Epidemiile în istorie | Istoria fricii nu este scrisă de fricoși – Andrei Alexandrescu

În memoria lui Jean Delumeau (1923 – 2020)

„Este timpul să nu ne mai fie FRICĂ de istorie.”[i] Acestea sunt cuvintele (și majusculele) alese de istoricul francez Jean Delumeau pentru a încheia partea introductivă a celebrei sale lucrări despre frica în Occident. Așadar, să nu ne fie frică de istoria adevărată, să o scriem sau chiar să o citim (trebuie uneori curaj chiar și numai pentru asta). Să nu ne fie frică să stăm în fața ei pentru că este istoria noastră. Și toate acestea sunt valabile cu atât mai mult dacă implicațiile pentru istoric pot fi multe iar subiectele dificile …

Probabil textul de față va fi cel care va încheia ciclul despre epidemii în istorie iar evocarea memoriei lui Delumeau este în acest moment cu atât mai nimerită. Încercăm astăzi să ne imaginăm pe noi înșine lăsând în urmă pandemia ai cărei cronicari am devenit fără să ne fi așteptat și să mergem mai departe pe firul istoriei către vremuri mai bune. Și poate tocmai de aceea există concluzii care ne privesc ale demersului istoricului  francez care a parcurs un traseu profesional în care a arătat că istoria are întotdeauna mai multe fețe, că nu se termină cu istoria fricii, ci poate merge din carte în carte, către, să luăm aminte!, o istorie a viselor de fericire.

Jean Delumeau s-a stins la începutul acestui an lăsând în urmă o vastă operă istoriografică și o carieră academică de excepție care cuprinde poziții de frunte în cele mai importante instituții de cercetare și învățământ ale Franței. Recunoașterea meritelor sale științifice a fost larg răspândită, istoricul francez primind și titlul de Doctor Honoris Causa al universității noastre în anul 2011.

Opera sa istoriografică a fost dedicată cu prioritate secolelor XVI – XVIII. După o primă parte în care istoria economică are un loc central în contextul în care tânărul Delumeau a avut șansa colaborării cu Fernand Braudel, se va îndrepta mai târziu către o istorie a spațiului european în perioada Renașterii pentru a urmări apoi cu o insistență deosebită problematica mentalităților religioase cu care este pusă în legătură succesiunea de lucrări între care cităm: La Peur en Occident (XIVe – XVIIIe siecle); Le Peche et la peur. La culpabilisation en Occident (XIIIe – XVIIIe siecle); Rassurer et proteger. Le sentiment de securite dans l`Occident d`autrefoi; L`Aveu et le pardon, les difficultes de la confession (XIIIe – XVIIIe siecle), pentru a ajunge apoi la Une histoire du Paradis un vast efort intelectual dedicat studierii, așa cum semnalam mai sus, celor mai luminoase aspirații ale oamenilor.

În „Introducerea” uneia dintre cele 3 părți ale acesteia din urmă (Le jardin des delices), Delumeau avea să compare această succesiune de cercetări istoriografice cu un ”drum lung și solitar început”[ii] cu Frica în Occident și continuat apoi cu celalalte lucrări amintite mai sus, potrivit unei ”logici interne” care, din punctul de vedere al istoricului, nu s-a schimbat niciodată. Exact acesta va fi fost drumul care avea să îl ducă pe Delumeau într-un punct atât de diferit de cel de unde plecase din moment ce la finele său istoricului constata că ”nu îmi mai rămânea … decât să reînviu visele lor de fericire”. Avea să fie scopul lucrării despre Paradis.

Nu trebuie să mire pe nimeni că încă din primele momente ale pandemiei noastre, din secolul XXI, mulți oameni s-au gândit numai la Frica în Occident. Este emblematică pentru zugrăvirea încercărilor prin care trece o societate în vremuri de criză. Dar fiind cu gândul la problemele noastre nu trebuie să uităm nici un moment că Jean Delumeau, un istoric care nu a avut frică de istorie și a scris cu mult curaj despre părțile întunecate ale acesteia, nu a rămas captiv pe acest teritoriu care oferea doar o perspectivă parțială asupra trecutului. Cărțile sale au apărut succesiv dar ele sunt complementare pentru că în trecut toate acele părți bune și mai puțin bune ale istoriei au coexistat, s-au amestecat, au căutat să precumpănească unele asupra altora, au format împreună ceea ce el a numit ”universurile de altădată” pe care istoricul are misiunea de a le reconstitui.

Dar există un lucru important pe care Delumeau ne invită să îl reținem: ”o astfel de reconstituire rămâne trunchiată grav dacă nu cuprinde și discursul despre fericire al predecesorilor noștri și imaginile care l-au nutrit”[iii]. Adevărat, istoricul știe că multe iluzii se vor pierde pe acest drum al cunoașterii trecutului … dar, unul din aspectele fundamentale ale operei lui Delumeau (și care poate că face trimitere și la noi, cei de acum) este faptul că aceasta și nu istoria fricii este acea parte a cercetării trecutului de la care noi sperăm ”că  … ne va ajuta să descoperim, în deplină luciditate, speranța care ne mai rămâne și sensul destinului nostru”.

Așa că, deși Jean Delumeau ne-a părăsit cu puțin timp înainte de încercările prin care trecem acum, nu trebuie să ne întrebăm prea mult ce ar zice el văzând situația în care este acum Europa. Răspunsurile sunt deja cuprinse în opera sa, în îndemnul că ar trebui ne putem imagina unde vrem să ajungem și să știm drumul pe care vrem să îl urmăm. Ceea ce ne rămâne acum este să nu ne temem de istorie, chiar dacă am trecut prin niște circumstanțe excepționale care ne-au obligat, pe mine și pe colegii mei de la Facultatea de Istorie, să scriem despre epidemii în istorie.

[i] Delumeau, Jean – Frica în Occident (sec. XIV – XVIII). O cetate asediată, Ed Meridiane, București, 1986, p. 50,

[ii] Delumeau, Jean – Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Humanitas, București, 1992, p. 5,

[iii] Idem. p. 6

Articol semnat de lect. univ. dr. Andrei Alexandrescu, cadru didactic al Facultății de Istorie a Universității din București.