Cu trupul deschis la culoare, călare pe un măgar,
iar în cele două mâini o mătură și un vas plin,
stropești apa nemuririi din vasul cel plin cu o mătură
pentru a ușura febra
Goală, cu un coș pentru grâne pe cap,
corpul tău încărcat cu aur și nestemate, și având trei ochi,
Tu ești cea care domolește febra groaznică a pustulelor,
Śītalā, pe tine te slăvesc![1]
Swami Nirmalānanda
Pentru indieni, credința în fatalitate, în existența unei forțe superioare care influențează toate sferele existenței umane, a determinat ca multe dintre soluțiile propuse de știința modernă să fie respinse din start. Din acest capitol nu face excepție nici felul în care aceștia priveau bolile sau politicile de sănătate publică. Boala era văzută ca o perturbare a echilibrului, o stare de haos rezultată de cele mai multe ori dintr-un comportament necorespunzător și, drept urmare, din furia zeilor care trebuiau să fie îmbunați prin aducerea de ofrande. Doar așa se putea ajunge din nou la o stare de comfort, de echilibru (svasthya).
Bhāvamishra, un medic din Benarasul secolului al XVI-lea, insista asupra inutilității științei medicale în privința răspândirii variolei, o boală contagioasă care a făcut ravagii în India în nenumărate rânduri. Acesta pretindea că vindecarea este posibilă doar printr-o devoțiune fermă în Śītalā, zeița variolei[2]:
O, zeiță Śītalā, tu ești singura care îl poate vindeca pe cel care suferă de febră, cu un corp care miroase a boală și care este pe cale să își piardă vederea pentru totdeauna. O, zeiță Shītalā, fără îndoială că tu ești vindecătoarea tuturor durerilor care se nasc în corpul omenesc, tu ești cea care revarsă nectarul divin asupra celui care suferă din cauza erupțiilor. Nicio mantră și niciun medicament nu ar aduce vreo alinare omului care suferă din cauza bolilor, nicio altă zeiță nu ar putea să vindece așa cum o faci tu.[3]
Śītalā este adesea reprezentată ca fiind cea care răspândește germenii, dar și cea care poate aduce vindecarea. Se credea că victimele variolei sunt de fapt posedate de această zeiță. Diverse reportaje din perioada colonială povestesc despre slujitorii acestei zeițe din estul Indiei care, înfricoșați de furia ei, au refuzat să fie vaccinați și au preferat să primească boala, convinși fiind că în acest fel vor fi pe placul acesteia și vor fi salvați.[4]
În India, variola și, implicit, zeificarea acestei boli, au ocupat un rol important în panteonul hindus, mai ales în timpul dominației britanice când a făcut ravagii în tot subcontinentul. Zeița Śītalā mai era denumită “cea care răcorește”, făcându-se aluzie la faptul că putea să reducă febra și senzațiile de arsură. Era adorată și temută în toate colțurile țării, iar slujitorii ei i-au construit temple și alte lăcașe de cult în speranța că vor putea să obțină bunăvoința acesteia.[5] Cu toate că întrunirile religioase erau interzise și britanicii au încercat de nenumărate ori să îi convingă pe localnici să le oprească pentru că puteau duce la o răspândire mult mai rapidă a bolii, aceștia nu doar că nu puteau fi înduplecați, dar credeau că orice soluție venită din partea britanicilor era împotriva practicilor și credințelor lor religioase. Ba mai mult decât atât, considerau că aceștia aveau în plan o decimare a populatiei și a tradițiilor și religiei lor.
Un medic american scria la 1882 despre condițiile de igienă inexistente la acea vreme în cadrul pelerinajelor:
Este imposibil ca India să dobândească condiții adecvate de igienă în timp util, ori să îi determine pe ai săi pelerini să ia la cunoștință regulile de igienă și de curățenie pe care trebuie să le respecte; ar trebui ca pentru fiecare pelerin să fie alocați doi soldați. Nici cea mai sălbatică imaginație nu ar exagera cu nimic mizeria Indiei și a Egiptului, a pelerinilor hinduși și mahomedani. Atât timp cât pelerinajele continuă, Europa va fi în pericol.[6]
În Bengal, această zeiță era reprezentată de o femeie călare pe un măgar, cu o mătură într-o mână (pentru a curăța germenii bolii sau pentru a-i înlătura pe necredincioși), un vas cu apă în cealaltă (pentru a le ușura febra bolnavilor) și îmbrăcată în haine roșii.[7] Cultul acesteia apare, de altfel, și în alte spații culturale precum Bangladesh, China sau Japonia.
Alte reprezentări ale zeiței o arată ca având patru brațe, unul în care duce un vas cu apă din Gange, în altul poartă o mătură din argint, în al treilea un coș din nuiele care era folosit pentru curățarea grânelor, iar în al patrulea braț poartă un alt bol. Śītalā poate fi privită în același timp ca un simbol al naturii care este capabilă să răspândească germeni, dar și ca o reprezentare a puterii regeneratoare a acesteia.
Iar pentru că în panteonul hindus o zeitate nu este niciodată singură, se spune că Brahma i-a dăruit și un partener născut din sudoarea lui: Jvarasura, demonul febrei. În afară de acesta, aproape fiecare boală apare zeificată. Îi avem, astfel, pe Oladevi, zeița holerei, Ghentu-debata, zeul bolilor de piele, Raktabati, zeița bolilor infecțioase din sânge, etc.[8]
Pe de altă parte, antropologul italian Fabrizio M. Ferrari precizează că această zeiță nu ar trebui să fie înțeleasă ca o reprezentare a unei boli, ci ca o entitate capabilă să o vindece pe victima acesteia[9]. Potrivit studiilor întreprinse de acesta în Bengal, localnicii credeau că febra sau alte boli precum variola există deja în corpul uman într-o stare inactivă, iar Śītalā nu face altceva decât să le controleze și să mențină un echilibru așa încât persoana respectivă să nu se îmbolnăvească. Avem de-a face, prin urmare, cu aceeași teorie a apariției unei boli în urma unui dezechilibru în corp. De altfel, aceasta este și ideea de bază pe care este fondată Ayurveda, “știința vieții” în tradiția indiană.
O altă descoperire interesantă realizată de Ferrari este felul în care se realiza inoculația, adică introducerea în organism a unor germeni patogeni cu o virulență atenuată. Înainte de descoperirea vaccinului pentru tratarea variolei, dar chiar și după aceea, indienii practicau inoculația tot ca o formă de adorare a zeiței Śītalā. Ritualul, efectuat de membri ai castelor inferioare consta în îmbolnăvirea unei persoane sănătoase prin contactul cu o persoană bolnavă, în speranța că va dobândi astfel imunitatea. De asemenea, se recitau mantre care aveau ca scop invitarea zeiței în corpul persoanei sănătoase. Odată ce respectiva persoană se îmbolnăvea și avea febră, victima devenea zeița însăși, i se oferea apă rece, mâncare rece și se aștepta vindecarea. Între timp, în afara camerei respective, femeile obișnuiau să deseneze anumite forme colorate (alpanas) care se realizau doar cu ocazia unor festivaluri sau ceremonii importante, iar ceilalți participanți recitau povești despre zeiță sau chiar obișnuiau să organizeze reprezentații muzicale în cinstea ei.[10]
Cu toate că Śītalā este specifică părții de nord-est a Indiei, ea apare reprezentată și în sud, sub denumirea de Vasoorimala, zeița bolii sau a variolei. Potrivit mitologiei, Vasoorimala este, de fapt, Manodhari, soția lui Dharikasura. Atunci când zeița Kali a venit să îl ucidă pe acesta, Manodhari a început să îi ofere ofrande lui Shiva (partenerul lui Kali) pentru a-i salva viata soțului său. Shiva i-a dăruit în schimb stropi de sudoare (febră) pe care putea să îi răspândească printre oameni atunci când dorea să obțină adorația lor. La întoarcere, Manodhari s-a întâlnit cu zeița Kali care venea ținând în mână capul soțului ei, demonul Dharikasura. Furioasă, a început să arunce asupra lui Kali stropii de sudoare pe care îi putea folosi drept armă, astfel că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit de variolă. Shiva a fost astfel nevoit să creeze un nou zeu, Khandakarnan, pentru a o vindeca pe Kali de febră și variolă. Drept răzbunare, zeița i-a cerut acestuia să i-o aducă pe Manodhari, iar când aceasta s-a aflat în fața ei, i-a retezat mâinile și picioarele și a făcut-o să orbească (victima variolei își pierdea adesea vederea). De aceea, în sudul Indiei încă se mai practică cultul acestei zeițe, iar localnicii cred că persoanele se îmbolnăvesc de variolă din ordinele zeiței Kali care îi poruncește Vasoorimalei (Manodhari) să arunce peste oameni cu acei stropi de sudoare primiți de la zeul Shiva. Iar unul dintre cele mai interesante feluri în care zeița Vasoorimala este adorată în sud este prin intermediul Theyyam-urilor, ritualuri religioase care îmbină dansuri, mantre, cântece, măști, elemente animiste precum adorarea focului și a apei, dar și ritualuri specifice hinduismului.
[1] Ralph W. Nicholas, The Goddess Sitala and Epidemic Smallpox in Bengal, Journal of Asian Studies, vol. XLI, no.1, 1981, p. 21.
[2] Fabrizio M. Ferrari, Religion, Devotion and Medicine in North India: The Healing Power of Sitala. Bloomsbury Academic, 2015, p. XXII.
[3] Ibidem, p. 143.
[4] Ibidem, p. XIX.
[5] Dominique Buchillet, Epidemic Diseases in the Past: History, Philosophy and Religious Thought in Encyclopedia of Infectious Diseases: Modern Methodologies, p. 520.
[6] William G. Eggleston, Oriental Pilgrimages and Cholera, The North American Review, Vol. 155, No. 428, p.128.
[7] Ferrari, op.cit., p.1.
[8] Ibidem, p.26.
[9] Fabrizio M. Ferrari, Old Rituals for New Threats: Possession and Healing in the Cult of Sitala, p. 146.
[10] Ibidem, pp.156-158.
Articol semnat de Cătălina Pavel, absolventă a specializării arabă-hindi a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a UB.
Bibliografie:
Dominique Buchillet, Epidemic Diseases in the Past: History, Philosophy and Religious Thought, Encyclopedia of Infectious Diseases: Modern Methodologies.
Fabrizio M. Ferrari, Religion, Devotion and Medicine in North India: The Healing Power of Sitala. Bloomsbury Academic, 2015.
Fabrizio M. Ferrari, Old Rituals for New Threats: Possession and Healing in the Cult of Sitala
Ralph W. Nicholas, The Goddess Sitala and Epidemic Smallpox in Bengal, Journal of Asian Studies, vol. XLI, no.1, 1981.
William G. Eggleston, Oriental Pilgrimages and Cholera, The North American Review, Vol. 155, No. 428.