Absolventă a Facultății de Istorie a Universității din București, Adelina Zemoiu s-a distins încă din primul an de facultate prin rezultatele deosebite și prin pasiunea pentru domeniul de studiu ales. În timpul studiilor de licență, Adelina a participat la numeroase sesiuni de comunicări cu lucrări științifice și a descoperit în conf. univ. dr. Silvana Rachieru, coordonatoarea lucrării ei de licență, un mentor.
În cadrul celei de-a cincea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, Adelina Zemoiu a primit premiul pentru cea mai bună lucrare de licență din domeniul Științele Umaniste și, totodată, Marele Premiu al categoriei. În realizarea studiului „Imaginea femeii turce în presa românească interbelică: 1923-1938”, tânăra cercetătoare, în prezent masterandă în cadrul programului de studii „Istorie, resurse culturale și patrimoniu în societatea contemporană din cadrul Facultății de Istorie”, a combinat partea teoretică cu cea practică.
Mai multe informații despre dificultățile și provocările întâlnite în pregătirea tezei de licență, despre realizarea acesteia, munca de teren și utilizarea unor tehnologii ultraperformante în domeniu, precum și despre planurile de viitor, le vom afla direct de la Adelina Zemoiu.
Reporter: Ați câștigat, în cadrul celei de-a cincea ediții a Premiilor Senatului Universității din București, distincția pentru „Cea mai bună lucrare de licență” din domeniul Științele Umaniste și, totodată, Marele Premiu al categoriei. Ce v-a motivat să participați la această competiție și ce a însemnat pentru dumneavoastră obținerea acestui premiu?
Adelina Zemoiu: În primul rând, aș dori să vă mulțumesc pentru atenția acordată experienței mele. În ceea ce privește participarea la ediția din 2021 a Premiilor Senatului Universității din București, pot spune că inițiativa a venit din partea doamnei conf. univ. dr. Silvana Rachieru. Câștigarea premiului a însemnat pentru mine conștientizarea interesului pentru subiectul lucrării mele, dar și o recunoaștere inedită și neașteptată a efortului depus în ultimul an de facultate.
R.: Cercetarea dumneavoastră, „Imaginea femeii turce în presa românească interbelică: 1923-1938”, a fost coordonată de către conf. univ. dr. Silvana Rachieru. Cum a decurs această colaborare?
A.Z.: Colaborarea noastră a însemnat în primul rând un sprijin neîntrerupt în întreaga perioadă a alegerii temei, documentării, redactării, dar și prezentării, ceea ce mi-a adus încrederea că pot reuși să ajung la forma finală a lucrării. Fiecare întâlnire se sfârșea cu o serie de îndrumări pe care le notam rapid, fără a pierde nimic din vedere, iar mai apoi le repetam pe măsură ce capitolele căpătau contur. Pentru toate aceste lucruri îi sunt profund recunoscătoare.
R: Care a fost motivația alegerii acestei teme aflată la interferența mai multor domenii, de la istorie, la feminism, la mass-media. Având în vedere că este un studiu complex, care a avut la bază documentarea din materialele publicate în 17 organe de presă, a cărei importanță a fost neglijată de specialiști, luați în calcul posibilitatea dezvoltării acestui studiu?
A.Z.: Motivația a venit în primul rând din pasiunea pentru istoria Imperiului Otoman și a Turciei, reunită cu cea pentru istoria feminismului. După stabilirea ariei de referință pentru alegerea subiectului lucrării mele, curiozitatea aplecării amănunțite asupra perspectivei locale a dat naștere temei propriu-zise, presa constituind un important reper pentru viziunea societății și având avantajul accesibilității, având în vedere efectuarea cercetării în perioada pandemică. Totodată, iau în calcul posibilitatea dezvoltării acestui studiu, pornind chiar de la îndreptarea spre acele surse pe care nu le-am putut accesa în timpul documentării.
R: Printre alte aspecte, în lucrare abordați, o istorie scurtă, dar cuprinzătoare, a procesului de emancipare a femeii în statul turc, dar și în România, o dublă abordare necesară pentru o mai bună înțelegere a realității femeii turce interbelice, dar și a motivelor felului în care aceasta este creionată de presa din România.
Având o imagine clară a celor două evoluții, ați putut realiza o scurtă comparație a situației în care se regăseau femeile turce și române în perioada vizată de lucrare, pregătind viitoarea analiză. Care au fost punctele-cheie identificate în acest proces de emancipare a femeilor aparținând celor două culturi?
A.Z.: Aș putea începe chiar cu rădăcinile ambelor mișcări, care se regăsesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când problema îmbunătățirii situației femeii își face loc pe agenda autorităților, dar și în cadrul dezbaterilor din cadrul societății. În ambele cazuri se distinge o încercare de îmbunătățire a accesului fetelor la educație, pornind de la deschiderea de școli dedicate instruirii fetelor care reușesc să contribuie, mai mult sau mai puțin, la creșterea gradului de alfabetizare feminină.
De la revendicările timpurii cu caracter moderat, femeile au înaintat apoi spre solicitări mai pronunțate în vederea obținerii de drepturi civile și politice, secolul al XX-lea surprinzând o intensificare a luptei femeilor pentru drepturi egale cu ale bărbaților, urmând tendințele regăsite la nivel internațional. Participarea la eforturile războiului, un alt punct considerabil, a fost în ambele cazuri un element important al maturizării mișcării.
În același timp, parcursul mișcării feministe din România a avut și coordonate diferite. Cel mai important reper este chiar dreptul de vot. La sfârșitul președinției lui Atatürk, în 1938, spre deosebire de românce, femeile turce se bucurau de exercitarea dreptului de vot universal la nivel local de opt ani, iar la nivel național de 4 ani. În comparație, în Romania, femeilor le-a fost acordat sufragiul în mod etapizat și condiționat. Primul pas din anul 1929 a cuprins doar votul la nivel local, limitat de gradul de educație. În anul 1938, dreptul de vot al femeilor a fost extins la nivel național, prețul fiind și de această dată dubla limitare, în funcție de studii, dar și de vârstă. În schimb, au obținut dreptul de vot deplin și au fost pentru prima dată alese spre a deveni membre ale parlamentului în anul 1946, în urma alegerilor problematice care i-au propulsat mai aproape de obținerea tuturor pârghiilor puterii pe comuniști, reuniți în Blocul Partidelor Democratice.
R: Când ați început să lucrați la teză, cât de mult timp a necesitat documentarea, munca de teren și ce dificultăți ați întâmpinat?
A.Z.: Căutarea temei a început în toamna anului 2020. Diversitatea documentelor digitalizate a reprezentat un avantaj considerabil al perioadei în care mi-am efectuat cercetarea. Am consultat Biblioteca Digitală a Bucureștilor, Biblioteca Digitală BCU Cluj, Biblioteca Digitală Națională, dar și resursele digitale ale Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” din Constanța. Cât despre dificultățile pe care le-am întâmpinat, pot spune că restricțiile au reușit să-mi îngrădească accesul la alte posibile surse care nu au fost încă adăugate în listele bibliotecilor digitale consultate, dar nu se află nici în colecția Bibliotecii Județene din Buzău.
R: Ce metode de cercetare ați folosit, având în vedere că aveți în cuprins un număr însemnat de articole?
A.Z.: Primul capitol include, în afara sintezei unei perioada lungi din istoria Imperiului Otoman, Turciei și României, în vederea parcurgerii traseului emancipării femeii, metode specifice istoriei sociale, precum folosirea statisticilor și interpretarea acestora în sens cantitativ, dar și comparativ, urmărind modul în care se prezintă situația femeilor în cele două zone.
În cazul celorlalte capitole, prin analiza presei, a discursului, a termenilor folosiți, a sugestiilor exprimării, a imaginilor alese pentru a completa informațiile împărtășite cititorilor, se conturează o istorie culturală, o istorie a mentalităților ce are în vedere ideile care guvernează atitudinile, percepțiile, părerile societății românești în raport cu femeia turcă, așa cum rezultă din ziarele și revistele vremii.
R: Care sunt concluziile cercetării dvs. și în ce fel impactează studiile în domeniu? Ce deschidere există spre acest domeniu în spațiul românesc, dar și în cel turc?
A.Z.: În primul rând, aș începe cu încadrarea discursului presei românești interbelice în particularitățile curentului orientalist, reliefând ideea dispariției, prin intermediul reformelor din perioada lui Mustafa Kemal, a cadânelor de altădată, închise în spatele ușilor haremurilor. Acțiunile liderului turc sunt privite ca un factor civilizator, ca o schimbare radicală a realității anterioare. Căutarea trecutului a dat naștere unei serii de reacții inedite la vederea schimbărilor, iar relatările de călătorie regăsite în presă au consemnat transformarea cadânei din trecut în turcoaica fără văl, care se îmbrăca conform modei occidentale și se afișa nestingherită în spațiul public altădată rezervat bărbaților.
Imaginea orientalistă a femeii turce aduna mai multe constante ale discursului, cele mai importante fiind vălul, haremul, sclavia și poligamia. Vălul era primul simbol care diferenția femeia orientală de cea occidentală, acționând și ca limitare a mișcării, vestimentația ascunzând-o permanent de privirile insistente ale publicului. Această limitare este completată de harem, care era considerat un spațiu ce restrângea libertatea până la dispariție, el devenind sinonim cu identitatea femeii. Această îngrădire profundă a mișcării aducea în discursul orientalist conceptul de sclavie, femeia orientală fiind considerată sclava haremurilor. În ciuda realității care demonstra procentul limitat al familiilor poligame, practica poligamiei era văzută de cele mai multe ori ca element larg răspândit în Orient și contopit în cele din urmă cu Islamul. Imperiul Otoman era considerat reprezentantul clasic al acestei lumi ce domina discursul orientalist.
Încă din perioada documentării, a alegerii și a conturării finale a temei, am constatat faptul că acest subiect a fost puțin tratat până în prezent. Astfel spus, abordarea mea vine în scopul de a completa acest spațiu vast, oferit de multitudinea de surse din categoria periodicelor și confirmă importanța acestora pentru înțelegerea unor fenomene care au marcat secolul trecut.
R: Ce v-a apropiat de domeniul de cercetare ales? Care sunt acei profesori care v-au marcat în mod deosebit în timpul studiilor și în ce mod au contribuit aceștia la evoluția dumneavoastră profesională și personală?
A.Z.: Am simțit încă din clasa a IX-a că voi alege Facultatea de Istorie. Aria de interes a venit mai târziu, spre sfârșitul liceului. Am pășit mai apoi timid în sălile facultății știind ce îmi doresc cel mai mult să aprofundez, istoria otomană. Știam, de asemenea, despre fiecare curs ori opțional care trata direct această parte a istoriei care pe mine mă fascina și încă o face. Profesorilor care mi-au ghidat pașii de-a lungul anilor de studii le voi întotdeauna recunoscătoare. Printre acești se numără domnul Dănuț Solcan, profesorul care a reușit să transforme fiecare oră de istorie din cei patru ani de liceu într-o lecție universală unică, mereu captivantă, mereu surprinzătoare, domnul Gheorghe Tarara, dirigintele care pentru mine dă însăși definiția acestui cuvânt nobil, și doamna Silvana Rachieru, în care am descoperit un adevărat mentor.
R.: Ce ați recomanda unui viitor student al Facultății de Istorie? Ce v-ar fi plăcut să știți înainte să urmați această facultate?
A.Z.: Indiferent de gândurile schimbătoare în ceea ce privește viitorul, gânduri comune tuturor adolescenților, istoria a fost întotdeauna în vârful listei, însă mi-ar fi plăcut să știu că există un număr mult mai mare de opțiuni pe care un absolvent al Facultății de Istorie le poate avea în vedere la sfârșitul anilor de studiu. Există o prejudecată larg răspândită astăzi în legătură cu alegerea istoriei, aceea că înseamnă automat îndreptarea spre cariera didactică, o profesie minunată, desăvârșită, însă în mod cert nu singura. Revenind la prima întrebare, unui viitor student al Facultății de Istorie i-aș recomanda să nu lase această prejudecată să-i umbrească pasiunea.
R.: În încheiere, vă rugăm să ne spuneți ce planuri aveți în viitor legate de parcursul profesional, continuarea studiilor și propria dezvoltare intelectuală și în ce alte proiecte științifice sunteți implicată în prezent?
A.Z.: În prezent, sunt masterandă în cadrul programului de studii „Istorie, resurse culturale și patrimoniu în societatea contemporană” din cadrul Facultății de Istorie, alegere care a reușit să mă motiveze continuu să îmi depășesc limitele. În paralel studiez limba turcă și aspir către extinderea cunoștințelor de turco-osmană, stăpânirea acestora fiind indispensabilă pentru aprofundarea studiilor în domeniu. De asemenea, așa cum menționam anterior, dezvoltarea lucrării de licență reprezintă un reper important pentru mine în acest moment, fiind permanent în căutare de noi surse.
