„Am avut norocul să întâlnesc și profesorii, și colegii care să mă ajute să îmi aleg subiectul și apoi să îl aprofundez”, interviu cu Cristian-Ștefan Alistar

„Am avut norocul să întâlnesc și profesorii, și colegii care să mă ajute să îmi aleg subiectul și apoi să îl aprofundez”, interviu cu Cristian-Ștefan Alistar


Senatul Universității din București a acordat premiul pentru cea mai bună lucrare de licență la categoria Științe Umaniste pe anul 2017-2018 tezei „De la Chaplin la Beckett. Tradiția culturii populare a râsului”, semnată de Cristian-Ștefan Alistar și coordonată de asist. univ. drd. Laura Dumitrescu.

Propunându-și să discute tradiția culturii populare a râsului, lucrarea utilizează o perspectivă comparativă pentru a investiga conexiunile directe și indirecte dintre filmele regizate de Charlie Chaplin și piesele lui Samuel Beckett. Mai multe despre această teză, despre construcția personajului comic și principiile care stau la baza ideii de comedie, pe de o parte, dar și despre viața de student la UB, despre proiectele și planurile sale de viitor, discutăm în continuare cu studentul Cristian-Ștefan Alistar.

Reporter: Lucrarea dumneavoastră de licență, intitulată „De la Chaplin la Beckett. Tradiția culturii populare a râsului”, a primit, în cadrul Galei Premiilor Senatului pentru anul universitar 2017-2018, premiul pentru cea mai bună lucrare de licență la categoria Științe Umaniste. Ce înseamnă pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?

Cristian Ștefan Alistar: Deși aveam foarte mare încredere în ceea ce am scris, am fost, fără îndoială, surprins de faptul că am obținut premiul. O lucrare de licență arată, mult mai mult decât volumul de lecturi, ceea ce ai înțeles din acele lecturi, iar în trei ani de zile câte poți să înțelegi? Din acest motiv, obținerea acestui premiu a fost confirmarea faptului că efortul depus pentru scrierea lucrării a fost unul necesar, util și care poate fi apreciat și validat de profesorii care au mult mai multă experiență decât mine, iar acest lucru mă mulțumește enorm.

R: Ce anume v-a determinat să optați pentru acest subiect? Cum s-a născut ideea acestei lucrări?

C.Ș.A.: Pe Chaplin l-am decoperit mai demult. Cred că primul film regizat de el pe care eu l-am văzut a fost Modern times, cândva prin clasa a 9-a, la liceu, iar de atunci îmi făceam mereu timp să mai văd câte un film de-al lui. Beckett, însă, este o descoperire din facultate. L-am studiat pentru prima oară în semestrul al doilea din anul al doilea la literatură engleză, iar primul contact cu personajele din Așteptându-l pe Godot m-a dus cu gândul direct la vagabondul lui Chaplin. Atunci am stabilit prima conexiune între cei doi, dar, pentru că încă nu eram sigur că o analiză comparatistă asupra textelor lor ar putea fi posibilă, m-am apucat de citit biografiile lor pentru a afla informații care i-ar putea aduce laolaltă. Evident, principalul lucru era să descopăr influența clară a lui Charlot asupra personajelor lui Beckett, să descopăr dacă Beckett vorbește despre asta în scrisori, în interviuri etc. Și, așa cum intuisem, nu numai că Beckett era un mare admirator al filmelor lui Chaplin, nu numai că dorea să traducă prin scris tehnici specifice comediei mute, mai povestește și cum, atunci când era mic, prietenii lui râdeau de el pentru că avea un mers ciudat, exact ca cel al lui Charlot. Aceasta a fost prima fază, în care am ales autorii despre care aș putea să scriu. Mi-am dat seama, însă, că pentru a stabili o relație între cei doi, ar fi necesară o adâncire în problema genealogiei acestui gen de personaj, care este vagabondul. Astfel, am stabilit forma primului capitol, care urma să cuprindă o istorie, evident, nu una exhaustivă, a prezenței personajului comic, atât în spațiul oficial al artei, cât și în cadrul manifestărilor populare, de la cultul dionysiac, până la scena de vodevil de unde Chaplin și-a început cariera de actor comic.

R: Vorbiți-ne despre conceptul lucrării și despre modalitate de abordare pe care ați utilizat-o în analiza subiectului?

C.Ș.A.: Așa cum am menționat, am încercat o abordare comparatistă. În primul rând, trebuia să demonstrez relația dintre doi autori, iar asta nu puteam să fac fără a urmări evoluția unui concept care să-i apropie, iar acesta era cel de personaj comic. Pentru ca primul capitol, în care urmăresc această genealogie a personajului, să fie unul coerent, în care fiecare subcapitol să se afle într-o continuitate firească, am decis să apelez la teoriile lui C. G. Jung despre arhetipuri. Jung face diferența dintre arhetip și reprezentare arhetipală. Pentru el, arhetipul nu are o formă, ci este un psihologem, adică un conținut psihic, care se poate concretiza în foarte mulți indivizi. Ares, spre exemplu, nu este arhetipul războiului, ci una din multele reprezentări arhetipale ale aceluiași arhetip. Acest lucru m-a ajutat să găsesc acele lucruri care îi aduce laolaltă pe toți clovnii literaturii, mitologiei și artei populare universale. Numitorul comun al lui Arlecchin, Pierrot, Charlot sau Vladimir, este arhetipul Trickster-ului. Aceasta a fost abordarea în ceea ce privește personajul comic, însă, m-a interesat totodată și acele principii care stau la baza ideii de comedie. În acest sens am pornit de la Poetica lui Aristotel, unde avem primele referințe temeinice, chiar dacă incomplete, cu privire la comedie, am trecut prin texte care vorbeau de specificul fiecărui gen de artă comică, atât comedia oficială a unui Aristofan, Plaut, Ariosto, Shakespeare etc., cât și cea populară (Carnaval, Commedia dell’Arte, Vodevil etc.), până la textul lui Henri Bergson despre comedie. Aceste lecturi m-au ajutat să îmi structurez discursul și să descopăr acei numitori comuni care creează o bază solidă pentru apropierea comparatistă dintre opera lui Chaplin și cea a lui Beckett.

R: Care sunt principalele resurse pe care le-ați utilizat în realizarea tezei de licență?

C.Ș.A.: Cele mai importante au fost autobiografia lui Chaplin și biografia lui Beckett scrisă de Deirdre Bair. Apoi, un studiu foarte important a fost cel al lui Simon Louvish (Chaplin – The Tramps Odyssey) care schițează o biografie a personajului Charlot, așa cum evoluează el cu fiecare film turnat de Chaplin. De asemenea, probabil unul dintre cei mai utili autori, în special pentru înțelegerea operei lui Beckett, a fost Nicolae Balotă cu Lupta cu absurdul. Am menționat deja importanța studiilor lui C. G. Jung și ale lui Bergson. Ar mai fi de menționat și The Theatre of the Absurd de Martin Esslin, Mitul lui Sisif de Camus, Homo ludens de J. Huizinga și Vito Pandolfi cu Istoria teatrului universal.

R: Care sunt principalele concluzii la care ați ajuns în timpul demersului dvs. cu privire la tema analizată?

C.Ș.A.: Faptul că rolul lui Charles Chaplin în arta secolului al XX-lea nu trebuie deloc subestimat. Nu a fost un simplu măscărici, un element de divertisment pentru copii, a fost cel care a adus în prim-planul scenei oficiale personajul care a fost până atunci doar o prezență periferică. Vagabondul său a devenit un simbol al omului timpurlor moderne; un simbol plin de ironie, însă. Lucrarea mea de licență încearcă să demonstreze cum personajul comic a fost mereu periferic în sfera artei oficiale. Sclavii din operele lui Aristofan sau ale lui Plaut, servitorii din comedia renașterii sau din comedia clasică franceză, au fost mereu personajele care se manifestau de pe margine. Numai pe scena teatrului popular personajul comic era principalul exponent. Acest lucru se schimbă, însă, cu Chaplin, care, ajungând în industria artei cinematografice de pe scena de vodevil, aduce spiritul bâlciului, al artei populare, împreună cu vagabondul, în fața tuturor.

R: Ce anume credeți că este determinant în configurarea interesului unui tânăr pentru anumite zone de cercetare? Contează o anumită predispoziție personală, anumite experiențe de viață sau interacțiunea cu anumiți profesori și îndrumarea lor spre anumite lecturi și resurse documentare?

C.Ș.A.: Ideal ar fi ca toate aceste lucruri să se combine. Evident, subiectele vor fi alese întotdeauna pornind de la o predispoziție personală, dar contează foarte mult și contactul cu anumiți profesori care știu să te încurajeze pe parcursul unei cercetări. Totodată, important este și un colectiv care să te stimuleze, cu care poți dezbate subiectele asupra cărora reflectezi. Eu am avut norocul să întâlnesc și profesorii, și colegii care să mă ajute să îmi aleg subiectul și apoi să îl aprofundez.

R: Ce ne puteți spune despre experiența de student la Universitatea din București? Care sunt acei profesori care v-au îndrumat și care au contribuit la evoluția dumneavoastră în timpul perioadei de studenție?

C.Ș.A.: Am absolvit programul de studii Literatură universală și comparată și pot spune că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în ceea ce privește studiile de licență. Profesorii au fost foarte bine pregătiți, ne-au stimulat mereu, au fost foarte exigenți și au insistat pe faptul că o lucrare serioasă, dar și interesantă, nu se va scrie niciodată dacă nu știm și să muncim temeinic. Unul dintre profesorii care au jucat un rol foarte important în acei ani și care a fost și coordonatorul lucrării mele de licență a fost Laura Dumitrescu, cu care am făcut seminarele de literatură universală. Energia, interesul și dedicarea ei pentru literatură au fost lucrurile care m-au făcut să îmi doresc ca lucrarea de licență să fie coordonată de ea.

R: Ce ne puteți povesti despre traseul dvs. de după finalizarea studiilor de licență și despre planurile dvs. de viitor? Care sunt cele mai importante proiecte la care lucrați în momentul de față sau pe care le aveți în vedere pentru viitor?

C.Ș.A.: Fiind student în cadrul masterului de Studii literare, planurile de viitor presupun scrierea tezei de disertație. Încerc să îmi dau seama dacă vreau să continui subiectul discutat în teza de licență sau dacă să mă orientez spre un spațiu cultural pe care îl descopăr acum, și anume, Europa Centrală. Deși, dacă stau bine și mă gândesc, opera lui Bohumil Hrabal, Ladislav Fuks, Jaroslav Hašek, autori de care m-am atașat foarte tare, nu sunt deloc străini de spiritul carnavalesc, al artei populare, din contră, vin dintr-o cultură clădită în mare parte pe un temperament alimentat de umor. În ceea ce privește viitorul mai îndepărtat, însă, mă gândesc să îmi continui studiile aplicând la doctorat.

R: Ce credeți că ar mai putea face Universitatea din București pentru a stimula excelența didactică și de cercetare?

C.Ș.A.: Cred că un lucru important ar fi stimularea studenților către dialog. Am observat că multe cursuri, și uneori chiar și seminare, nu permit această deschidere către discuții. Profesorii preferă să își predea materia în timp ce studenții nu scapă niciun cuvânt din cele rostite de ei de la catedră, iar studenților le e frică să pună întrebări. Se păstrează în continuare o distanță destul de mare între profesor și student, iar acest lucru nu îl încurajează pe cel din urmă să gândească pe cont propriu, fiind mereu convins de faptul că ceea ce spune un profesor la curs, un critic literar într-un studiu sau un autor într-o carte, nu poate fi contestat. Mai mult, în aceste condiții, studentul nu va învăța niciodată să caute și singur materiale pentru propriile cercetări, poate că îi va fi greu să se gândească singur și la un subiect. Posibilitatea dialogului antrenează exact această nevoie de independență a studentului în procesul elaborării unui studiu, care duce la rezultate mult mai bune.

Acest site folosește cookie-uri pentru o mai bună experiență de vizitare. Prin continuarea navigării, ești de acord cu modul de utilizare a acestor informații.