiilor și, nu în ultimul rând ca importanță, de natura surselor folosite. Alături de evidențele arheologice și epigrafice, atâtea câte ne-au parvenit prin cercetare sistematică sau hazard, sunt de luat în seamă sursele scrise, unde calitatea documentării pentru elaborarea lor se amestecă cu subiectivismul propriu al autorilor antici.
Maladia izbucnită după întoarcerea militarilor lui Lucius Verus din Orient a generat foarte probabil mari provocări pentru împăratul Marcus Aurelius, pe fondul complicării situației militare de la frontierele danubiene. Când devenise evident că pierderile de vieți omenești necesită măsuri speciale, împăratul s-a preocupat deopotrivă de umplerea golurilor în trupele militare și de înmormântarea celor răpuși de boală, acordând sprijinul pe care-l putea oferi de la înălțimea postului pe care-l ocupa. Cum nevoia de trupe era mare din pricina pericolului germanicilor, suspendă lăsarea la vatră între anii 167-168 și 177-178 și ordonă noi înrolări militare (apelând în mod neobișnuit la pirați și mercenari străini, SHA, Vita Marci, 21). Un nou bazin de recrutare este pregătit prin eliberarea sclavilor și mobilizarea gladiatorilor.
Calitatea vieții interne rămâne una dintre axele de acțiune ale împăratului. Propunerea lui Marcus Aurelius (oratio principis), făcută Senatului cu recomandarea votării și care privea succesiunea bunurilor materiale unei familii, lărgește dreptul copiilor (inclusiv al celor nelegitimi) de a-și moșteni mamele (Senatus consultum Orfitianum, Gaius, Dig. 38, 17, 9; tit. Ulpiani, 26, 7). Interesul pentru pentru menținerea unei bune funcționări a autorității la nivelul familiilor de cetățeni și pentru supravegherea minorilor îl determină să instituie un pretor special (praetor tutelaris) și să revigoreze vechile legi despre curatelă, completându-le (SHA, Vita Marci, 10). În ultimii trei ani de domnie, după vizita în Grecia, se reîntoarce la Roma unde zăbovește un timp înainte de a se întoarce pe frontul danubian. Pe lângă donațiile făcute, în logica mărinimiei imperiale cu care poporul se obișnuise deja, dar și constatând situația grea a locuitorilor, decide să ușureze povara fiscală a romanilor și – precum făcuse cândva Hadrian la venirea sa la putere – arde registrele cu evidența datoriilor (Cassius Dio, 71, 27).
Este greu de spus câte dintre aceste decizii se datorau punctual faptului că statul său era bântuit de maladie. Dar destul de probabil că din pricina acesteia din urmă și cu gândul la noile campanii militare, Marcus Aurelius dorește să restabilească acea comuniune cu zeii – pax deorum – și reface sărbătorile tradiționale. Măsurile de reglementare a înmormântărilor sunt cu certitudine determinate de numărul mare a celor răpuși de flagel (SHA, Vita Marci, 13). Poate nu este tocmai întâmplător faptul că, printre divinitățile care sunt în mod recurent reprezentate în iconografia numismatică a lui Marcus Aurelius, un loc aparte îl ocupă Salus Publica. Însărcinată cu însănătoșirea corpului civic și onorată la fiecare început de an cu prilejul reînnoirii puterii imperiale, zeița Salus este prezentă pe reversul monedelor lui Marcus Aurelius și în vremea când era doar desemnat drept candidat la purpura imperială (pe emisiunile de tip dupondius între 153-154), și în primii ani mai liniștiți ai perioadei când a devenit împărat (pe aureii emiși în 162 și 164). În mod mai frecvent decât în epoca predecesorilor antonini ai împăratului filozof, Salus apare pe seriile monetare emise atât în monetăria aflată în custodia senatorială, cât și în atelierele imperiale – în anii 169, 170, 171 și anual în perioada 177-179, când maladia face ravagii și, respectiv, revine în împeriu.
Aureus, Roma, 162 (RIC III, 56)
Spre deosebire de tatăl său, Commodus este prezentat aproape unanim de către autorii antici drept un ”nerușinat”, ”lacom”, ”nedrept”, ”neglijent în afacerile statutului”, motiv pentru care prețurile cresc, dar nu din lipsă de produse, ci din pricina corupției (SHA, Vita Commod., 1-14). Acest neobrăzat ”ucide din plăcere” (ibidem, 15), deși, este ”un mare fricos” (Cassius Dio, 72, 13), nu-și respectă câtuși de puțin supușii, iar pe senatori îi umilește și-i dă pierzării (ibidem, 72, 21). Când a reizbucnit molima în ultimii ani ai domniei sale, Commodus, ascultând sfatul medicilor personali, părăsește capitala și se stabilește la Laurentum, la adăpostul umbrei laurilor într-o zonă cu aer sănătos. În vremea asta, ”cei rămași în Roma încercau să scape de aerul otrăvit ungându-se cu uleiuri parfumate, pentru ca, dacă era să fie atacați de otrava din aer și aceasta le pătrundea prin nări, ea să poată fi neutralizată de miros. Cu toate acestea, boala a bântuit multă vreme, iar mulți oameni ca și multe animale domestice au pierit” (Herodian, Hist., I, 12, 2). Pe când foametea se instalase în oraș, din pricina lui Cleander – fost libert imperial, ajuns prefect al aprovizionării, care instrumentase înadins stocarea alimentelor urmărind prin speculă să dobândească multe câștiguri – cavaleria înarmată este trimisă din ordinul împăratului împotriva celor care se adunaseră să ceară pedepsirea prefectului profitor (ibidem, 5-8).
Nici urmă de intenție pentru a soluționa crizele imediate ale epidemiei, nici de vreun semn de compasiune pentru supuși! Și pentru ca opoziția caracterului celor doi să fie și mai mare, aflăm despre uciderea împăratului gladiator și condamnarea lui la uitare în anul 192. Pierderea lui Marcus Aurelius este deplânsă, însă, iar finalul vieții sale – demn de amintirea posterității: ”în a 6-a zi (de boală, n. n.), și-a chemat prietenii și, râzând de lucrurile omenești și disprețuind moartea, le-a spus «de ce mă plângeți și nu vă gândiți mai degrabă la molimă și la faptul că moartea e comună tuturor?» (…) În a șaptea zi, simțindu-se din ce în ce mai rău, n-a stat de vorbă decât cu fiul său, foarte puțin, ca să nu-i transmită boala” (SHA, Vita Marci, 28).
Articol semnat de conf. univ. dr. Florica Bohîlțea Mihuț, cadru didactic al Facultății de Istorie a UB.
Bibliografie:
Bagnall, Roger S., ”P. Oxy.4527 and the Antonine Plague in Egypt: Death or Flight”, în Journal of Roman Archaeology, 13, 2000, pp. 288-292;
Billault Alain, «Une biographie singulière: Alexandre ou le faux prophète de Lucien», în Revue des Études Grecques, tome 123, fascicule 2, Juillet-décembre 2010. pp. 623-639;
Duncan-Jones, Richard P., ”The Impact of the Antonine Plague”, Journal of Roman Archaeology, 9, 1996, pp. 108–36;
Idem,”The Antonine Plague Revisited”, Arctos 52 , 2018, pp. 41–72;
Littman, R. J. și M. L. Littman, ”Galen and the Antonine Plague”, în The American Journal of Philology, Vol. 94, No. 3 (Autumn), 1973, pp. 243-255;
Malanima, Paolo, ”Energy consumption in the Roman world”, in W. V. Harris (ed.), The Ancient Mediterranean Environment between Science and History, Leiden-Boston, Brill, The Trustees of Columbia University in the City of New York, 2013, pp. 13–29;
Rossignol, Benoît, La peste antonine (166 ap. J.-C.), 2000, pp.31-37, accesat pe halshs-00125356, 26.03.2020.