„Înțelegerea adevărată este doar una comparativă – iar asta nu înseamnă să ai o unică perspectivă din care să compari diverse lucruri, ci mai degrabă să compari perspective diverse asupra acelorași lucruri” – interviu cu prof. univ. dr. Bogdan Ștefănescu

În cadrul celei de-a patra Gale a Premiilor Senatului, desfășurată la finalul anului 2020, revista University of Bucharest Review: Literary and Cultural Studies Series a câștigat premiul pentru cea mai bună revistă în domeniul Științelor Umaniste.

University of Bucharest Review a fost înființată în anul 1999 și este, de atunci, o prezență constantă pe scena academică românească. De-a lungul timpului, au fost publicate numere purtând titluri variate, precum Fictions of Nature, Genres and Historicity, Durability and Transience, Writing the Self sau Modernity: The Crisis of Value and Judgment, incluzând articole centrate pe subiecte din domeniul teoriei critice, al criticii literare, antropologiei sociale, studiilor culturale britanice, americane și canadiene, traductologiei, al literaturii comparate sau al studiului naționalismului și postcomunismului.

Redactor-șef al revistei este prof. univ. Bogdan Ștefănescu, director executiv al programului de master Studii Culturale Britanice din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.

Printre numeroase realizări, prof. univ. Bogdan Ștefănescu are o activitate de cercetare, jurnalistică și didactică remarcabilă. Printre acestea se numără inclusiv studii și cercetări de dimensiuni ample, precum Romanticism between Forma Mentis and Historical Profile (Romantismul între forma mentis și profil istoric); Postcommunism/Postcolonialism. Siblings of Subalternity; Patrii din cuvinte. O tipologie retorică a discursurilor identității naționale. Pe lângă acestea, a publicat mai multe articole în reviste de specialitate, a realizat numeroase traduceri de unic autor, susținând inclusiv conferințe și comunicări științifice. Totodată, prof. univ. Bogdan Ștefănescu este și laureat al mai multor premii și distincții.

Despre activitatea revistei University of Bucharest Review: Literary and Cultural Studies Series, strategiile sale editoriale, direcțiile și domeniile sale de cercetare, dar și despre succesul său internațional, ne va vorbi în continuare chiar prof. univ. Bogdan Ștefănescu.

 

Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a patra ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru cea mai bună revistă din domeniul Științelor Umaniste. Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pentru membrii redacției și pentru colaboratorii revistei obținerea acestui premiu?

Bogdan Ștefănescu: Revista noastră era deja cunoscută și apreciată în comunitatea academică a anglo-americaniștilor – și nu doar în interiorul țării. Probabil că sosise clipa să primească prețuirea cuvenită și din partea comunității academice a Universității noastre. Ne bucură că am fost apreciați și printre ai noștri.

R: Ce v-a motivat să participați la această competiție a Universității din București?

B.Ș.: Sentimentul mîndriei – nu al vanității – și conștiința lucrului bine făcut (Dar nici vorbă că e loc și de mult mai bine!). În plus, dorința firească de a fi (re)cunoscuți și la noi acasă. Colegele mele din colectivul redacțional – Roxana Oltean, Daniela Cârstea și Andreea Paris-Popa – meritau considerația noastră instituțională – ele sînt adevăratul suflet mereu viu al acestei reviste.

R: Care sunt strategiile editoriale prin care ați reușit menținerea revistei la nivelul care a consacrat-o încă de la apariția ei, în anul 1999?

B.Ș.: Nimic spectaculos. Rigoare, tenacitate, principialitate, deschidere intelectuală, conectarea – critică, iar nu necondiționată – la pulsul cercetării și publicațiilor științifice din lumea civilizată. Și o politică de resurse umane selectivă – în echipa noastră și printre colaboratori avem două tipologii: oameni tineri cu mintea cultivată și oameni cultivați cu mintea tînără.

R: Din perspectiva dumneavoastră, există, pe parcursul activității revistei pe care o coordonați, un moment pe care îl considerați definitoriu pentru evoluția publicației?

B.Ș.: Sînt două astfel de momente. Momentul inaugural, în 1999, s-a consumat sub bagheta unui anglist și om de înalt calibru, profesorul emerit Radu Surdulescu – spiritul lui echilibrat și serios a imprimat impetuozitatea științifică a acestei noi publicații. Acesta a și permis în 2010, cel de-al doilea moment de care vorbeam – trecerea ștafetei către noul colectiv redacțional, pe care l-am numit mai devreme și care a reușit să se plieze pe realitățile lumii publicațiilor științifice de azi: digitalizare, prezențe în baze de date internaționale de top, practica double blind peer reviewing, migrația tot mai acută a studiilor literare spre studiile culturale (adică o atenție mai mare la implicațiile sociale, economice și politice ale artelor și la raporturile dintre diverse feluri de produse culturale), atragerea unor autori și a unor membri ai colegiului de consiliere științifică din cadrul universităților de înalt prestigiu.

R: Printre direcțiile și domeniile de cercetare valorificate în revistă se numără teoriile critice, critica literară, antropologia socială, studiile culturale britanice, americane și canadiene, traductologia, literatura comparată și studiul naționalismului și al postcomunismului. Cum s-au stabilit acestea?

B.Ș.: În mod firesc, necăznit. Le unește un concept supraordonat – discursul. Sînt tot atîtea maniere de a studia și folosi potențialul discursivității. Din păcate, e un fenomen mult prea puțin înțeles și exploatat în afara domeniilor de strictă specialitate filologică – adică lingvistica, teoria, istoria și critica literară și studiile culturale.

Adaug și o temă predilectă ce reunește domeniile de cercetare pe care le-ați enumerat, cea a identităților culturale – inclusiv a celor naționale. Cu ajutorul noilor teorii ale discursului și a modelelor explicative constructiviste din studiile socio-umane, identitățile și imaginarul colectiv au început să fie percepute ca niște artefacte ori produse de natură discursivă care, însă, pot influența mediul extra-discursiv și interacționa cu acesta. Discursul nu se poate studia, care va să zică, decît multi- ori inter-disciplinar și în contexte inter-culturale mai puțin evidente. De exemplu, cum poți spera să înțelegi civilizația umană în secolul al XX-lea și în cele două decenii ce i-au urmat dacă nu o privești din perspectiva încleștării dintre capitalism și comunism? Iată o confruntare dintre două discursuri despre societate și despre viitor care a schimbat și soarta națiunilor care se aflau în zona de acțiune a titanilor ce se înfruntau, dar care erau lipsite de puterea imperială și colonială a acestora. O înțelegere cu adevărat globală a culturii umane recente trebuie să dea seama de raporturile dintre centrele hegemonice (fie ele capitaliste ori comuniste) și periferiile ori zonele de influență ale acestora. Atît vestul capitalist, cît și estul comunist s-au definit prin opoziție unul față de celălalt și față de raporturile lor cu națiunile minoritare, subordonate.

(Mă simt dator cu o precizare, pentru că revista noastră este una de studii literare și culturale: „studiile culturale” nu au nimic de-a face cu domeniul pe care decidenții din CNATDCU l-au botezat astfel cu un nume „împrumutat” și l-au anexat unilateral istoriei, desconsiderînd filologia și metodologiile recente din studiul artelor. În viața științifică reală, de dincolo de zidurile inexpugnabile ale mentalului instituțional românesc, „studiile culturale” sînt un domeniu amplu și totuși ușor recognoscibil, cu un cîmp metodologic complex, dar nu lipsit de coerență: noile teorii ale discursului, critica poststructuralistă și psihanalitică, studiul narațiunilor și miturilor identitare din perspectivă constructivistă, precum și, nu în ultimul rînd, platformele ideologice – preponderent de stînga – cu pretenții emancipatoare. Studiile culturale s-au dezvoltat mai întîi în universitățile anglo-saxone începînd cu anii 1960 pentru înțelegerea și afirmarea literaturilor și produselor culturale ale marginalilor și minoritarilor. De aceea, nu orice efort de a studia cultura ori istoria unor civilizații se subsumează teoretic, metodologic și pragmatic „studiilor culturale”, așa cum sînt ele înțelese și practicate în lumea academică internațională.)

R: Cum se armonizează toate aceste paliere?

B.Ș.: Nu se armonizează. Se completează, se provoacă, se metisează, se influențează reciproc, se obligă permanent la revizuiri conceptuale. E un cîmp dinamic, de forțe multiple (inclusiv ideologice), a căror încleștare și coliziune provoacă reflecția și sporește înțelegerea.

R: Care sunt dificultățile întâmpinate în elaborarea fiecărui număr al revistei?

B.Ș.: Multiple. Efectivele reduse din redacția noastră și din rîndul recenzenților de specialitate. Lipsa acută de timp, lipsa de motivație ori de pîrghii contractuale pentru recenzenți, inerția și absenteismul multor colegi, lipsa de bani și de resurse materiale pentru a ne spori vizibilitatea și a ne conecta la prim-planul pieței de produse academice. Să nu uităm nici cu ce se confruntă universitarii filologi și umaniști în genere: li se desconsideră importanța pentru societate și pentru progresul cunoașterii (priviți doar la disproporția dintre sponsorizarea domeniilor cu impact practic imediat față de disciplinele umaniste, care nu pot spera nici măcar să fie considerate „inteligente” de către guvernele noastre); sînt o dată în plus subfinanțați de către stat față de alte facultăți pentru că facultățile filologice oferă două specializări la preț de una, primind însă fonduri ca pentru o monospecializare, iar limbile rare se predau unui număr mult mai mic de studenți, deci nu pot marca puncte în ochii administratorilor cu preocupări pur economice din educație.

R: Revista University of Bucharest Review. Literary and Cultural Studies Series găzduiește numeroase articole ale unor cercetători afiliați la reputate universități internaționale. Considerați că succesul revistei se datorează și unei abordări mai degrabă cosmopolite, care privilegiază puncte de vedere diferite, dar complementare?

B.Ș.: Nu știu dacă sîntem cosmopoliți. Există multe accepțiuni și valorizări ale termenului acesta. Ce pot spune este că ne ferim de provincialism și de parohialism. Înțelegerea adevărată este doar una comparativă – iar asta nu înseamnă să ai o unică perspectivă din care să compari diverse lucruri, ci mai degrabă să compari perspective diverse asupra acelorași lucruri. Iar în domeniul literaturii și al culturii în general nu există o singură perspectivă corectă, ci o pluralitate de perspective coerente, la fel de justificate, chiar dacă se contrazic. Pentru că obiectul nostru de studiu este o realitate la fel de contradictorie și paradoxală precum lumea subatomică. De aceea, nu ne-a speriat niciodată divergența pozițiilor critice ori teoretice. Le-am acceptat pe toate atîta vreme cît au respectat criteriile discursului academic și cerințele argumentației științifice. Fiindcă, în ciuda „folclorului” pe această temă, umanioarele sînt și ele discipline științifice, cu rigori proprii. Tocmai de aceea și avem parte de autori cu afilieri atît de respectabile.

R: Volumul al IX-lea al revistei, publicat în 2019 și intitulat „Traumă, Narațiune, Responsabilitate”, a inclus teme variate, de la nararea traumei colective, represiunea în masă a genocidului și istorii individuale: Holocaustul, sclavagismul afro-american, ori chiar represiunea comunistă, până la reacții responsabile, la traumă și formele de excluziune, alături de etica reprezentării traumei personale și colective. Ce deschidere există în spațiul românesc către aceste teme majore?

B.Ș.: Firește că există. Numai în catedra de engleză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine există un mănunchi de colege care cercetează trauma culturală în spațiul anglofon. Un exemplu imediat: Roxana Oltean, Dana Mihăilescu și Mihaela Precup au publicat la Cambridge Scholars Publishing un volum colectiv dedicat narativizării memoriei traumatice în cultura americană. Cultura română a traversat ea însăși perioade profund traumatizante și încă se resimte – stau mărturie complexele de inferioritate, sentimentul generalizat al rușinii și chiar al urii de sine, mimetismul cultural, distrugerea solidarității sociale și cîte altele. Holocaustul și represiunea comunistă sînt cele mai evidente răni ale istoriei noastre recente. Dincolo de comunitățile specializate în studiul traumelor identitare, istorice, rănile și crizele de conștiință provocate de comunism în psihismul unor întregi comunități culturale au irumpt din nou în sfera reflecției publice odată cu proiectarea în prim plan mediatic a laureatei Nobel Herta Müller. Ce este și mai provocator, din perspectivă metacritică, este cum se explică întîlnirea în plan conceptual, dar și istoric dintre traumele unor spații culturale aparent fără legături directe: Europa centrală și răsăriteană, coloniile vestului din America de Sud, Africa și Asia, ori America sclaviei. Aici lecturile comparative și teoriile integratoare devin de-a dreptul palpitante.

R: Din punctul dumneavoastră de vedere, activitatea revistei a fost influențată și afectată de situația pandemică din ultimul an?

B.Ș.: Va fi fost un moment de degringoladă în prima jumătate de an din noua eră Covid. Cum toate interacțiunile legate de revistă se petrec aproape exclusiv online, restricțiile fizice nu au avut un impact hotărîtor direct asupra activității revistei. Mult mai important a fost hiatusul din 2020 în organizarea Conferinței Internaționale Anuale a Catedrei de Engleză de unde selectăm în mod obișnuit majoritatea articolelor din revistă. Ne repliem, însă, rapid și continuăm să funcționăm în regim online și mixt.

R: Cum credeți că ar mai putea stimula excelența didactică și de cercetare Universitatea din București?

B.Ș.: Mai întîi, recunoscînd că predarea și cercetarea presupun competențe și înzestrări cu totul diferite, chiar dacă sînt la fel de importante pentru o universitate modernă. Universitarii trebuie să aibă norme diferențiate, cu ponderea mai mare acolo unde pot aduce o contribuție mai semnificativă și trebuie să își asume în acest fel diferențiat răspunderea profesională și un nivel foarte înalt de performanță care trebuie evaluat atent, chiar și prin metode cantitative. Riscăm altfel să alunecăm în mediocritate și anonimat.

Apoi, se resimte nevoia unei campanii mult mai îndrăznețe și tenace în spațiul public și în relația cu instituțiile statului care să ceară recunoașterea – concretă, nu doar declarativă – a aportului social adus de către oamenii de știință și de către profesori. Astfel de experți adevărați, cu performanțe palpabile și recunoscute internațional, trebuie să fie incluși în luarea deciziilor pe diversele sectoare de specializare, mai ales în zona științei, educației și culturii. Ei trebuie să înlocuiască experții în oportunism și traseism politic ce conduc îndeobște astfel de sectoare. A fost regretabil că jocurile politice nu l-au lăsat la conducerea ministerului educației decît o jumătate de an pe rectorul nostru, profesorul Mircea Dumitru – un adevărat om de știință, onorat de comunitățile de specialiști internaționale.

Nu în ultimul rînd, e nevoie în Universitatea noastră atît de premierea substanțială a performanțelor – fie ele didactice, fie în cercetare –, cît și de intervenția fermă, chiar și prin sancțiuni, față de aceia dintre noi care tîndălesc în ape călduțe ori, mai rău, mînjesc reputația Universității ori a profesiei.

Trebuie să ne respectăm noi înșine statutul și îndatoririle pentru a putea spera să fim respectați de către studenți și, în general, de către semenii noștri și de către stat. Trebuie să transformăm cercul vicios al complacerii și desconsiderării într-unul virtuos al responsabilității și onorabilității. Atunci nu vom mai avea nici unii, nici alții pretexte de genul „ei, lasă, că nici ei…”.

 

* Ca filolog, prof. univ. dr. Bogdan Ștefănescu a ales să folosească „cu bună-știință ortografia cu î din i pentru a apăra un principiu filologic încălcat abuziv de către Academia Română prin ignorarea expertizei filologice din chiar sînul acelei instituții. Pentru detalii se pot consulta articolele unor lingviști cu reputație ireproșabilă, precum: Mioara Avram în vol. Ortografie pentru toți, 2002 ori Alf Lombard, Despre folosirea literelor î și â”.