Un mare oraș european este răvășit de o boală înalt contagioasă care se răspândește cu repeziciune… Și la fel stau lucrurile pe cea mai mare parte a continentului. Oamenii mor pe capete iar scăparea pare cu neputință… Pentru a evita atât cât se poate primejdia, o retragere în afara orașului pentru două săptămâni este o idee foarte bună. Poate că toate acestea ne sună destul de cunoscut, dar evenimentele de care eu vă vorbesc au avut loc în secolul al XIV-lea.
Probabil ați recunoscut Decameronul…
A revedea această mare operă a literaturii universale în contextul actual este destul de provocator. Când o citim trăind chiar noi vremuri de pandemie (ceea ce, să fim sinceri, nu ne așteptam), cartea ne pare cunoscută dar, totuși, diferită.
Povestea aceasta plină de povești este aceeași de multe secole, dar noi suntem acum alții față de cei ce eram acum unul sau zece ani. Și acesta devine un experiment extraordinar de interesant pentru că suntem de fapt niște istorici care au un contact direct cu istoria, dar nu în sensul acela festiv în care această sintagmă este folosită uneori la diferitele sărbătoriri ale unor evenimente din trecut. Având ocazia să redeschidem acum Decameronul, când miliarde de oameni caută să se pună la adăpost din fața bolii, parcă trăim, din plin, istoria mentalităților… Poate că este o situație ciudată dar suntem istorici și ar fi trebuit să știm: istoria este imprevizibilă.
Ca să spunem ceea ce am gândit în primul moment, cei 10 înaintași ai noștri din Evul Mediu sunt departe de ceea ce noi numim acum autoizolare (pentru a ne folosi de cunoștințele recent dobândite despre ce anume putem face pentru a combate o boală înalt contagioasă). Retrași totuși din orașul bolnav, ei petrec serile a 10 din cele 14 zile cu povești, cântece și dansuri. Se adaugă micile excursii, drumețiile și scăldatul. Și, oricum, sunt înconjurați de o armată de slujitori.
Nu ne putem abține să nu îi judecăm puțin din acest punct de vedere pentru că noi deja știm multe despre cum trebuie procedat în astfel de situații.
Și, să fim sinceri, ne este și puțin teamă pentru ei.
De fapt, ne este teamă pentru noi și pentru cei dragi. Istoricii știu cât de ușor se ajunge la treaba asta…
Dar nu ar trebui să ne fie … nici pentru ei, nici pentru noi. Pentru că acum avem ocazia să vedem într-o lumină puternică unul dintre lucrurile importante pe care ni-l transmite Boccaccio. Boala este îngrozitoare, dar în carte rămâne în urmă destul de repede. Și, din acest moment, noi hotărâm mai departe cum anume gestionăm teama și îngrijorarea provocate de știrile care ne vin din exterior. Și asta este ceea ce vedem în Decameron: locul pe care îl alegem drept refugiu în fața bolii nu trebuie nici pe departe să fie apăsător. Un loc în care să ne temem de orice și de oricine.
În loc de asta, cei 10 tineri din Decameron ascultă poveștile însoțitorilor și admiră frumosul în toate formele sale. Ei nu se mai gândesc la peisajul acela apocaliptic și găsesc forța să facă acest lucru pentru că își construiesc o lume în care contează mai mult minunile naturii și grația oamenilor. Așa că acum parcă îi putem invidia puțin, nici vorbă nu mai poate fi de îngrijorarea de care vorbeam mai sus. Și, să nu uităm că mai avem ceva de învățat: faptul că până și în autoizolare, măcar pentru o zi, putem fi regine și regi.
S-a spus de multe ori, Decameronul este o poveste în ramă. Autoizolarea este doar o ramă. Depinde acum de fiecare cu ce fel de povești vom putea să o umplem, mai ales că acum avem toți această ocazie neașteptată.
Articol semnat de lect. univ. dr. Andrei Alexandrescu.
Postări asemănătoare:
Epidemiile în istorie | Istoria fricii nu este scrisă de fricoși – Andrei Alexandrescu
Epidemiile în istorie | Ciuma în Epoca Bronzului – Mihai Constantinescu
Epidemiile în istorie | Marea epidemie din epoca Antoninilor. Frica și speranța – Florica Bohîlțea Mihuț
Epidemiile în istorie | Boala și spaima în istoria artei. Salvarea – Carol Căpiță
