Absolventă a două facultăți din cadrul Universității din București – Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și Facultatea de Litere –, Anca-Maria Pănoiu a fost, de-a lungul timpului, asistent curator în cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român, secretar de redacție la Editura Curtea Veche Publishing, iar în prezent este editor junior la aceeași editură. Cu lucrarea Muzeul naiv. Priviri asupra identității, Anca-Maria Pănoiu a absolvit și un program masteral din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii al Universității din București.
Autoare a peste 50 de articole apărute atât în publicații de specialitate, cât și în presa culturală, scrisă și online, Anca-Maria Pănoiu a obținut, în cadrul primei Gale a Premiilor Senatului Universității din București, Marele Premiu pentru cea mai bună disertație de master din domeniul științelor umaniste. Despre această reușită ne va povesti chiar Anca-Maria Pănoiu.
Reporter: Ce v-a motivat să concurați la Premiile Senatului Universității din București?
Anca-Maria Pănoiu: Nu aș vrea să începem interviul într-o notă nepotrivită, însă adevărul este că nici măcar nu am știut de existența Premiilor Senatului Universității din București. Poate unde a fost vorba de prima ediție, poate unde – detașându-mă o vreme de lumea universitară, pentru o binemeritată pauză – nu am mai urmărit noutățile din această zonă… Cert este că a fost o surpriză extrem de plăcută să aflu, la finele lui octombrie 2017, că am fost nominalizată la aceste premii, admirând, firește, inițiativa Universității de a-și încuraja elitele. Iar aici recunoștința mea se îndreaptă din nou spre echipa extrem de sufletistă și de implicată a Centrului de Excelență în Studiul Imaginii – în speță către conf. dr. Laura Mesina, lect. dr. Laura Marin și Simona Chiaburu – care nu numai că mi-au susținut lucrarea și au întocmit dosarul de candidatură, dar m-au și încurajat de-a lungul drumului destul de abrupt și de întortocheat al elaborării tezei mele de disertație. De asemenea, nu îi voi putea mulțumi niciodată îndeajuns Cristinei Bogdan, conferențiar la Facultatea de Litere și fin antropolog, care, în calitate de referent științific, dar și de prietenă dragă, a știut mereu să păstreze echilibrul între încurajare și exigență, cultivându-mi uimirea și responsabilitatea față de propria cercetare. Și învățându-mă să îmi pun întrebările potrivite, la timpul potrivit.
R.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?
A.M.P.: Am îndrăznit să o spun la festivitate și îndrăznesc să o repet și cu acest prilej: nu cred prea mult în premiile în sine, la fel cum nu cred că titlurile sau abrevierile dinaintea numelui constituie garanții ale esenței sau ale conținutului semnificativ. Cel mai important lucru pentru mine sunt întâlnirile – modul în care știm să le recunoaștem, să le trăim, să le punem în valoare și să creștem prin ele. Pentru mine, cercetarea în vederea elaborării tezei de disertație și cei doi ani de studii masterale au reprezentat un mănunchi de întâlniri fericite. De aceea, un premiu la finalul acestei perioade înseamnă mai curând o validare simbolică a faptului că ceea ce am trăit extrem de intens și am căutat să înțeleg în profunzime de-a lungul acestor doi ani s-a răsfrânt și în exterior, că ceea ce am încercat să dăruiesc a fost, întrucâtva, primit.
R.: Cum credeți că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București?
A.M.P.: Cred că cel mai onest ar fi să încercăm să privim lucrurile dinspre bază spre vârf. Dacă ne preocupă doar excelența, s-ar putea să scăpăm din vedere fundamentele și, din nebăgare de seamă, să le lăsăm să se surpe sub ochii noștri prea preocupați să privească doar în sus. Mă refer aici la o normalizare a plagiatului în rândul absolvenților de liceu – tendință din ce în ce mai împovărătoare pentru cadrele didactice universitare –, la dezinteresul crescând al unei majorități copleșitoare a celor care populează sălile de curs zi de zi, concomitent cu hrănirea unui anumit prestigiu pe care l-ar putea pândi uneori formele fără fond etc. Dar dacă ne va preocupa construirea unor fundamente solide – chiar dacă mai încet, chiar dacă mai puțin spectaculos – cred că vârfurile se vor înălța în mod organic, iar excelența va deveni un fenomen firesc. Desigur, există și aici o întreagă infrastructură prin care poate fi stimulată și sprijinită: un sistem de burse care să întâmpine nevoile reale ale studenților, școlile de vară, schimburile și experiențele interculturale… Premiile!
R.: Cum ați descrie în câteva cuvinte domeniul în care activați și ce deschidere are acesta pe piața muncii pentru tinerii absolvenți?
A.M.P.: De câteva luni lucrez în domeniul editării de carte (la Curtea Veche Publishing), o zonă captivantă pe care o descopăr zi de zi cu poftă de învățat și cu încredere că în România încă putem publica produse editoriale de calitate, care să își bucure cititorii, în pofida statisticilor sumbre referitoare la piața de profil. Am șansa de a învăța de la niște profesioniști veritabili cum se construiește o carte de la A la Z – nu doar text, nu doar informație, nu doar un pachet de foi albe murdărite cu cerneală (parafrazându-l pe Michel Tournier) – ci un obiect deplin, o sinergie de elemente atent potrivite care să întâmpine căutările, întrebările și nevoile cititorului, care să bucure și să fie de folos atât prin informația oferită, cât și prin grafică, miros, cromatică, prin textura hârtiei… Este o profesie migăloasă al cărei efort de însușire îmi oferă multă împlinire în această perioadă, pe de o parte pentru că am ocazia să confrunt niște noțiuni teoretice dobândite de-a lungul studiilor cu peisajul real al unei anumite zone a lumii culturale, iar pe de altă parte, pentru că îmi oferă șansa să mă îndepărtez o vreme de o anumită sterilitate conceptuală, de un anumit turn de fildeș pentru a întâlni, prin cărțile la care lucrez, așteptările unor oameni vii în ceea ce privește cartea…
Cât despre deschidere, nu aș ști să estimez un răspuns statistic în acest sens. Este adevărat că în România piața editorială nu reprezintă un sector foarte puternic, ceea ce face ca nici locurile de muncă să nu fie numeroase. Dar cred că acolo unde există hotărâre, pasiune și bunăvoință, calitățile pot fi scoase în evidență în cadrul unui internship sau voluntariat care să se concretizeze, ulterior, într-o angajare. Oricum, ce pot spune în deplină cunoștință de cauză este că în mediul privat lucrurile sunt mult mai dinamice decât în instituțiile de stat, iar capacitatea de absorbție a forței de muncă – pe măsură.
R.: Care au fost considerentele pentru alegerea temei lucrării de disertație?
A.M.P.: Vorbeam mai sus despre întâlnirile fericite. Alegerea temei mele de disertație – ceea ce am numit „muzeu naiv” – a fost una dintre ele. Aproape că m-aș aventura să spun că ea m-a ales pe mine, pentru că mi-a ieșit în cale cu o prospețime nestăvilită în timpul unei cercetări antropologice de teren a cărei miză era cu totul alta. Asta se întâmpla în ultimul an de facultate. Am ales să continui fiindcă pentru mine este foarte important răspunsul la întrebarea: „De ce fac ceea ce fac?” Nu pot zăbovi decât asupra unor subiecte care îmi oferă ceea ce caut, dincolo de convențiile lumii academice: moduri de înzestrare cu sens, regimuri ale privirii, mirare, forța expresivă a faptului mărunt, prospețimea discursului și poveste. Mai presus de toate, poveste. Și – ca să închidem cercul – întâlniri fericite.
R.: Pentru lucrarea dumneavoastră de disertație ați ales un motto preluat din romanul Muzeul inocenței, de Orhan Pamuk. Poate fi stabilită o relație între romanul lui Pamuk și ceea ce v-ați propus să realizați prin această lucrare?
A.M.P.: Orhan Pamuk a constituit o sursă de inspirație, un reper și un ajutor de nădejde de-a lungul elaborării tezei mele de disertație, însă nu atât prin roman, cât prin Muzeul Inocenței în sine. Având în vedere că se găsește în Istanbul, nu am avut încă prilejul să îl vizitez. Însă am luat contact cu el pe calea unui catalog editat în condiții grafice excepționale, în traducerea excelentă în limba engleză a lui Ekin Oklap[1]. L-am ținut de mână pe Orhan Pamuk – strâns, de-a lungul forjării cadrului meu teoretic, dar și relaxat, cu poftă de a zburda prin lumea luxuriantă, caldă și afectivă a obiectelor, atunci când căutam un mod cât mai potrivit de a mă apropia de realitatea terenului meu și de a o aborda cu fidelitate față de substanța ei, nu față de ambițiile mele. De asemenea, legăturile semantice pe care Pamuk le folosește pentru a construi narativitatea în cadrul vitrinelor din muzeu – câte una pentru fiecare capitol din roman – mi-au rafinat conceptul de „sintaxă muzeală naivă”, vehiculul teoretic prin care am căutat să îmi croiesc o cale analitică în amalgamul luxuriant și debordant pe care mi-l oferea realitatea terenului.
Nu în ultimul rând, vorbim în cazul Muzeului Inocenței din Istanbul de un muzeu de autor – cu toată subiectivitatea și afectivitatea pe care le presupune – ceea ce îl apropie mult de obiectul meu de studiu.
R.: Spuneți-ne, pe scurt, ce înseamnă un muzeu naiv și cum ați ales titlul lucrării.
A.M.P.: Foarte pe scurt, căci altfel nu s-ar putea într-un interviu: am numit „muzee naive” colecțiile private ale unor persoane provenind din mediul rural sau din zone urbane marginale pe care le unește entuziasmul și forța expresivă de a angaja o mare varietate de obiecte în relații semantice prin care ajung să creeze un discurs identitar, să propună o narațiune despre propria familie, comunitate, regiune etc. Este vorba despre persoane fără o pregătire de specialitate, așa încât eterogenitatea obiectelor și expresivitatea involuntară sunt cu atât mai spectaculoase cu cât se sălășluiesc în intervalul care desparte muzeul naiv de rigorile muzeului instituțional, din care se revendică. Tema a dat titlul, iar subtitlul – „Imagini ale identității” – s-a născut din direcția pe care mi-a impus-o Centrul în care îmi desfășuram cercetarea și care este axat pe studiul imaginii. CESI m-a orientat spre o abordarea a fenomenului din perspectiva vizualității, chiar dacă în subtext instrumentele anchetei antropologice și reflexivitatea privirii specifică formării mele anterioare au rămas active, îmbogățind discursul despre imagine.
R.: Printre concluziile lucrării ați afirmat faptul că a scenografia identitatea prin intermediul obiectelor este rezultatul încercării de a umple un gol. Ar putea fi văzut acest gol ca o punte de legătură între prezent și trecut, dar și de salvare a celui din urmă prin memorie?
A.M.P.: Nu cred că un gol poate constitui o punte – puntea apare tocmai ca să rezolve golul, impasul traversării de aici, dincolo. Însă da, obiectele sunt înzestrate cu sens, încastrează o memorie care se activează și se reactualizează prin discurs. Nota particulară și, totodată, savoarea pe care o capătă această reactualizare în muzeul naiv este reprezentată de caracterul puternic afectiv și personal al evocării, al discursului, eliberat de chingile instituționale și de rigorile academice. În muzeul naiv, poveștile despre trecut sunt de fiecare dată altfel. Și sunt foarte vii.
R.: Cât de important a fost pentru dumneavostră studiul teoretic bazat pe cercetarea de teren?
A.M.P.: Studiul teoretic a avut un rol de sprijin, a fost unul dintre numeroasele moduri posibile de a croi cale prin amalgamul datelor culese de pe teren. Este adevărat că a fost cerut de contextul academic – poate că în alte circumstanțe aș fi preferat o scriitură în genul jurnalismului narativ (de altfel, teza conține unele interludii de acest fel) – dar dacă tot am făcut efortul de a-l elabora, am căutat să o fac într-un mod semnificativ, care să îmi servească la o înțelegere aprofundată a obiectului de cercetare. A fost un set de delimitări și de conceptualizări extrem de benefice pentru elaborarea tipului de discurs pe care îl cerea contextul.
R.: Ce sfaturi le-ați putea oferi viitorilor absolvenți, având în vedere faptul că, fiind destul de tânără, ați reușit să căpătați experiență prin cercetări, proiecte personale și numeroase articole publicate?
A.M.P.: Nu mă consider în măsură să dau sfaturi, iar ceea ce am făcut până acum nu are relevanță decât în perspectiva a ceea ce voi face de acum înainte. Însă în prezent, mai mult ca niciodată, simt că mă aflu într-o călătorie, departe de ambiții și planuri detaliate de viitor. Așa că i-aș invita pe toți cei care se află la răscruce sau în căutări să călătorească înăuntrul și în afara lor fără teamă de ceea ce ar putea descoperi, să își asculte inima, să își pună în valoare darurile și să nu uite să se întrebe: „De ce fac ceea ce fac?”
[1] Orhan Pamuk, The Innocence of Objects (translated from the Turkish by Ekin Oklap), New York, Abrams, 2012.
Credit Foto: Felicia Simion
Postări asemănătoare:
„Cu cât te implici mai mult, cu atât primeşti mai mult”, interviu cu prof. univ. dr. Doru Buzducea
„Orice demers intelectual este o luptă cu ideile primite de-a gata și doar astfel putem merge mai departe și descoperi noi teritorii pe care nimeni altcineva nu le-a văzut.” – interviu cu asist. univ. dr. Delia Ungureanu
„Studenții ar trebui implicați mai mult în proiectele de cercetare derulate în universitate”, interviu cu prof. univ. dr. Andrei Păun
„Cercetarea m-a atras cel mai mult, este un domeniu care presupune creativitate, în care operaționalizezi concepte și ipoteze pentru a crea informație nouă” – interviu cu Teodora Mocanu
