„Nu îmi stă în fire să vorbesc despre reușitele mele personale, așa că prefer să amintesc faptul că în spatele acestui premiu se găsesc mentorii mei” – interviu cu Cristiana Murariu

În cadrul celei de-a opta Gale a Premiilor Senatului, desfășurată la finalul anului 2024, Cristiana Chircu (căs. Murariu), absolventă a programului masteral Studii Medievale din cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, a luat premiul pentru „cea mai bună disertație de masterat în domeniul Științelor Umaniste”.

Lucrarea, intitulată „Nicolae Mavrocordat. Primul domn fanariot?”, a fost coordonată de conf. univ. dr. Marian Coman, cadru didactic la Facultatea de Istorie a UB.

Despre provocările din spatele redactării unei lucrări de disertație notabile, cu o temă complexă, interdisciplinară, la intersecția istoriei cu filologia, precum și despre importanța provocărilor și a modelelor, ne vorbește chiar Cristiana Murariu.

R: Ați câștigat, în cadrul celei de-a opta ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru cea mai bună lucrare de disertație în domeniul Științelor Umaniste. Ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

C.M.: Am primit vestea cu bucurie, bineînțeles; mă onorează și responsabilizează. Totuși, nu îmi stă în fire să vorbesc despre reușitele mele personale, așa că prefer să amintesc faptul că în spatele acestui premiu se găsesc mentorii mei, care nu au fost și nu sunt, nici azi, puțini. De aceea, premiul de față le aparține într-o mare măsură.

R.: Ați fost nominalizată chiar de profesorul care v-a coordonat, conf. univ. dr. Marian Coman. Cum a decurs această colaborare și cât este de important să fii îndrumat de un profesor care, la rândul lui, este fascinat de domniile fanariote?

C.M.: Pe domnul profesor Marian Coman l-am cunoscut personal în primul semestru la master, însă citisem doctoratul domniei sale cu câțiva ani înainte, înarmată cu puzderie de notițe colorate, care s-au dovedit insuficiente în fața avalanșei de întrebări răsărite cu fiecare pagină parcursă. Recent mutată de la Iași, unde absolvisem Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, la București, i-am împărtășit destul de devreme dorința mea de a mă înscrie la doctorat și de a găsi o temă de disertație care să-mi pregătească parcursul. Mi-a oferit atunci poate cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată, atrăgându-mi atenția că subiectul pe care îl alegeam avea să mă urmărească mulți ani și să fie însoțit nu doar de satisfacții intelectuale, ci și de sacrificii, extenuare, întrebări răscolitoare care nu îngăduie preget. În ecuația de față, era crucială alegerea unei teme care să mă pasioneze și provoace cu adevărat. Poate că precauțiile par evidente, dar eu, la acea vreme, în goana prin literatura de specialitate și prinsă în miezul căutărilor, nu le interiorizasem. Mai târziu, la momentul potrivit, a apărut și tema. Pe tot parcursul redactării lucrării, am descoperit în domnul Marian Coman atât medievistul excepțional pe care îl întâlnisem deja în lecturile mele, cât și un dascăl remarcabil, gata să își rupă ore întregi din timpul personal pentru a discuta cu masteranzii coordonați de domnia sa despre modul în care avansa cercetarea. Nu au fost valoroase doar sfaturile și îndrumările oferite permanent, ci și întâlnirile – unele revelatoare – pe care ni le-a facilitat, cu cercetători și foști studenți, care mi-au confirmat o vorbă dragă mie:  E fructu arbor cognoscitur.

R.: Cât de mult timp a necesitat documentarea, agregarea și interpretarea datelor, și ce dificultăți ați întâmpinat în elaborarea lucrării, mai ales că ați folosit surse variate, de la cronici moldovenești, schițe filologice, precum și documente inedite?

C.M.: Iată o foarte potrivită alăturare a cuvintelor „timp” și „dificultăți” în întrebarea dumneavoastră. „Timpul” mi-a fost dușman și prieten, în egală măsură: potrivinic căci… ars longa… și nu am avut decât câteva luni la dispoziție pentru a citi o imensă și încâlcită bibliografie; prieten fiindcă subiectul este atât de generos încât, cel mai probabil, dacă nu ar fi existat presiunea termenului limită, aș mai fi scris chiar în clipa de față la teză.

M-am folosit de minunile tehnologiei, în măsura în care le stăpânesc. Faptul că avem acces la vaste biblioteci digitale internaționale, că avem documente scanate la o înaltă calitate, pe care să le transliterăm bucurându-ne de tot confortul biroului personal sau că ne putem crea cu ușurință propriile baze de date sunt avantaje care fac ca o temă complexă să necesite semnificativ mai puțini ani de cercetare față de acum câteva decenii. Mă gândesc la dulapurile întregi cu conspecte fișate de mână pe care ni le arătau profesorii noștri de la Iași în anul I de facultate sau la cât de dificil ar fi lucrul cu zeci de documente inedite, care nu sunt disponibile sub nicio altă formă afară de sala de studiu a arhivelor care le adăpostesc. Fără îndoială, e crucial să fim cât mai bine inițiați în digital humanities. Cu toate astea, computerul încă nu ne poate înlocui, iar ideile serioase au nevoie de timpul lor în care să dospească. Prin urmare, artificiul pe care l-am folosit e unul simplu: mulțimea de întrebări și ipoteze născute între paginile disertației mele au un orizont al maturizării în cadrul lucrării de doctorat. Cu alte cuvinte, nu am lepădat nicio pistă interesantă pentru care nu am avut suficientă vreme de cercetat la master, căci le-am adunat pe toate într-un mănunchi ce va fi întors pe toate părțile în anii următori.

Mi-a fost de mare ajutor, în tot acest proces, buclucașa mea curiozitate, de nestăvilit în fața unui text istoric sau literar, în fața unei cronici ori hrisov. Dacă la licență am învățat abecedarul studiului istoric, la master am deprins meșteșugul adresării întrebărilor potrivite în fața surselor.

R.: Aveți o dublă formare, de istoric și filolog. Ce v-a apropiat de aceste domenii? Care sunt acei profesori care v-au marcat în mod deosebit în timpul studiilor și în ce mod au contribuit aceștia la evoluția dumneavoastră profesională și personală?

C.M.: Dintotdeauna am iubit istoria și literatura, fie ea română sau străină, iar părinții mei m-au încredințat de la cea mai fragedă vârstă că drumul firesc în carieră este cel care ne face plăcere. Nu putem străluci într-un anumit domeniu decât dacă muncim din greu și nu putem munci din greu dacă acolo nu arde pasiunea. Sunt convinsă că formația mea e cea de istoric, dar acestui trunchi i-am adus – nu altoit – o mlădiță filologică.

Despre profesorii mei aș putea vorbi foarte mult, fără a ști când să mă opresc. Aș începe cu domnul Bogdan Romandaș, profesorul meu de istorie din liceu și doctor în istorie medie românească. Dumnealui m-a încurajat și îndrumat către Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am avut parte de cea mai frumoasă studenție. Retrăiesc și acum fascinația pe care o încercam cu fiecare semestru și profesor nou descoperit. De aceea, mi-a fost destul de greu să îmi aleg o epocă pe care să mă specializez; eu mersesem chitită să fac istorie contemporană, dar m-am îndrăgostit iremediabil de universul medieval și de lumea modernă. Nu mi-a fost ușor nici pentru că la seminarele și cursurile care corespund celor două epoci am avut parte de profesori extraordinari.. Alegerea a fost grea și, deși aparent a învins istoria medievală, în tezele mele se vede transparent atracția pentru epoca modernă. Am avut șansa ca, la licență, să lucrez cu domnul profesor Petronel Zahariuc, care nu s-a mulțumit doar cu corectarea unor capitole trimise când și când, ci m-a provocat cu paleografia româno-chirilică, m-a făcut să cumpănesc orice titlu trecut în bibliografie și să mă întreb ce vreau să fac cu adevărat mai departe. Domnul Petronel Zahariuc îmi este astăzi și coordonatorul lucrării de doctorat și cred că asta spune tot.

Mai apoi, la masteratul urmat la Facultatea de Istorie a Universității din București, am descoperit și o altă perspectivă. Sigur, nu putem vorbi despre o altă tradiție istorică/istoriografică, însă am resimțit diferențele de abordare, ceea ce a fost minunat, căci mi-a permis să fac o sinteză personală și, până la urmă, alegeri în privința felului istoriei de care vreau să mă ocup. Am avut parte, la București, de câteva expuneri pe care le-am resimțit drept uriașe descoperiri. Sunt datoare să numesc cursurile domnilor profesori Marian Coman, Marius Diaconescu și Liviu Damian.

Un loc aparte îl rezerv Facultății de Filologie Clasică de la București, unde mă feresc a aminti pe cineva, căci ar trebui să enumăr toți membrii catedrei. 

R.: Lucrarea dvs. urmărește să ofere o perspectivă și evaluare complexe a „primei domnii fanariote”. Care au fost considerentele pentru alegerea acestei teme?

C.M.: Lucrarea de disertație am gândit-o drept un preambul al celei de la doctorat, pentru a mai câștiga un an. A fost firesc să abordez problema cronologic și sper ca, în următorii aproape patru ani, să conturez o lucrare care să întregească ceea ce cunoaștem despre controversata „epocă fanariotă” și începuturile ei. S-a tot scris despre fanarioți, interesele și conflictele lor, dar, cu toate astea, încă ducem lipsă de monografii.

R.: Care sunt principalele instrumente și resurse pe care le-ați utilizat în realizarea tezei de disertație, coordonatorul dvs. punctând, de altfel, acribia științifică de care ați dat dovadă?

Am pornit de la general la particular. După ce am încercat să epuizez marile tratate, am ajuns în fața unei ample bibliografii dedicate fanarioților. Nu mi-a fost ușor să împac istoriografia română și cea greacă, așa că, odată inițiată în literatura de specialitate, m-am apropiat de surse – în special, cronici și documente – încercând să articulez, după o atentă cântărire, propriul discurs. Analiza domniilor lui Nicolae Mavrocordat nu deschide un unic univers politic, ci trebuie să alunece spre istoria culturală și a ideilor. Nicolae Mavrocordat a deținut o strălucită bibliotecă, fiind el însuși autor al unor tratate cu caracter filozofic. Activitatea sa intelectuală și cariera politică nu se pot exclude complet și, chiar dacă anii ce urmează poate îmi vor dezvălui contrariul, merită verificat în ce măsură cele două dimensiuni ale personalității sale s-au împletit și influențat reciproc.

R.: Care sunt, în opinia dvs., cele mai importante concluzii pe care le-a evidențiat lucrarea dvs. cu privire la tema analizată?

C.M.: Cred că sunt departe, încă, de concluzii. Mai mult, am vrut să evit folosirea acestui termen în încheierea lucrării de disertație. Domnul profesor Marian Coman nu m-a lăsat, însă, să îl ocolesc, oricât m-aș fi eschivat, obligându-mă să iau o poziție care, bineînțeles, poate fi una temporară. La urma urmei, munca mea abia a început. Poate că cea mai importantă concluzie la care am ajuns momentan vizează eroarea pe care o facem atunci când lucrăm cu cronologii absolute și concepte preluate automat. Sigur, nu trebuie să ajungem la o atitudine de relativizare ori problematizare a celor mai neînsemnate lucruri, însă îmi pare că istoriografia privind perioada fanariotă operează până azi, în mare parte, cu atitudini antagonice, cu alb și negru; eu prefer să caut, acolo unde există și dacă există, și nuanțele de gri.

R.: Ce ne puteți povesti despre traseul dvs. de după finalizarea studiilor masterale? Care sunt cele mai importante proiecte la care lucrați în momentul de față?

C.M.: După cum spuneam și mai spus, momentan lucrez la o teză de doctorat despre domniile lui Nicolae Mavrocordat în Moldova și Țara Românească, pe care o elaborez sub îndrumarea domnului profesor Petronel Zahariuc, la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. De asemenea, în câteva luni urmează să fiu absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, specializarea Filologie Clasică. Achiziția limbilor vechi mi-a adus deja numeroase avantaje în apropierea de lumea pe care o studiez, o lume fascinată, la rândul ei, de Antichitatea greco-romană. Există încă suficiente scrisori și chiar lucrări în greacă aparținând lui Alexandru și Nicolae Mavrocordat, netraduse încă la noi, care ar întregi ceea ce știm despre fanarioți. Complementar, încerc să mă ocup, pe cât e posibil, și de acestea, din ipostaza de traducător la început de drum.

R.: După părerea dvs., ce credeți că ar mai putea face Universitatea din București pentru a stimula excelența în domeniul cercetării?

C.M.: Ideea Premiilor Senatului este una lăudabilă și, cu siguranță, deține un rol important în recompensarea excelenței la Universitatea din București. De asemenea, salut reintroducerea, de curând, a burselor Erasmus de scurtă durată, esențiale în cadrul procesului de documentare și cercetare. Resimțim lipsa accesului la unele lucrări de specialitate, tipărite la prestigioase edituri din străinătate, extrem de greu de procurat individual din pricina costurilor ridicate de achiziție. Acest lucru ne obligă să călătorim, periodic, la biblioteci din Europa, motiv pentru care atrag din nou atenția asupra beneficiilor burselor de scurtă durată.